ICCJ. Decizia nr. 59/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 59/2011
Dosar nr. 9567/3/2007
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 751 din 18 mai 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei G.M.I. având ca obiect constatarea preluării abuzive, fără titlu, a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, în contradictoriu cu V.F. şi V.M. precum şi cererea conexă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul H.A.
Excepţia prematurităţii a fost respinsă întrucât motivele invocate de pârâţi, respectiv lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi neindicarea corectă a imobilului revendicat, vizează fondul cauzei şi nu conduc la reprimarea acţiunii.
Excepţia inadmisibilităţii cererii a fost admisă cu motivarea că cererea de revendicare a fost formulată după intrarea în vigoare a legii 10/2001.
In considerentele sentinţei s-a mai reţinut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât a operat sancţiunea decăderii care a condus la stingerea dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantei.
Imobilul în litigiu face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv de stat, chiar dacă acesta a fost vândut anterior intrării în vigoare a legii speciale, motiv pentru care susţinerea reclamantei că Legea nr. 10/2001 nu îi este aplicabilă nu este întemeiată.
Cu privire la incidenţa în speţă a cauzei Flaimbat contra României s-a reţinut că dreptul de acces la un tribunal este un drept procedural care nu trebuie confundat cu dreptul material la acţiune. De asemenea, în speţa amintită instanţa europeană a avut în vedere că trecuseră mai mult de 7 ai de la iniţierea procedurii administrative, situaţie în care, prin respingerea acţiunii în revendicare s-a produs o ingerinţă care nu a fost proporţională cu scopul urmărit.
In ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţia CEDO s-a reţinut că acest text nu garantează dreptul de a dobândi un bun şi că privarea de un drept este un act instantaneu.
S-a mai reţinut că pierderea dreptului de proprietate, fără nici o compensaţie, prin prisma neobservării termenului de decădere sau prescripţie prevăzute de legea specială, constituie o ingerinţă legitimă în dreptul persoanelor îndreptăţite şi, prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, în ipoteza în care reclamanta nu a formulat notificare, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta G.(B.)M.I.
Printr-un prin motiv s-a susţinut că s-au încălcat principiile contradictorialităţii şi al rolului activ al instanţei consacrate de art. 129 C. proc. civ.
In dezvoltarea acestui motiv s-a susţinut că părţile au pus concluzii doar pe considerentele teoretice referitoare la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 şi la admisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, fără nici o trimitere la existenţa sau inexistenţa vreunei notificări, iar considerentele instanţei s-au bazat, în principal, pe faptul că nu s-a formulat notificare, încălcându-se principiul contradictorialităţii deoarece nu s-a pus în discuţie faptul că s-a depus sau nu notificare, deşi notificarea a fost formulată în termenul legal. Rolul activ al instanţei s-a încălcat în sensul că nu s-a stăruit a se afla dacă există notificare.
Printr-un al doilea motiv s-a arătat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO. Astfel, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-a limitat accesul liber la justiţie.
Printr-un al treilea motiv s-a susţinut că sentinţa cuprinde argumente contradictorii, în sensul că pe de o parte se reţine păstrarea calităţii de proprietar avută la data preluării, iar pe de altă parte, că această calitate nu poate fi exercitată decât după primirea dispoziţiei de restituire.
Apelanta a mai susţinut că s-au încălcat dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie întrucât instanţa trebuia să înlăture dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi să aplice Convenţia Europeană care are prioritate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 39A din 20 ianuarie 2010 a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
In considerentele deciziei s-a reţinut că părţile au pus concluzii doar pe excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, iar instanţa a examinat şi alte aspecte, respectiv inexistenţa notificării, decăderea din dreptul de a mai formula notificare şi stingerea dreptului de proprietate, care nu au constituit obiect de dezbateri, încălcându-se astfel principiile contradictorialităţii şi rolului activ al instanţei.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel instanţa a reţinut că reclamantei i s-a încălcat dreptul de acces la instanţă prevăzut de art. 6 paragraful 1 şi art. 1 din Primul Protocol la CEDO şi a dispus ca în rejudecare să se reanalizeze incidenţa art. 1 din Primul Protocol în raport de noua situaţie rezultată, anume existenţa notificării.
S-a mai reţinut ca fondat şi ultimul motiv de apel în sensul că atunci când se găsesc în concurs legea specială şi Convenţia Europeană se aplică Convenţia Europeană potrivit celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii V.F., V.M. şi H.A., în temeiul art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. susţinând că Decizia cuprinde motive contradictorii faţă de probele administrate în apel, că prin necercetarea fondului s-a interpretat greşit actul dedus judecăţii schimbându-i vădit înţelesul şi că, în mod greşit s-a apreciat că reclamantei i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie.
Recursul nu este fondat.
Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Situaţiile în care se poate ajunge la o nemotivare a hotărârii sunt diferite respectiv, existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este nefondată, contrarietatea dintre dispozitiv şi considerente cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia, ori prezentarea în exclusivitate a unor motive străine de natura pricinii.
In speţă nu se regăseşte nici una dintre aceste situaţii. Decizia atacată este motivată sub toate aspectele prin faptul că a răspuns tuturor criticilor formulate de reclamantă şi a justificat amplu argumentele pentru care a reţinut unele critici, iar pe altele le-a înlăturat, stabilind corect situaţia de fapt şi aplicarea legii.
Ca atare, critica privind neinterpretarea probelor administrate în apel nu poate face obiectul controlului judiciar potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta putând fi încadrată, eventual, în dispoziţiile pct. 10 al aceluiaşi articol, care în prezent este abrogat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs este de precizat că instanţa de apel nu putea intra în cercetarea fondului atât timp cât prima instanţă nu a procedat la cercetarea acestuia, respingând acţiunea ca inadmisibilă.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aplicate corect în speţă, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea instanţei de fond atunci când în mod greşit prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului.
In consecinţă, instanţa de apel nu putea schimba înţelesul sau natura actului juridic dedus judecăţii neintrând în cercetarea fondului, întrucât textul de lege menţionat o obliga să desfiinţeze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare.
De altfel, pentru a se efectua un control riguros de legalitate este necesar a se preciza şi în ce anume constă interpretarea greşită a actului sau denaturarea înţelesului acestuia. Insă, recurenţii nu au făcut nici o precizare în acest sens, limitându-se doar la simpla menţionare a pct. 8 al art. 304.
Nu poate fi primită nici ultima critică inserată în motivarea recursului.
In considerentele deciziei atacate s-a reţinut că, deşi reclamanta se prevalează în această acţiune de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi trimiterea ei la o procedură care nu este sigur că îi va oferi posibilitatea de a-şi vedea bunul recuperat, i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie. Acest argument al instanţei este în deplină concordanţă cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Accesul la justiţie este consacrat prin art. 21 din Constituţia României, care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
Dreptul de acces la justiţie este atât de evident încât nici nu a fost consacrat expres de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea fiind pusă în situaţia de a trebui să răspundă la întrebarea dacă art. 6 paragr. 1 din Convenţie doar garantează dreptul la un proces echitabil sau recunoaşte şi dreptul oricărei persoane de a avea acces la o instanţă judecătorească (cauza Golder contra Regatului Unit). Curtea, a arătat că toate garanţiile procedurale enunţate de art. 6 paragr. 1 din Convenţie, respectiv echitatea, publicitatea şi celeritatea procedurii, nu ar avea nici un sens în lipsa dreptului de acces la un tribunal dar a subliniat şi că acest drept nu este absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie, implică, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări sau condiţionări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului (cauza Lungoci împotriva României).
Faţă de considerentele expuse, Curtea urmează a respinge recursul declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii V.F., V.M. şi H.A. împotriva deciziei nr. 39 A din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 61/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 57/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
