ICCJ. Decizia nr. 4574/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4574/2011
Dosar nr. 2343/96/2009
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 662 din 17 martie 2010, Tribunalul Harghita, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a stabilit caracterul politic al condamnărilor penale date prin sentinţa penală nr. 1279 din 19 iulie 1957 pronunţată în Dosar nr. 1150/1957 de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, şi prin sentinţa penală nr. 149 din 06 iunie 1961, pronunţată în Dosar nr. 119/1961, de Tribunalul Militar de Regiune Militară Cluj, prin care reclamantul a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 184 alin. (1) C. pen., art. 327 C. pen., respectiv la 22 de ani muncă silnică, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 157 C. pen.; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului echivalentul în RON a sumei de 72.000 euro, pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit prin condamnare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că urmărirea penală şi condamnarea reclamantului prin hotărârile judecătoreşti menţionate au fost determinate de simpatia pe care acesta a manifestat-o faţă de Revoluţia Maghiară din anul 1956, când a redactat o scrisoare în acest sens şi a făcut comentarii cu caracter critic şi denigrator la adresa regimului politic instaurat în ţară, acţiuni care, prin conţinutul lor concret, nu erau apte să determine schimbarea ordinii sociale sau să pericliteze securitatea statului. Cu toate acestea, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 22 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, din care a executat 7 ani, 3 luni şi 13 zile în închisorile de la Gherla şi Piteşti, fiind supus unui tratament de tortură, care i-a afectat viaţa şi sănătatea, iar pe plan moral a suferit un însemnat prejudiciu, prin atingerile aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii umane.
Tribunalul a mai reţinut că, în fapt, condamnarea reclamantului a avut un caracter politic, în sensul prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999, iar pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor morale acordate a avut în vedere durata detenţiei, faptul că a fost arestat la vârsta de 25 de ani, pe când era student, fiind împiedicat, astfel, să-şi continue studiile, precum şi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic.
Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate doar sub aspectul sumei acordate cu titlu de daune morale.
În motivarea căii de atac promovate, pârâtul a invocat prevederile art. 1169 C. civ., susţinând că simpla afirmare a unui prejudiciu nu îndreptăţeşte satisfacţia prin echivalent bănesc, instanţa fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor morale solicitate. Or, în speţă, a arătat pârâtul, nu s-au produs dovezi care să justifice întinderea despăgubirilor acordate, astfel că acest capăt de cerere se impune a fi respins.
De asemenea, pârâtul a invocat şi practica C.E.D.O. în materie, precizând că aceasta a statuat în mod constant că acordarea daunelor trebuie să fie echitabilă, conform art. 41 din Convenţie şi în niciun caz exagerată, fără a avea corespondent în prejudiciul real suferit de parte prin încălcarea sau lezarea drepturilor acesteia.
Pârâtul a mai solicitat exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 97/A din 23 iunie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul, reţinând că în cauză au fost administrate probe pentru dovedirea întinderii daunelor pretinse, însă în lipsa unui criteriu legal de cuantificare, era firesc ca acestea să fie stabilite de către instanţă prin apreciere, respectiv prin raportare la durata condamnării, perioada efectiv executată prin privare de libertate, condiţiile de detenţie, vârsta şi profilul moral al reclamantului la momentul arestării şi conţinutul concret al faptelor şi manifestărilor care au condus în final la condamnarea acestuia.
Instanţa de apel a constatat că faţă de situaţia personală a reclamantului, respectiv, faptul că prin măsura condamnării şi privării sale de libertate pentru o perioadă de peste 7 ani, i-a fost întrerupt cursul firesc al vieţii şi pregătirii profesionale, fiindu-i lezate, astfel, valori morale de o importanţă majoră, echivalentul în RON a sumei de 72.000 euro se constituie într-o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că despăgubirile acordate reclamantului nu au corespondent în prejudiciul real suferit de acesta şi încalcă practica C.E.D.O. în materie care statuează că satisfacţia acordată în asemenea cauze trebuie să fie echitabilă.
Recurentul-pârât mai arată că OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 care a modificat Legea nr. 221/2009 stabileşte un anumit plafon până la care se pot acorda despăgubiri morale, prin soluţiile pronunţate instanţele anterioare neţinând cont de această limitare, situaţie faţă de care se impune reevaluarea daunelor stabilite în favoarea reclamantului.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Critica referitoare la cuantumul sumei acordate drept despăgubire este neîntemeiată şi nu poate fi primită, întrucât în respectarea principiilor proporţionalităţii şi echităţii, deşi reclamantul a învestit instanţa cu o solicitare având ca obiect suma de 200.000 euro, instanţa de fond a operat o ajustare a acestor pretenţii, acordând suma de 72.000 de euro, reprezentând o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, soluţie menţinută în mod corect şi de către instanţa de apel.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată solicitantului pentru considerente pur formale, respectiv, pentru imposibilitatea stabilirii unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere reclamantului o anumită satisfacţie pentru suferinţele îndurate.
Prejudiciile morale nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viaţa, onoarea, reputaţia, etc., nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Jursiprudenţa instanţei de contencios european a statuat că reparaţia trebuie să fie una echitabilă, respectiv pe de o parte să nu constituie un temei al îmbogăţirii, întrucât în caz contrar s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, iar pe de altă parte, în stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de personalitatea umană, dau dimensiune acesteia.
Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să fie exagerate, pentru că ele vin să asigure nu o reparaţie materială, ci o compensaţie morală pentru o suferinţă morală, iar din această perspectivă instanţa de fond a statuat în mod corect atunci când a redimensionat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de la 200.000 euro, astfel cum se solicitase prin cererea introductivă de instanţă, la 72.000 euro sumă ce reprezintă o satisfacţie echitabilă în raport de prejudiciul suferit de reclamant.
Obiectul judecăţii în prezenta cauză îl constituie afectarea unor valori de ordin moral, iar faptul că reclamantul a fost încarcerat la vârsta de 25 de ani, anterior arestării era student la facultatea de geografie, pe care, datorită arestării nu a mai putut-o finaliza, iar prin condamnarea sa abuzivă a fost privat de libertate pe o perioadă de 7 ani, timp în care a fost supus la suferinţe fizice şi psihice de neimaginat, fiindu-i afectate onoarea, demnitatea, imaginea publică, activitatea profesională, etc., reprezintă criterii pe care instanţele anterioare le-au avut în vedere atunci când în mod corect s-au pronunţat asupra cuantumului despăgubirilor morale.
Referitor la afirmaţiile recurentului-pârât potrivit cărora instanţele ar fi trebuit să ţină seama de limitările sumelor stabilite cu titlu de daune morale introduse prin OUG nr. 62/2010, această reglementare este în contradicţie cu principiul egalităţii şi interzicerii discriminării aşa cum este prevăzut în Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană care, în art. 1 statuează că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 se referă la cazurile când o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat acesteia în temeiul legislaţiei naţionale sau în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră (a se vedea cauza Thorne vs. The United Kingdom, adoptată în 2009).
Având în vedere că atunci când există contradicţie între legea română şi Convenţie prioritatea se acordă celei din urmă, şi că tratamentul juridic diferenţiat aplicat celor care se consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare politică, în funcţie de momentul în care hotărârea pronunţată de instanţă privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează dreptul persoanelor ce s-au adresat instanţelor ulterior acestui moment, critica recurentului-pârât nu poate fi primită.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 97/A din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4575/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4573/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
