ICCJ. Decizia nr. 652/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 652/2011
Dosar nr. 16942/3/2009
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 714 din 22 mai 2009 a Tribunalului Braşov, secţia a V-a civilă, s-a respins acţiunea reclamanţilor H.M. şi O.D. împotriva petentei Primăria municipiului Bucureşti privind anularea Dispoziţiei nr. 11379 din 26 martie 2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Prin Dispoziţia nr. 11389 din 26 martie 2009 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a respins notificarea reclamanţilor privind acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 226 mp situat în Bucureşti, sector 4.
Astfel, s-a reţinut că antecesorii reclamanţilor au încheiat actul sub semnătură privată cu numiţii I.D. şi I.M. prin care au convenit transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, fără încă ca acest înscris să poată transmite în mod valabil proprietatea în condiţiile în care din adresa emisă de Direcţia Taxe şi Impozite sector 4 sub nr. II B 11911 din 28 aprilie 2009, rezultă că rolul fiscal este deschis pe numele I.D. şi M.I.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanţii, iar prin Decizia civilă nr. 145 din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanţilor, s-a schimbat în tot hotărârea instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii, dispunându-se anulare Dispoziţiei nr. 11379 din 26 martie 2009 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti.
A mai fost obligată pârâta să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii contestatorilor în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 5824 din 6 noiembrie 2001, O.M. împreună cu fiul şi fiica sa, O.D. şi H.M., au solicitat retrocedarea terenului în suprafaţă de 226 mp, teren pe care 1-a deţinut în proprietate împreună cu soţul său O.I.
Notificarea a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 11379 din 26 martie 2009, în sensul respingerii ei, motivat de faptul că terenul a fost dobândit printr-un act sub semnătură privată.
Instanţa de apel a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile HG nr. 498/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care la pct. 22.1 prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moştenitori, orice acte juridice sau susţineri ce permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], orice acte juridice ce atestă deţinerea proprietăţii (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţine persoanei respective).
S-a mai reţinut că, deoarece art. 22 (în prezent art. 23 ) din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanei îndreptăţite, înseamnă că aceste dispoziţii se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire.
Prin urmare, reţine instanţa de apel, în materia probaţiunii dreptului de proprietate sub imperiul Legii nr. 10/2001, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, aşa încât sunt admisibile şi aceste mijloace de dovadă, important fiind de stabilit dacă bunul a aparţinut autorului reclamantului în cauză.
Mai mult, HG nr. 250/2007 precizează pentru ipoteza imobilelor expropriate, cum este cazul din speţă, că fiind suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate prezentarea actului de expropriere şi, după caz prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie, ori a acordului la expropriere.
Or, reţine instanţa de apel, imobilul din litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 143 din 24 mai 1974 şi Decizia nr. 1159 din 11 septembrie 1974 emisă de Consiliul Popular al municipiului Bucureşti, în tabelul nr. 18 anexă la decret, la poziţia 84 fiind înscrişi foştii proprietari I.V., I.D., O.I. şi O.M., cu teren în suprafaţă de 212 mp, ultimii doi fiind autorii reclamanţilor.
Ca atare, reţine instanţa de apel, în materia Legii nr. 10/2001, dat fiind specificul acestei legi, proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de stat se poate realiza şi prin aceste mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun.
In ceea ce priveşte necesitatea probării dreptului de proprietate, inclusiv întinderea acestuia şi determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept, s-a reţinut că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare existente şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de administraţie prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Or, reţine instanţa de apel, în actul de preluare sunt menţionaţi autorii reclamanţilor, în calitate de proprietari ai terenului în suprafaţă de 212 mp.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea sa sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine astfel, că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, raportat la dispoziţiile art. 3, art. 21-23 din Legea nr. 10/2001.
Se mai învederează că reclamanţii nu au făcut dovada nici a calităţii de persoane îndreptăţite şi nici a dreptului de proprietate cu privire la imobilul din litigiu.
De asemenea se arată şi faptul că motivarea hotărârii este necorespunzătoare faţă de actele invocate prin dispoziţia atacată şi că, în considerentele hotărârii, sunt reţinute aspecte străine de dispoziţia atacată.
Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Prin întâmpinarea depusă la filele 9-10, intimaţii au solicitat respingerea recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Din dispoziţia art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu rezultă nici caracterul exclusiv al unor acte doveditoare ale dreptului de proprietate şi nici stabilirea unei ierarhii a actelor doveditoare ale proprietăţii.
In consecinţă, constatarea dovedirii dreptului de proprietate se va face, în concret, pe baza actelor depuse.
De altfel, este de reţinut că noţiunea de „acte" doveditoare prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, ce generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.
Pe de altă parte, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută de actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Din perspectiva celor expuse, şi a faptului că reclamanţii au făcut dovada exproprierii imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 143/1974 de la antecesorii lor, O.I. şi M. (fapt ce rezultă, fără posibilitate de echivoc, din actul de la fila 18 - dosarul instanţei de fond), instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, susţinerile recurentei legate de nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului şi a calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, sunt nu numai nefondate, dar şi fără suport probator.
Instanţa de apel a analizat cauza prin prisma actelor depuse, dând astfel eficienţă dispoziţiilor art. 3 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Considerentele hotărârii sunt în concordanţă cu starea de fapt şi de drept conturată prin actele de la dosar, şi cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Motivarea hotărârii este o chestiune de esenţă, de conţinut şi nu de volum.
Astfel, condiţiile procedurale prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind motivarea hotărârii, sunt îndeplinite în cauză, în condiţiile în care instanţa de apel a examinat cauza prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză şi a probelor administrate.
Considerentele hotărârii sunt nu numai clare, concise şi concrete, dar fac trimitere la actele existente din care rezultă starea de fapt şi de drept reţinută de instanţa de apel.
Cum hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată şi critica recurentei legată de o motivare necorespunzătoare a hotărârii.
Faţă de cele expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 145 A din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 688/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 650/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
