ICCJ. Decizia nr. 8281/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8281/2011
Dosar nr.51331/3/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Reclamanta N.S., prin acţiunea formulată la 8 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. pentru obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamantă urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic ce i-au fost aplicate prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955.
Ca temei de drept al acţiunii a fost indicată Legea nr. 221/2009.
Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă prin sentinţa civilă nr. 494 din 8 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, echivalent în lei la data plăţii la cursul B.N.R. euro/leu cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic.
În motivarea acestei sentinţe s-au reţinut în esenţă următoarele:
Prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 s-a dispus dislocarea reclamantei din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Frumuşiţa, judeţ Galaţi, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură ridicată prin Decizia nr. 6100/1955 a M.A.I., aşa cum rezultă din adresa din 03 iunie 1991 emisă de Ministerul de Interne.
Prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu reclamantului i-au fost cauzate suferinţe fizice şi psihice, atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.
S-a avut în vedere şi faptul că perioada petrecută în comuna Frumuşiţa a împiedicat-o pe reclamantă să desfăşoare o activitate socială şi profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material şi moral, să se bucure de plăcerile fireşti ale vieţii.
S-a reţinut că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 5.000 euro, pe care tribunalul le consideră necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere atât faptul că reclamantul nu a fost condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenţie, ci doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar şi faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţei morale, iar faptul recunoaşterii prin Legea nr. 221/2009 şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat reclamantul.
În lipsa unor criterii clare de cuantificare a daunelor morale, s-a apreciat că principiul refacerii integrale şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile, respectiva sumă fiind menită să înlocuiască valorile de care persoana în cauză a fost privată.
Totodată, tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 5 alin. (2) din lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmează a se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, reclamantul beneficiază din anul 1991 de o indemnizaţie - acordată în temeiul acestui act normativ, care în momentul de faţă este de 842 lei, adică o sumă considerabilă acordată de Statul Român pentru măsura stabilirii domiciliului obligatoriu aplicată autoarei reclamantului, care este distinctă de suma încasată ca pensie pentru limita de vârstă.
Nu s-au primit susţinerile reclamantei de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 euro apreciindu-se această sumă ca exorbitantă, acordarea de daune morale neputându-se transforma într-un mijloc de înavuţire pentru cel care le solicită, astfel încât suma de 5.000 euro acordată a fost apreciată ca fiind suficientă şi rezonabilă.
Potrivit comunicatului de presă din 05 mai 2010 al I.N.S., venitul salarial mediu nominal net a fost în luna martie 2010 de 1509 lei, ceea ce presupune că la o vechime în muncă de 30 de ani, un cetăţean român mediu are un venit net de 543.240 lei (circa 129.342 euro).
În consecinţă, s-a apreciat că daunele morale nu pot fi acordate în cuantumul solicitat, întrucât, pe de o parte, ar reprezenta chiar o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obţine un cetăţean român mediu pe tot timpul activităţii sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al statului român mult prea mare faţă de posibilităţile economice concrete ale României.
Mai mult decât atât, pe lângă indemnizaţia de 842 lei lunar în baza Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanta beneficiază şi de drepturile prevăzute de art. 8 din decretul lege şi poate profita de unele avantaje prevăzute de art. 9 din acelaşi act normativ.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 49/ A din 24 ianuarie 2011 a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 494/2010 şi a admis apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de Statul Român prin M.F.P. A fost schimbată în tot sentinţa şi s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Curtea de apel analizând criticile formulate prin cererile de apel, inclusiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii (din apelul pârâtului) a constatat următoarele:
Cu titlu preliminar s-a reţinut că acţiunea este admisibilă, întrucât potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri moral şi pentru măsurile administrative cu caracter politic, fapt care rezultă pe baza interpretării sistematice, din partea introductivă a acestui text de lege.
S-a observat însă că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 19445 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
S-a reţinut că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Prin rezolvarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea textului care a făcut obiectul excepţiei, Decizia producând efecte erga omnes, dat fiind că acelaşi text dintr-o lege sau ordonanţă nu poate fi constituţional pentru unele subiecte de drept şi neconstituţional pentru altele.
S-a apreciat că răspunsul în rezolvarea problemei, dacă Decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cadrul proceselor în curs de desfăşurare, trebuie să fie afirmativ, întrucât în orice altă interpretare ce s-ar da textului constituţional, cetăţeanul, deşi formal ar avea acces la justiţie constituţională, în fond, nu şi-ar putea valorifica acest drept, pentru că invocarea excepţiei nu ar aduce niciun profit petentului.
S-a apreciat că soluţia contrară l-ar obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge Constituţia, soluţie, evident lipsită de validitate.
Curtea a mai analizat incidenţa art. 20 alin. (2) din Constituţie în raport de o eventuală neconcordanţă între o soluţie ce rezultă din aplicarea dreptului intern şi respectiv soluţia ce s-ar impune din aplicarea tratatelor şi protocoalelor incidente, Convenţiei de la Roma 1950 şi a făcut următoarele aprecieri:
În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noţiunilor utilizate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale, Curtea europeană a extins noţiunea de „bun", în sensul textului menţionat, la situaţiile în care sunt puse în discuţie anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranţe legitime la obţinerea unor indemnizaţii (cauza P.C.N. SA împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).
În cauza B. împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004, instanţa de contencios european a statuat că „reclamantul era titularul unui interes patrimonial ce intră sub protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său la despăgubiri avea o bază legală ce fusese menţinută în mod continuu în dreptul intern şi după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Convenţiei cu privire la Polonia", în schimb, în cauza K. împotriva Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea a constatat că, în speţă, creanţa reclamantului era condiţionată, fiind necesară intervenţia unei instanţe care să constate că toate condiţiile impuse de lege pentru restituire erau îndeplinite.
Aplicând distincţiile menţionate în cauza de faţă, s-a constatat că situaţia este similară aceleia din ultima hotărâre, întrucât potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, dispoziţiile acesteia se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute anumite drepturi prin acte normative anterioare, cu condiţia să nu fi beneficiat deja de despăgubiri, ceea ce impune anumite verificări din partea instanţelor învestite.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, o „speranţă legitimă" este o creanţă care are o bază suficientă în dreptul intern.
Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naşte ex lege, ci este condiţionat de depunerea cererilor şi de aprobarea lor de către autorităţile administrative competente. Reclamanţii nu se puteau aştepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul cărora autorităţile trebuie să verifice dacă cererile în discuţie îndeplinesc toate condiţiile. Unii dintre reclamanţi au depus cererile în timp ce procedura în faţa Curţii Constituţionale era deja în derulare, în timp ce alţii au depus cereri după ce această instanţă a declarat neconstituţională prevederea pe care o invocau.
Având în vedere similaritatea dintre cele două cauze, Curtea a apreciat că pe baza jurisprudenţei actuale a C.E.D.O. nu se poate reţine că reclamanta are o „speranţă legitimă" de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în plus faţă de cele acordate prin actele normative anterioare.
Curtea de apel a analizat în cauză şi incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
S-a observat din jurisprudenţa C.E.D.O. că singura situaţie acceptată până acum, a fost aceea în care intervenţia legislativă a corespuns unei „evidente şi imperioase justificări a interesul general" a „umplerii unui vid juridic", adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea europeană a considerat că intervenţia a fost previzibilă, de aşteptat, astfel că reclamanţii nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situaţia astfel creată.
În cazul dedus judecăţii s-a constatat, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă şi al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, iar pe de altă parte, intervenţia a avut loc în principal, pentru a înlătura un paralelism legislativ care este contrar regulilor de tehnică legislativă stabilite în elaborarea normelor legale.
În ceea ce priveşte Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, din analiza conţinutului acestor documente internaţionale, Curtea de apel a constatat că acestea sunt acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliul Europei, scopul lor fiind acela de a aduce în conştiinţa comunităţii internaţionale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât şi ca regim politic, precum şi de a inspira statele, care s-au aflat sub egida unui asemenea regim totalitar, să-şi elaboreze o atitudine faţă de victimele unui astfel de regim de guvernare.
Referitor la celălalt document internaţional invocat, respectiv Rezoluţia nr. 40/34 a Adunării Generale a O.N.U. din 29 noiembrie 1985: „Declaraţia de principii de bază ale justiţiei pentru victimele criminalităţii şi ale abuzului de putere" s-a constatat că aceasta nu priveşte situaţiile din speţă.
În plus, s-a apreciat că numai tratatele, iar nu şi actele organismelor internaţionale, cum sunt Consiliul Europei şi O.N.U., sunt menţionate în art. 11 şi art. 20 din Constituţie şi ca atare, chiar admiţând că rezoluţiile în discuţii ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internaţională, în care subiecte de drept sunt statele nu cetăţenii.
3. Recursul
Reclamanta N.S. a declarat în termen legal recurs împotriva deciziei Curţii de apel fondându-şi criticile pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta în fapt a invocat în esenţă următoarele:
Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituţia României însă, tot în Constituţia României se regăseşte şi principiul neretroactivităţii legii, redat de conţinutul art. 15 alin. (2).
În privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecăţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
Recurenta a arătat că textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului ţi a libertăţilor fundamentale, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
S-a criticat, în mod egal, aprecierea eronată a conţinutului probelor ca şi interpretarea temeiurilor de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea.
Recurenta a arătat că, de altfel, legea reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul Civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 si de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care primează.
Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia nr. 1096/1996 a C.E. potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
S-a mai susţinut că cele constatate de Curtea Constituţională a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în sensul că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
S-a invocat în acest sens prioritatea reglementărilor internaţionale în faţa reglementărilor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, precum şi a statuărilor C.E.D.O. de la Strasbourg, faţă de statuările Curţii Constituţionale a României, jurisprudenţa C.E.D.O. fiind obligatorie pentru instanţele naţionale.
Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care acestea îşi găsesc aplicarea.
S-a invocat Decizia nr. 160 din 1 aprilie 2004, în care Curtea Constituţională a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparaţii pentru constrângerile şi privaţiunile suferite în trecut (în realizarea altor drepturi) că: „stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acordă anumite reparaţii pentru constrângerile şi privaţiunile suferite în trecut (.), intră în atribuţiile exclusive ale autorităţii legiuitoare, cu condiţia ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeaşi categorie şi se afla într-o situaţie identică."
Recurenta s-a referit şi la o serie de acte internaţionale considerate a fi incidente în materie.
Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", care interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiţiei totalitare comuniste (foştii condamnaţi politici), şi care recunoaşte expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar.
Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare".
Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, care cere statelor să faciliteze accesul la justiţie şi tratament echitabil a victimelor (deci inclusiv a foştilor deţinuţi politici din regimul totalitar supuşi exterminării, relelor tratamente şi torturii, care constituie crime împotriva umanităţii şi abuzuri de putere) pentru a obţine restituiri, reparaţii, despăgubiri, compensaţii şi asistenţă.
Recurenta a susţinut că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, şi nu să se limiteze la motivarea respingerii apelului ca urmare a intervenirii deciziilor Curţii Constituţionale.
Recurenta a mai invocat faptul că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa printr-o lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum aceasta noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg, creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă, iar respingerea acţiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date în astfel de cauze.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este legală şi temeinică. Recursul a fost respins pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel soluţionând cele două apeluri cu care a fost investită, în mod legal a admis apelul pârâtei şi a respins apelul reclamantei, pronunţând soluţia respingerii acţiunii în raport de intervenţia Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Examinarea considerentelor deciziei nr. 49/A/2011 denotă analiza amplă făcută de instanţa de apel asupra efectelor declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 din perspectiva art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 cu modificările ulterioare.
Constatarea că acest text nu îşi mai produce efectele juridice şi, ca urmare, nu mai poate constitui temei al acţiunii formulată de reclamantă este în conformitate cu dispoziţiile legale citate.
Art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, după data publicării Deciziei nr. 1358 a Curţii Constituţionale în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 pe perioada a 45 de zile, a fost suspendat de drept (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (1) din Constituţie), iar după expirarea acestui termen şi-a încetat efectele juridice, potrivit aceleiaşi reglementări.
Potrivit art. 147 alin. (4) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Ca urmare, în mod corect s-a apreciat că la momentul soluţionării apelurilor formulate împotriva sentinţei criticate soluţia nu putea să se întemeieze pe norme care nu mai sunt în vigoare.
Este de observat că recurenta prin comentariile sale aduce critici Deciziei Curţii Constituţionale (în sensul că aceasta nu respectă nici propriile hotărâri şi nici tratatele internaţionale la care România este parte) împrejurarea care excede obiectul recursului şi competenţa materială a instanţei de recurs care este ţinută să examineze exclusiv hotărârile prevăzute de art. 299 alin. (1) C. proc. civ. din perspectiva controlului jurisdicţional ierarhic pe care îl face instanţa superioară.
Din aceeaşi perspectivă se constată că Decizia Curţii de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente (de drept material dar şi de drept procedural).
Instanţa de apel a făcut şi o judicioasă analiză a situaţiei create, în cazul dedus judecăţii, şi din perspectiva unui posibil conflict între norma de drept intern şi normele de drept internaţional.
S-a constatat în mod corect că în cauză nu se poate vorbi de încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 din Convenţia de la Roma din 1950.
Concluzia instanţei, în sensul că prin alegerea aplicării normei constituţionale în detrimentul normei declarate neconstituţionale se respectă principiul fundamental pe care se întemeiază statul de drept prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie (respectarea Constituţiei şi legilor este obligatorie) este garantarea însăşi a realizării drepturilor procesuale în sensul prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană şi respectiv art. 124 din Constituţie.
Instanţa de apel a analizat şi dacă în cauză s-ar produce prin soluţia respingerii acţiunii reclamantului o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia de la Roma 1950 în sensul că reclamantei i s-ar încălca un „bun" care poate să se prezinte sub forma unei „speranţe legitime" la obţinerea unei indemnizaţii în urma acţiunii întemeiate pe Legea nr. 221/2009.
S-a făcut o examinare a jurisprudenţei C.E.D.O. şi s-a constatat că nu se poate reţine că s-ar încălca un asemenea drept.
În mod corect s-a constatat că dreptul la despăgubiri nu se naşte ex lege ci ca urmare a derulării unor proceduri legal prevăzute de Legea nr. 221/2009, proceduri însă atacate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate legal prevăzută.
Ca urmare, câtă vreme reclamanta nu a obţinut, în derularea procesului, legal prevăzut şi declanşat prin cererea sa, o soluţie definitivă care să consacre dreptul la despăgubirile constatate că i se cuvin, potrivit normelor legale în vigoare, aceasta nu beneficiază de un bun în înţelesul de speranţă legitimă care să reprezinte o creanţă care să aibă o bază suficientă în dreptul intern.
Împrejurarea că anterior deciziei Curţii Constituţionale au existat acţiuni întemeiate pe aceeaşi Lege nr. 221/2009 admise, nu este de natură să creeze o discriminare în rândul pretenţiilor care s-au întemeiat pe această lege, având în vedere că diferenţa de tratament este determinată de o modificare legislativă care nu a apărut în mod discreţionar, ci ca urmare a unei proceduri legal prevăzute de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992 care reglementează controlul constituţionalităţii legilor.
Instanţa de apel a făcut de asemenea o analiză a acţiunii petentei şi din perspectiva Rezoluţiilor nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei invocate de petent şi a constatat în mod legal natura de recomandări a acestora, făcute statelor care au trecut printr-un regim totalitar, atunci când acestea îşi exercită activitatea suverană de legiferare.
S-a făcut o corectă constatare şi a conţinutului dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţie, care fac trimitere, din multitudinea actelor cu caracter normativ ale ordinii juridice internaţionale, în mod expres la tratatele sau pactele la care România este parte (prin procedurile specifice de asimilare a acestora în dreptul intern, aderare, rectificare).
Se observă aşadar că soluţia instanţei de apel se bazează pe o corectă interpretare şi aplicare a legii şi având în vedere că în recursul său recurenta a formulat critici care se referă preponderent la soluţia luată prin Decizia Curţii Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii drepturilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi nu la argumentele arătate în Decizia curţii de apel, s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. invocate drept motive, împrejurare ce a condus la respingerea recursului ca nefondat cu consecinţa păstrării deciziei Curţii de Apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 49/A din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8318/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7995/2011. Civil → |
|---|
