ICCJ. Decizia nr. 4575/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4575/2011
Dosar nr. 4874/117/2009
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 04 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamantul V.R. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în valoare de 1.100.000 euro, în echivalent RON, cu titlul de daune pentru prejudiciu moral suferit în urma condamnării sale la 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordini sociale, prevăzute de art. 209 C. pen., pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 175 din 18 mai 1957 a Tribunalului Militar Cluj, cu plata cheltuielilor de judecată determinate în proces.
În motivele cererii, reclamantul a arătat că în anul 1957 a fost condamnat, printr-o hotărâre penală definitivă, la pedeapsa de 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, fiind arestat preventiv în data de 23 noiembrie 1956 şi pus în libertate în data de 31 iulie 1964, în urma graţierii sale prin Decretul nr. 411/1964.
Temeiul de drept al condamnării l-a constituit art. 209 pct. III C. pen. anterior, condamnarea fiind de drept una cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul a mai arătat că în cei 7 ani, 8 luni şi 8 zile de detenţie a fost supus unor suferinţe fizice şi psihice, executând pedeapsa în penitenciarele Gherla, Jilava şi Cluj, unde regimul de detenţie a fost unul foarte dur, putând fi calificat drept cel mai sever tratament aplicat deţinuţilor. În acest sens, reclamantul a precizat că a fost ţinut legat în lanţuri doi ani, a fost bătut crunt aproape zilnic, iar, ulterior eliberării, a întâmpinat dificultăţi în ceea ce priveşte reintegrarea în societate, găsirea unui loc de muncă. Cu toate că este absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, precum şi a Facultăţii de Drept, ocupând posturi în învăţământul superior, după eliberare a fost nevoit să lucreze ca economist şi secretar de redacţie, suportând consecinţele, în plan personal şi familial, ale unei astfel de condamnări.
Prin sentinţa civilă nr. 150 din 19 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească acestuia 300.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum şi 800 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a stabilit, în esenţă, faptul că reclamantul V.R. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 175 din 18 mai 1957 a Tribunalului Militar Cluj la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, în temeiul art. 209 pct. III C. pen. în vigoare, săvârşită prin aceea că, în perioada 1950-1957, a purtat „discuţii cu caracter duşmănos împotriva regimului democrat-popular din Republica Populară Română şi a Uniunii Sovietice", organizând şi desfăşurând acţiuni al căror scop era „returnarea în mod violent a regimului democrat popular din Republica Populară Română şi instaurarea odiosului regim de cruntă teroare şi exploatare din trecut".
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamantul a executat efectiv 7 ani, 8 luni şi 8 zile de închisoare, în perioada cuprinsă între 23 noiembrie 1956 şi 31 iulie 1964, iar condamnarea suportată de acesta este una cu caracter politic, astfel încât acesta este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, potrivit legii speciale de reparaţie.
Instanţa de fond a reţinut că anterior condamnării, reclamantul a îndeplinit succesiv funcţiile de asistent universitar la Facultatea de Drept, şef de lucrări, şef de catedră, fiind licenţiat al Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi al Facultăţii de Drept, cunoscător a şapte limbi străine, precum şi redactor al Revistei Presei Româneşti pentru mai multe ambasade, iar ulterior eliberării din penitenciar, reclamantul a fost în imposibilitatea de a-şi continua cariera universitară, fiind obligat să se încadreze în industrie ca funcţionar şi suportând o diminuare substanţială a veniturilor. Mai mult decât atât, în anul 1978, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa la 1 an şi 11 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt, fiind achitat prin sentinţa penală nr. 870 din 13 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, cu motivarea că a avut loc o înscenare pusă la cale de Securitate, urmare a refuzului său de a deveni informator al Securităţii.
Prima instanţă a mai reţinut că toate consecinţele negative ale condamnării reclamantului s-au răsfrânt şi asupra vieţii de familie a acestuia, asupra stării sale fizice chiar, fiind diagnosticat, în prezent, cu diabet zaharat insulino-dependent, iar din probatoriile administrate a rezultat că în perioada detenţiei, reclamantul nu a fost scos la muncă, fiind ţinut în lanţuri, în condiţii extrem de precare.
În raport cu toate aceste criterii de apreciere, ţinând seama şi de importanţa valorilor morale lezate şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant, cunoscut astăzi în plan naţional şi internaţional ca fost deţinut politic, Tribunalul a apreciat că o despăgubire în sumă de 300.000 euro este de natură să confere părţii o satisfacţie echitabilă, sub aspect moral.
Instanţa de fond a precizat că la stabilirea cuantumului despăgubirii au fost avute în vedere drepturile recunoscute reclamantului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul beneficiind de o indemnizaţie lunară de 1.538 RON, respectiv câte 200 RON pentru fiecare an de detenţie, începând cu luna mai a anului 2008. Ulterior, în perioada iunie 2006-aprilie 2008, cuantumul indemnizaţiei lunare a fost de 100 RON pentru fiecare an de detenţie, respectiv 769 RON urmare a modificării aduse prin Legea nr. 232/2006. În consecinţă, pentru perioada iunie 2006-ianuarie 2010, cuantumul total al acestor venituri a fost de 31.529 RON.
Reclamantul însuşi a recunoscut, în primă instanţă, că totalul indemnizaţiei acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu depăşeşte echivalentul în RON a sumei de 20.000-22.000 euro.
Instanţa de fond a concluzionat că suma de 300.000 euro se va acorda în completarea despăgubirilor încasate de reclamant în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de acest act normativ fiind insuficiente în raport cu suferinţa suferită prin condamnare, aşa după cum însuşi legiuitorul arată în cuprinsul expunerii de motive la proiectul Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând schimbarea în tot, cu consecinţa respingerii acţiunii, pentru următoarele motive:
I. Deşi s-a reţinut că la stabilirea prejudiciului suferit persoana care pretinde daune morale trebuie să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură i-au fost încălcate drepturile nepatrimoniale şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor, în cauză, instanţa acordă reclamantului daune supraevaluate, fără a preciza modalitatea în care a realizat cuantificarea lor, aprecierile fiind pur subiective şi imposibil de supus unui control judiciar, întemeiate exclusiv pe prezumţii, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 C. civ.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală, iar nu una având exclusiv scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamant.
Pârâtul a făcut referire la cauze similare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, precum şi la decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, spre exemplu, Decizia nr. 1041 din 05 martie 2008, prin care s-au acordat despăgubiri în cuantum de 350.000 RON, pentru 15 ani de detenţie grea.
2. Prima instanţă nu a precizat cât ar fi acordat dacă nu deducea drepturile deja acordate reclamantului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nici nu a luat în considerare împrejurarea că aceste drepturi se vor acorda în continuare reclamantului, pe tot timpul vieţii.
3. La acordarea cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu a ţinut seama de faptul că solicitarea lor este neîntemeiată, atâta vreme cât răspunderea pârâtului nu derivă dintr-o culpă procesuală, ci este vorba despre o răspundere obiectivă, prin lege, Ministerul Finanţelor Publice fiind indicat de legiuitor doar ca persoana care efectuează plata despăgubirilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009, în cuantumul stabilit de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 173/A din 11 iunie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul, reţinând că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, contrar susţinerilor apelantului-pârât, prima instanţă nu a uzat exclusiv de prezumţii judiciare, fiind administrată proba cu martori şi proba cu înscrisuri, mijloace de probă care pun în evidenţă existenţa unui prejudiciu moral, suferit de reclamant prin condamnarea cu caracter politic, precum şi legătura de cauzalitate între condamnare şi producerea unui astfel de prejudiciu, iar criteriile avute în vedere de Tribunal au fost amplu dezvoltate, ele referindu-se la consecinţele condamnării, suportate de reclamant în plan fizic şi în plan psihic, prin raportare la statutul social şi familial al acestuia, înainte de condamnare şi consecutiv punerii în libertate. Nu lipsite de relevanţă au fost şi condiţiile în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate, evocate de Tribunal, generatoare ale unei intense suferinţe şi susceptibile să afecteze demnitatea acestuia.
Instanţa de apel a mai reţinut că suferinţa reclamantului a fost recunoscută, atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional, prin distincţiile ce i-au fost acordate, iar cuantumul de 300.000 euro, stabilit prin hotărârea atacată, este unul corect, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj în această materie.
În cauze similare, au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit într-un cuantum stabilit între 100 şi 150 euro pentru fiecare zi de închisoare, în funcţie de natura pedepsei aplicate, care potrivit dispoziţiilor art. 22 C. pen. al Republicii Populare Române, publicat în M. Of. nr. 48/27.02.1948 putea fi pentru crime, în materie de drept comun: munca silnică pe viaţă, munca silnică pe timp mărginit, temniţă grea, iar în materie politică, detenţiunea grea pe viaţă, detenţiunea grea pe timp mărginit şi detenţiunea riguroasă.
În privinţa condiţiilor de executare a pedepsei constând în muncă silnică, art. 28 şi următoarele C. pen. al Republicii Populare Române precizează că aceasta se execută în penitenciare anume destinate, condamnatul fiind închis, la începutul executării pedepsei, într-o celulă individuală şi ţinut astfel ziua şi noaptea un an şi şase luni.
Regimul de executare al temniţei grele era diferit, în art. 32 C. pen. al Republicii Populare Române precizându-se că „acesta este mai blând decât cel stabilit pentru muncă silnică".
Natura pedepsei aplicate condamnatului politic şi regimul de executare a acesteia sunt criterii care trebuie luate în considerare, alături de altele, la stabilirea unui cuantum al despăgubirilor pentru fiecare zi de detenţie.
Referitor la despăgubirile care au fost acordate reclamantului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a avut în vedere şi aceste despăgubiri, reţinând chiar un cuantum al lor, în mod corect pentru trecut, iar nu şi pentru viitor, cum în mod greşit pretinde apelantul.
De altfel, o compensaţie pentru creanţe ce nu pot fi determinate cu exactitate în valoarea lor şi nu sunt ajunse la scadenţă, nu au un caracter lichid şi exigibil, nici nu ar fi fost legal posibilă.
Referitor la cheltuielile de judecată, instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar acesta a formulat o cerere expresă de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind parte căzută în pretenţii, în mod corect a fost obligat să plătească reclamantului cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând modalitatea în care instanţele de fond şi apel au apreciat asupra cuantumului daunelor morale, în sensul că acestea sunt exagerate în raport de prejudiciul real suferit de reclamant, de probele administrate şi de practica judiciară în materie.
Recurentul-pârât a mai arătat că în stabilirea cuantumului daunelor morale instanţele nu au luat în considerare dispoziţiile OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 de modificare a Legii nr. 221/2009, prin care se stabilesc plafoane maxime pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere la stabilirea despăgubirilor în temeiul acestui act de reparaţie, precum şi sumele de care reclamantul beneficiază în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Recurentul-pârât a apreciat nelegală Decizia atacată şi din perspectiva obligării la plata cheltuielilor de judecată la fond, faţă de care arată că nu este căzut în pretenţii întrucât răspunderea statului în litigiile având ca obiect Legea nr. 221/2009 este una derivând din lege şi nu din culpa procesuală.
Recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte despăgubirile cu titlu de daune morale, Înalta Curte va constata, în raport de motivele de recurs cu care a fost învestită de către pârât că, deşi doctrina şi jurisprudenţa în materie recunoaşte suferinţa psihică şi fizică cauzată de faptul în sine al condamnării reclamantului la 25 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă din care a executat, conform actelor depuse în probaţiune, 7 ani, 8 luni şi 8 zile de închisoare în perioada 23 noiembrie 1956-31 iulie 1964, condamnare din care derivă toate restricţiile, restrângerile de libertate şi umilinţele la care a fost supus acesta, totuşi, aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, iar o astfel de pretenţie nu trebuie să se transforme în niciun caz într-o îmbogăţire fără justă cauză.
De aceea, necontestând suferinţa psihică şi fizică a persoanei condamnată politic, umilinţele şi teroarea la care a fost supus, Înalta Curte va constata că stabilirea unor astfel de despăgubiri trebuie să aibă în vedere şi principiul echităţii, în aşa fel încât suma stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă şi implică totdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare, perspectivă din care, raportat la importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, suma de 80.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu scopul şi finalitatea legii speciale de reparaţie pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantului.
Dealtfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă.
În stabilirea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului, pe lângă criteriile expuse deja în paragrafele anterioare, instanţa se va raporta la măsurile reparatorii acordate reclamantului în temeiul unor alte acte normative de reparaţie (astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză), la numărul anilor de detenţie pe care acesta i-a executat efectiv (aproape 8 ani), la intervalul de timp care a trecut de la momentul prejudiciului şi până în prezent (peste 50 de ani), precum şi la faptul că în prezent reclamantul este decedat, procesul fiind continuat de moştenitoarea sa, V.A.
Referirile pârâtului la plafonările instituite prin OUG nr. 62/2010 nu pot fi primite, întrucât prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, iar reparaţia acestuia nu se traduce printr-o compensaţie materială matematică, ci se constituie într-un ansamblu de măsuri patrimoniale şi nepatrimoniale al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărei caz în parte, să ofere victimei o compensaţie simbolică pentru suferinţele îndurate.
Nu poate fi primită nici critica privind greşita obligarea a pârâtului la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată, întrucât dreptul de a cere plata cheltuielilor de judecată se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut în pretenţii.
În speţă, acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a figurat în proces în calitate de pârât, neavând nicio relevanţă „răspunderea obiectivă" instituită prin lege în asemenea litigii la care se face referire în motivele de recurs.
Exonerarea de plata cheltuielilor de judecată ar fi operat doar în cazul în care, în urma învestirii de reclamant cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe Legea nr. 221/2009, instanţa de judecată ar fi constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile acestui act de reparaţie, ori nu sunt dovedite susţinerile reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 173/A din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, se va modifica Decizia atacată, se va admite apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 150 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la 300.000 euro la 80.000 euro echivalent în RON la data plăţii către reclamanta V.A., în calitate de moştenitoare a reclamantului decedat V.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 173/A din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică în tot Decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 150 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Schimbă sentinţa în sensul că obligă pârâtul la 80.000 euro daune morale către reclamanta V.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4576/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4574/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
