ICCJ. Decizia nr. 573/2011. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanții P.A.M., P.C.T., P.B.F. și G.P.A.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Sibiu, anularea dispoziției nr. 1632 din 10 iunie 2009, emisă de pârât și obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție cu propunerea de acordare a despăgubirilor bănești în condițiile legii speciale pentru imobilul situat în municipiul Sibiu, compus din 5 apartamente și teren în suprafață de 1512 m.p.
Prin sentința civilă nr. 1024/2009, Tribunalului Sibiu a admis acțiunea reclamanților, a anulat dispoziția nr. 1632 din 10 iunie 2009 și a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor bănești, în condițiile legii speciale, pentru imobilul în litigiu.
în fapt, prima instanță a reținut că reclamanții sunt succesorii notificatorului P.R.C.L., decedat în anul 2005.
în raport de pretenția dedusă judecății, a constatat că, prin dispoziția nr. 1632 din 10 iunie 2009, emisă de pârât, s-a respins notificarea având ca obiect imobilul în litigiu, motivat de faptul că acesta nu se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. S-a reținut totodată că, pentru cota de 1 din imobilul în litigiu, notificatorul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, după foștii proprietari tabulari, P.F. și P.A.
Prima instanță a constatat, cu prioritate, că întregul imobil a trecut în proprietatea statului cu titlu de drept, renunțare la proprietate, conform încheierii nr. 904/1973.
în ceea ce privește concluziile pârâtului, acestea au fost apreciate ca eronate, întrucât la data preluării nu erau decât doi coproprietari pe întregul imobil, respectiv P.F.A. și P.A., soț și soție conform actelor de stare civilă. Faptul că, inițial, nu au fost înscrise ambele prenume în cartea funciară, nu înseamnă că P.F. nu ar fi una și aceeași persoană cu P.F.A., care a renunțat la proprietate, respectiv la cota de 3 din imobil. P.A. a decedat la 25 iunie 1999, fără alți moștenitori, în afara soției P.F.A., care a decedat la 24 august 2000, iar notificatorul este moștenitor testamentar al acesteia.
Ca urmare, prima instanță de fond a apreciat că s-a făcut dovada că notificatorul este persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, pentru întregul imobil.
în ceea ce privește renunțarea la proprietate, prima instanță a reținut că aceasta este un act unilateral ce se cerea celor ce doreau să-și stabilească domiciliul în altă țară, anterior Decretului nr. 223/1974, fiind de notorietate că autoritățile vremii nu îndeplineau formalitățile de plecare din țară, fără declarații autentice de renunțare la proprietate, așa încât, asemenea acte nu puteau exprima voința liber consimțită a proprietarilor, în condițiile în care nu li se plătea vreo despăgubire.
Acest act unilateral nu poate fi asimilat cu donația care este un contract bilateral, consensual, pentru valabilitatea căruia era necesară îndeplinirea mai multor cerințe, care în speță nu se regăsesc.
Fiind impusă de factorii de decizie ai regimului, renunțarea la proprietate este evident o preluare abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind indiferent că a fost cu titlu sau fără titlu valabil, odată ce potrivit art. 2 lit. h) din acest act normativ, intră în domeniul de aplicare al legii și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
în acest caz, acordarea de măsuri reparatorii nu poate fi condiționată de existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile unei donații legal încheiate, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, doar în acest din urmă caz în care donațiile au fost încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., se cere o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă de anulare.
Concluzionând, prima instanță a constatat că dispoziția contestată a fost emisă cu aplicarea eronată a legii și se impune a fi anulată, iar față de împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat, nu se mai poate dispune restituirea în natură, astfel că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Prin decizia civilă nr. 46/A din 26 martie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere, în esență, aceleași considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță.
în drept, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua a din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Din economia acestui text legal, rezultă că cerința existenței unei hotărâri judecătorești se impune numai în situația în care imobilul a fost dobândit de stat cu titlu de donație, care potrivit art. 813 C. civ. trebuia încheiată în formă autentică.
în cauza de față, imobilul a fost preluat de Statul Român la 20 martie 1973, cu titlu de renunțare la drept, ca urmare a declarațiilor de renunțare, date la 19 martie 1973 de numiții P.A. și P.F.A., născută P., în temeiul art. 60 din Decretul - Lege nr. 115/1938.
Ca urmare, condiția existenței unei hotărâri de anulare sau constatare a nulității donației nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul renunțării la drept.
Atât renunțarea la drept, cât și donația erau reglementate ca moduri de dobândire a proprietății, înainte de anul 1989, dar și la momentul apariției Legii nr. 10/2001, astfel că, dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă o asemenea cerință, ar fi reglementat-o expres, așa cum a făcut în cazul donației încheiată în formă autentică.
Raportat la împrejurarea că instanța de fond a reținut că este de notorietate faptul că persoanele care doreau să părăsească țara trebuiau să renunțe la proprietate, Curtea a constatat că, într-adevăr, această împrejurare nu poate constitui un fapt notoriu ce nu mai trebuie dovedit.
Intimații au depus în apel un înscris din care rezultă că, la scurt timp de la renunțarea la drept, respectiv la 09 aprilie 1973, foștii proprietari tabulari erau înregistrați în Centrul de Tranzit pentru Transmigranți din Nurnberg (fl. 20-21).
Această probă vine să confirme argumentele instanței de fond care în mod corect a reținut că renunțarea la proprietate constituie o preluare abuzivă, fiind astfel incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 17 mai 2010, pârâtul Primarul Municipiului Sibiu, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Fac obiectul Legii nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane fizice sau juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: "imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și alte asemenea neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în formă autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă".
Așa cum rezultă din încheierea de intabulare a dreptului de proprietate al Statului Român, nr. 904/1973, precum și din declarația autentificată la notariatul de Stat Județean Sibiu a celor doi foști proprietari tabulari, în prezenta cauză s-a dovedit ipoteza unei renunțări la proprietate făcute statului, încheiată în formă autentică, modalitate de transfer a dreptului de proprietate asimilată donației.
în această situație, pentru ca imobilul să poată fi încadrat în categoria celor preluate în mod abuziv trebuia îndeplinită condiția prevăzută de lege, în sensul că notificatorul trebuia să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea actului de renunțare la proprietate.
întrucât o asemenea hotărâre judecătorească nu există, nefiind întrunite condițiile expres prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 10/2001, republicată, trecerea imobilului în proprietatea Statului Român nu poate fi calificată ca fiind abuzivă și, prin urmare, notificatorului nu i se poate acorda beneficiul legii.
Or, în speță, actul prin care foștii proprietari au gratificat statul cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică și, în consecință, pretinsa constrângere la perfectarea actului nu putea fi prezumată, ci constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind aplicabilă cea de-a doua ipoteză a textului invocat mai sus, care reglementează generic situația donațiilor încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ.
Din această perspectivă, motivația instanței de fond și apel cum că "este de notorietate" împrejurarea că, persoanele care doreau să părăsească țara, anterior apariției Decretului nr. 223/1974, trebuiau să renunțe gratuit la proprietatea pe care o dețineau, nu poate fi susținut, întrucât "notorietatea", nu poate ține loc de probă în fata instanței.
Cu toate acestea ambele instanțe apreciază că, faptul fiind de "notorietate", acesta nu trebuie dovedit.
într-adevăr, renunțarea la drept este un act unilateral de voință și, din acest punct de vedere nu poate fi asimilată donației, însă, în speță, actul prin care foștii proprietari au gratificat statul cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică și, în consecință, pretinsa constrângere la perfectarea actului nu putea fi prezumată, ci constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind aplicabilă cea de-a doua ipoteză a textului invocat mai sus, care reglementează generic situația donațiilor încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ.
Tocmai pentru acest motiv legiuitorul a instituit obligativitatea existenței unei hotărâri judecătorești de anulare a donației, anterior soluționării notificării în procedura administrativă.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Instanțele anterioare au constatat un fapt necontestat în cauză, anume că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român la data de 20 martie 1973, cu titlu de renunțare la drept, împrejurare dovedită cu declarațiile de renunțare date la data de 19 martie 1973 de numiții P.A. și P.F.A., născută P., în temeiul art. 60 din Decretul - Lege nr. 115/1938.
Instanța de apel a reținut corect că renunțarea la drept este un mod de dobândire a proprietății, distinct ca regim juridic de donație, fiind rezultatul unui act unilateral de voință, donația fiind, dimpotrivă, o convenție solemnă și sinalagmatică, presupunând existența unui acord de voință între donator, care transmite un bun, și donatar, care primește bunul.
Rezultă cu evidență că renunțarea la drept nu poate fi asimilată cu donația, ceea ce înseamnă că solicitarea existenței unei hotărâri de anulare sau constatare a nulității donației nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul renunțării la drept.
Atât renunțarea la drept, cât și donația erau reglementate ca moduri de dobândire a proprietății, înainte de anul 1989, dar și la momentul apariției Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că, dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă o asemenea cerință, ar fi reglementat-o în mod expres, așa cum a făcut în cazul donației încheiată în formă autentică.
împrejurarea că declarațiile de renunțare la drept au fost date în forma autentică nu poate schimba natura actului unilateral, transformându-l într-unul bilateral, câtă vreme renunțarea la drept, indiferent dacă este dată printr-un act autentic sau sub semnătură privată, este rezultatul manifestării unei singure voințe.
Critica conform căreia ambele instanțe ale fondului au reținut notorietatea faptului că persoanele care doreau să părăsească țara trebuiau să renunțe la proprietate, cu consecințe evidente în planul probațiunii, și mai departe asupra fondului pretenției deduse judecății, nu poate fi primită, întrucât instanța de apel a reconsiderat argumentul primei instanțe, completând probatoriul și dând relevanța juridică cuvenită înscrisului din care rezultă că, la scurt timp de la renunțarea la drept, respectiv la 09 aprilie 1973, foștii proprietari tabulari erau înregistrați în Centrul de Tranzit pentru Transmigranți din Nurnberg (f. 20-21).
Această probă a fost apreciată în mod corespunzător, în consens cu argumentele instanței de fond, impunând concluzia calificării actului de renunțare la proprietate, in contextul cauzei pendinte, drept un act preluare abuzivă, cu toate consecințele în planul reparației civile, în condițiile legii speciale.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.
în baza art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât a fost obligat la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă P.A.M., cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând în acest caz ideea rambursării cheltuielilor de judecată care respectă caracterul real, necesar, rezonabil (caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată a fost apreciat în raport cu următoarele criterii: natura pricinii, atitudinea părților din proces, miza procesului pentru părți, munca depusă de avocat și pregătirea profesională a avocatului etc.).
| ← ICCJ. Decizia nr. 68/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 571/2011. Civil → |
|---|
