ICCJ. Decizia nr. 4576/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4576/2011
Dosar nr. 7743/101/2009
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă, reclamantul B.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării şi stabilirii domiciliului forţat.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că de la data de 18 iunie 1951 până la data de 24 februarie 1956 a fost strămutat şi i s-a stabilit domiciliul forţat împreună cu familia în comuna Zagna Vădeni, judeţul Brăila, fiind luaţi de la domiciliul lor din comuna Salcia, fără nicio explicaţie, fără a fi lăsaţi să ia vreun bun, transportaţi cu vagoane pentru animale şi apoi cu căruţa până la Zagna Vădeni, unde au fost lăsaţi în câmp şi li s-a interzis să depăşească limita de 5 km.
Reclamantul a mai arătat că au locuit într-un bordei în pământ în primii doi ani şi au îndurat condiţii inumane de viaţă, neavând mâncare, apă, medicamente, asistenţă medicală şi fără a urma vreo formă de şcolarizare, iar când s-au întors la domiciliu, a fost marginalizat de ceilalţi copii şi de cadrele didactice.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, doar persoanele care au fost condamnate printr-o hotărâre judecătorească, nu şi cele împotriva cărora s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic, iar aceste persoane primesc o indemnizaţie lunară şi beneficiază de alte drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 62 din 09 februarie 2010, Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 140.000 euro, precum şi suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a reţinut că la data de 18 iunie 1951 reclamantul B.N., născut la data de 08 februarie 1938, a fost dislocat împreună cu părinţii în comuna Zagna, judeţul Brăila, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi că prin Decizia nr. 6200/1955 i s-au ridicat restricţiile domiciliare şi s-a întors la domiciliul său din comuna Salcia, iar prin Decizia nr. 502 din 25 aprilie 2001 reclamantul a primit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Tribunalul a mai reţinut că, potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi, reclamantul a fost dislocat împreună cu familia sa, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu până în anul 1955 şi că, în toată această perioadă, acesta a îndurat condiţii foarte grele de viaţă, suferind de foame, de frig, neavând locuinţă, asistenţă medicală şi haine.
Instanţa de fond a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, este considerată măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu şi dacă a fost întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, reclamantul se încadrează în aceste dispoziţii legale, măsura luată împotriva sa fiind o măsură cu caracter politic, şi este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat.
S-a motivat că nu se poate reţine că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au fost condamnaţi prin hotărâre penală, exprimarea folosită la lit. „a) acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)", nereferindu-se doar la condamnări penale, ci termenul de condamnare este folosit în mod generic, având în vedere întregul conţinut al legii.
De asemenea, nu se poate face discriminare între persoanele condamnate penal şi cele dislocate, ambele categorii având de suferit în urma luării acestor măsuri abuzive.
Faptul că la lit. b) din alin. (1) sunt menţionate atât hotărârile de condamnare, cât şi măsurile cu caracter administrativ, nu înseamnă că legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral doar celor care au fost condamnaţi penal, referirea de la lit. b) făcându-se pentru a sublinia modalitatea de preluare a bunurilor.
Instanţa de fond a avut în vedere şi alin. (4) din art. 5, care arată că această lege se aplică şi persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, deci şi reclamantului, care, având această calitate, este îndreptăţit la despăgubiri pentru daunele morale suferite.
S-a mai reţinut că, în ceea ce priveşte criteriile de stabilire a daunelor morale, în jurisprudenţă s-a apreciat că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferinţele acesteia.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, instanţa de fond a apreciat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la libertate, dreptul la educaţie, onoarea şi demnitatea, această măsură producând consecinţe şi după momentul întoarcerii la domiciliu, reclamantul şi familia acestuia fiind trataţi în mod diferit de consăteni.
În acelaşi timp, Tribunalul a avut în vedere şi repercusiunile asupra stării sănătăţii reclamantului, precum şi asupra posibilităţii acestuia de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial, însă suma solicitată de acesta este exagerată, echivalentul în RON a 140.000 euro fiind suficient pentru acoperirea consecinţelor negative pe care le-a produs măsura abuzivă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul B.N., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul a criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susţinând că suma de 140.000 euro este insuficientă în raport de suferinţele îndurate şi importanţa valorilor lezate, arătând că, deşi nu există un sistem clar care să stabilească prejudiciul moral suferit de o persoană şi nici cuantumul daunelor morale ce trebuie acordate, doctrina şi practica juridică au stabilit un set de criterii orientative pe care instanţa trebuia să le aibă în vedere atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale, criterii faţă de care suma solicitată prin cererea introductivă de instanţă, respectiv 500.000 euro, echivalent în RON, este cea corectă.
Pârâtul a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că daunele morale se pot acorda numai pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, nu şi pentru prejudiciul moral suferit în urma luării unei măsuri administrative cu caracter politic.
A învederat că pentru aceste ultime categorii de persoane s-au acordat despăgubiri în temeiul OUG nr. 214/1999 şi Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul a fost despăgubit pecuniar prin acordarea indemnizaţiei lunare corespunzătoare şi a solicitat ca acesta să facă dovada calităţii procesuale active.
Prin Decizia civilă nr. 192 din 16 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului sub aspectul cuantumului daunelor morale, pe care le-a redozat acordând reclamantului 50.000 euro echivalent în RON, şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări decăderea din drepturi sau degradarea militară; acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor art. 5 priveşte toate persoanele, atât cele condamnate politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referinţă, care beneficiază de dreptul la despăgubiri morale şi/sau materiale.
Atât condamnările, cât şi măsurile administrative care au avut un caracter politic, constituie măsuri abuzive ale regimului comunist, vizând persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar şi care au suferit prejudicii materiale şi morale, iar a distinge între cele două categorii sub aspectul daunelor materiale şi morale, ar însemna negarea raţiunii adoptării actului normativ şi crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situaţii similare.
Instanţa de apel a mai reţinut că, dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă în mod categoric de la despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar fi folosit ca tehnică legislativă acelaşi procedeu utilizat la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru bunuri confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obţinut anterior despăgubiri în echivalent, în scopul evitării unei duble reparaţii.
Aşadar, ar fi trebuit să se prevadă expres că un astfel de prejudiciu moral a fost deja acoperit prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, or, dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009 se arată că măsurile stabilite prin decretul anterior nu sunt afectate.
Instanţa de apel a concluzionat că sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului moral şi persoanele care au fost victima unor măsuri administrative cu caracter politic, care nu a fost satisfăcut adecvat prin legea veche, astfel încât în mod corect acţiunea a fost stabilită ca admisibilă, însă prima instanţă a acordat daune morale într-un cuantum nejustificat.
Refereitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că acesta trebuie stabilit prin raportare la perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic, consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei, dar şi importanţa valorilor morale lezate, iar pe de altă parte, că trebuie avută în vedere practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că suma acordată cu titlul de daune morale trebuie să reprezinte o reparaţie echitabilă, dar în acelaşi timp suma să fie rezonabilă, instanţa de judecată statuând în raport de circumstanţele speţei.
Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că se justifică acordarea de daune morale în favoarea reclamantului într-un cuantum de 50.000 euro, sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, adică peste 10.500 euro pentru fiecare an de domiciliu forţat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul B.N., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ambele recursuri vizând cuantumul daunelor morale acordate.
Recursul reclamantului a vizat faptul că sumele acordate cu titlu de daune morale pentru măsura administrativă luată în mod abuziv sunt prea reduse, raportat la pretenţiile indicate în acţiune şi la prejudiciul real suferit.
A arătat că, deşi prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, criteriile pe care instanţa trebuie să la aibă în vedere atunci când acordă asemenea despăgubiri se raportează la importanţa valorii lezate, gravitatea şi intensitatea durerilor fizice şi psihice suferite, precum şi consecinţele în timp a acestor suferinţe.
Prin măsura administrativă luată, reclamantului i-a fost ştirbită demnitatea umană, libertatea individuală, sănătatea şi viaţa, fiindu-i afectate în mod grav starea fizică, intelectuală şi morală, aspecte care impun o reparaţie corespunzătoare traumelor suferite.
Recursul pârâtului a vizat următoarele critici:
I. Instanţele ar fi trebuit să verifice dacă reparaţia acordată reclamantului în temeiul altor acte normative speciale de reparaţie(ex. Decretul-Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999) nu a fost suficientă, nemaifiind necesară acordarea de despăgubiri pe temeiul Legii nr. 221/2009.
În acest sens, arată că faptul că statul a luat măsuri de înlăturare a efectelor hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sau de acordare a unor reparaţii pecuniare prin legi speciale constituie deja o reparaţie morală ce acreditează ideea că Legea nr. 221/2009 se va aplica numai în cazurile în care această reparaţie se dovedeşte a fi insuficientă;
II. Daunele morale acordate sunt exagerate, raportat la măsura administrativă luată faţă de reclamant şi la prejudiciul real suferit, ele nu pot constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ţinându-se seama şi de principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi nu au avut în vedere plafonările stabilite prin OUG nr. 62/2010;
III. Instanţele anterioare nu au manifestat rol activ, în sensul că nu au depus diligenţele necesare evitării promovării mai multor acţiuni având ca obiect solicitarea aceluiaşi drept, respectiv nu au pus în vedere reclamantului să facă dovada calităţii procesuale active unice, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita doar o singură dată.
Recursul reclamantului este nefondat şi va fi respins, urmând a fi admis recursul pârâtului, pentru considerentele comune ce se vor arăta:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul OUG nr. 214/1999 reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce trebuie avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, dar a căror acordare nu determină de plano respingerea acţiunii reclamantului.
Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul actelor normative de reparaţie sus-menţionate.
Instanţele anterioare au reţinut că reclamantul beneficiază de o compensaţie pentru măsura administrativă abuzivă luată împotriva sa, acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aspect faţă de care s-au administrat probatorii în cauză, a fost avut în vedere la stabilirea despăgubirilor şi care nu înlătură incidenţa Legii nr. 221/2009 în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul din actele de reparaţie amintite, care să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât această critică nu poate fi primită.
Referitor la necesitatea depunerii, de către reclamant, a dovezilor privind calitatea procesuală activă unică, respectiv certificat de moştenitor, acte de filiaţie, declaraţie autentică pe proprie răspundere, faţă de care pârâtul apreciază că instanţele nu au manifestat rol activ, nici această critică nu poate fi primită, întrucât niciunul din actele de reparaţie în materie nu prevăd o asemenea condiţie de admitere a acţiunii, cadrul legislativ actual nu reglementează un asemenea control asupra eventualelor acţiuni având ca obiect solicitarea aceloraşi drepturi, iar carenţele legislative nu pot fi imputate judecătorului.
Referitor la cuantumul daunelor morale, este de necontestat că măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu suferită de reclamant şi familia sa i-a creat acestuia prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc al despăgubirilor.
Stabilirea acestui cuantum include o doză apreciabilă de arbitrar, iar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral din perspectiva valorii morale lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere consecinţele acestuia asupra atributelor fundamentale ale persoanei, respectiv dreptul la viaţă, la sănătate, la libertate, la afirmare profesională, la viaţa de familie etc.
Prin raportare la atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale anterior evocate, instanţa de fond a acordat 140.000 euro daune morale, iar instanţa de apel a acordat 50.000 euro daune morale, apreciind că acest din urmă cuantum reprezintă o reparaţie echitabilă, corespunzătoare datelor concrete ale cauzei.
Cu toate că a operat deja o ajustare a pretenţiilor formulate de reclamant, Înalta Curte constată că, deşi nu există criterii obiective şi nici legale de apreciere a prejudiciului şi, implicit, a cuantumului reparaţiei, cu atât mai mult cu cât libertatea, viaţa şi demnitatea sunt noţiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma de 50.000 euro este prea mare prin raportare la importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care a fost percepută consecinţa vătămării.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop e acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie (pe căi indirecte oarecum) pentru suferinţele îndurate.
Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma strămutării reclamantului şi familiei sale timp de aproape 5 ani în cuantum de 25.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri băneşti în asemenea situaţii, statuează şi asupra acordării lor în condiţii de echitate şi proporţionalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanţi, de a-şi procura venituri nejustificate pe această cale.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa se va raporta inclusiv la perioada cât a durat măsura abuzivă, respectiv între anii 1951-1956, la intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit (peste 50 de ani), de natură a diminua consecinţele negative ale prejudiciului suferit, precum şi la împrejurarea că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul unui act normativ de reparaţie similar.
Referirile pârâtului la plafonările instituite prin OUG nr. 62/2010 nu pot fi primite, întrucât prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, iar reparaţia acestuia nu se traduce printr-o compensaţie materială matematică, ci se constituie într-un ansamblu de măsuri patrimoniale şi nepatrimoniale al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o compensaţie simbolică pentru suferinţele îndurate.
Pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 192 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, se va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, declarat împotriva aceleiaşi decizii, se va modifica în parte Decizia recurată în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la 50.000 euro la 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 192 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte Decizia în sensul că obligă pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la 25.000 euro daune morale către reclamant.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4577/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4575/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
