ICCJ. Decizia nr. 742/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 742/2011
Dosar nr. 4666/1/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Cu notificarea nr. 716/2001, B.M. a cerut restituirea în natură a imobilului - construcţii şi teren în suprafaţă de 659 mp - situat în municipiul Vaslui, expropriat de stat în baza Decretului nr. 279/1987.
Prin dispoziţia nr. 745 din 5 septembrie 2007, Primarul Municipiului Vaslui a respins cererea de restituire în natură şi a propus acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru o cotă de ½ părţi indivize din imobilul mai sus descris, în favoarea notificatoarei.
În motivarea dispoziţiei s-a reţinut că reclamanta face dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru o cotă de ½ părţi din imobilul expropriat şi că acesta nu mai poate fi restituit în natură, întrucât construcţia a fost demolată iar pe teren au fost edificate blocuri de locuinţe.
Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2007, reclamanta B.M. a cerut anularea dispoziţiei şi obligarea pârâtului Primarul municipiului Vaslui să îi emită dispoziţie de restituire în natură a terenului liber, susţinând că eronat s-a statuat că ar fi îndreptăţită la măsuri reparatorii doar pentru o cotă de ½ părţi indivize din imobilul expropriat.
Prin sentinţa civilă nr. 981 din 23 septembrie 2008, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a respins cererea, în contradictoriu cu Primăria municipiului Vaslui.
Prin Decizia civilă nr. 53 din 13 martie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că în mod greşit cererea s-a judecat în contradictoriu cu Primăria municipiului Vaslui, deşi calitate procesuală pasivă are Primarul municipiului Vaslui.
Prin sentinţa civilă nr. 2557 din 4 noiembrie 2009, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, reinvestit cu soluţionarea cauzei, a respins cererea şi a constatat că onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 300 de lei, rămâne în sarcina statului.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost expropriat se stat din patrimoniul numiţilor B.Ş. şi M.M., proprietari în cote de ½ părţi indivize, caz în care, reclamanta, în calitate de moştenitoare a defunctului B.Ş., este îndreptăţită la măsuri reparatorii doar pentru cota deţinută de acesta din imobil.
Instanţa a statuat că, în prezent, terenul expropriat nu este liber în sensul prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, potrivit concluziilor expertizei tehnice efectuate în cauză este afectat de spaţiile verzi dintre blocurile de locuinţe şi tranzitat de reţele tehnico edilitare, inclusiv conducte de gaze, caz în care, nu poate fi restituit în natură, reclamanta fiind îndreptăţită să primească despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 58 din 14 aprilie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă.
Prin aceeaşi deciziei s-a constatat că onorariul de avocat, în cuantum de 200 de lei, rămâne în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta susţine că soluţiile instanţelor de fond sunt greşite, întrucât potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, terenurile libere, care nu sunt afectate de utilităţi, se restituie în natură. Reclamanta afirmă că terenul în litigiu nu este ocupat în întregime de utilităţi publice, caz în care, partea de teren rămasă liberă se impune a-i fi restituită în natură.
Analizând recursul, în limita susţinerilor reclamantei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente.
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.
Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, precum sunt căile de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotările tehnico-edilitare subterane, amenajările de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcurile şi grădinile publice, pieţele pietonale şi altele asemenea.
Rezultă că, potrivit dispoziţiei legale menţionate, cerinţa privind utilizarea terenului în scopul pentru care au fost preluat de stat nu presupune, în mod obligatoriu, astfel cum greşit invocă reclamanta, ca acesta să fie ocupat în mod efectiv şi în totalitate doar cu construcţii nedemontabile, fiind suficient, pentru a se constata imposibilitatea restituirii în natură, ca terenul să fie afectat unor amenajări publice.
În speţa supusă analizei, reclamanta invocă o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, justificat de împrejurarea instanţele de fond au statuat în mod greşit cu privire la lipsa calităţii de teren liber, în raport de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, a unei parcele din terenul expropriat, fără însă a dezvolta critica.
Or, potrivit constatărilor instanţelor de fond, suverane în a stabili împrejurările de fapt ale cauzei, întreaga suprafaţă de teren preluată de stat din patrimoniul autorului reclamantei, B.Ş. a primit afectaţiunea pentru care s-a dispus exproprierea, întrucât, astfel cum s-a stabilit prin concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză este ocupată de spaţiile verzi amenajate între două blocuri de locuinţe şi, respectiv, este străbătută, în subteran, de conductele de alimentare cu apă şi conductele de canalizare care deservesc complexul de locuinţe.
Reţelele tehnico edilitare şi organizarea spaţiului verde constituie amenajări de utilitate publică, în sensul dispoziţiei art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, caz în care, în mod corect instanţele de fond au statuat că măsurile reparatorii cuvenite reclamantei se vor stabili în echivalent.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, reţinând şi că în cauză nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E CI D .
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 58 din 14 aprilie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 757/2011. Civil. Recalculare pensie. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 729/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
