ICCJ. Decizia nr. 8509/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 8509/2011

Dosar nr.6161/118/2006

Şedinţa publică din 2 decembrie 2011

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1721 din 1 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa a respins excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a lui V.V. în ceea ce priveşte anularea dispoziţiilor atacate în prezentul dosar şi restituirea terenului, precum şi excepţia prescripţiei dreptului în cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996.

A admis excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat şi a fost respins acest capăt de cerere pentru autoritate de lucru judecat.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanţa şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa, astfel cum a fost modificată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte, acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul V.G. (moştenitor al reclamantului V.V.), în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin Primar, şi T.S.

A anulat dispoziţiile din 7 iunie 2005 şi din 29 noiembrie 2005 emise de Primarul municipiului Constanţa.

A constatat că reclamantul V.G. (moştenitor al reclamantului V.V.) este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 90,43 m.p. şi construcţia în suprafaţă de 67,82 m.p., imobil situat în Constanţa, strada I. C. Brătianu, judeţul Constanţa.

A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Constanţa să acorde reclamantului, pentru terenul şi construcţia menţionate, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de reclamant.

A respins celelalte cereri din acţiunea modificată, ca nefondate.

A obligat pe reclamant la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, aceasta a fost invocată în raport de sentinţa civilă nr. 10958/2003 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. 14252/2002, definitivă şi irevocabilă, dată în cadrul altei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi act juridic, dar şi faţă de sentinţa civilă nr. 156/2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 9074/1999 şi de sentinţa civilă nr. 399/2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. 3780/212/2007, date în cadrul unor acţiuni în revendicare a imobilului situat în Constanţa, str. I. C. Brătianu.

Între prezenta cerere şi cea care a făcut obiectul dosarului civil nr. 14252/2002 există tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. (părţi, obiect şi cauză), în litigiul anterior analizându-se buna-credinţă a părţilor contractante şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii actului (art. 7, 9, 14), inclusiv apărarea referitoare la existenţa unei cereri de restituire din partea reclamantului, anterioară încheierii contractului.

Deşi în cererea de faţă se indică un alt temei de drept material, faptele pe care se fondează acesta sunt identice, împrejurările invocate şi care, calificate juridic, expun noţiunea de cauză, sunt aceleaşi, regulile de drept aplicate acestor fapte sunt identice, astfel că şi cauza celor două cereri este aceeaşi (existenţa sentinţei civile nr. 5292/1998, viciile titlului pârâtei T.S. generate de reaua-credinţă a părţilor contractante, existenţa cererii de restituire).

Împrejurarea că, în prima cauză, nu s-a făcut dovada existenţei cererii de restituire formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 de către V.V. şi înregistrată ţine de aspectul probaţiunii, instanţa verificând însă buna-credinţă a cocontractanţilor în raport de notificarea acestora cu privire la o astfel de cerere.

Nu poate fi păstrată aceeaşi cauză şi prezentate alte dovezi, întrucât există autoritate de lucru judecat.

De asemenea, nu poate fi ignorată nici puterea de lucru judecat de care se bucură celelalte două hotărâri judecătoreşti menţionate, sentinţa civilă nr. 156/2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi sentinţa civilă nr. 399/2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa, care au tranşat aceleaşi probleme de drept legate de titlul de proprietate al pârâtei T.S., chiar dacă aceasta s-a realizat în cadrul unor acţiuni în revendicare.

Faţă de toate aceste argumente, Tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 şi a respins această cerere pentru autoritate de lucru judecat.

Pe fond, instanţa a reţinut că, prin contractul de donaţie autentificat la 30 august 1986, reclamantul V.G. a donat tatălui său, reclamantul iniţial, V.V., construcţia situată în Constanţa, str. I. C. Brătianu, terenul în suprafaţă de 504 m.p. trecând în proprietatea statului, în temeiul Legii nr. 58/1974.

Prin Decizia civilă nr. 342 din 02 august 1988 emisă de fostul Consiliu popular al judeţului Constanţa, în temeiul Decretului nr. 223/1974, construcţia a fost preluată în proprietatea statului din patrimoniul lui V.V., căruia i se aprobase plecarea definitivă din ţară.

O parte din terenul în suprafaţă de 504 m.p., respectiv suprafaţa de 407,13 m.p. (417 m.p. din măsurători), a reintrat în patrimoniul reclamantului V.G. prin Decizia civilă nr. 431 din 02 octombrie 2009 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 185 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, rămânând un rest de 90,43 m.p., care reprezintă suprafaţa de teren necesară folosirii normale a locuinţei cumpărată în temeiul Legii nr. 112/1995, de către autoarea pârâtei T.S., aspect reţinut cu putere de lucru judecat în cadrul hotărârii judecătoreşti menţionate.

Construcţia preluată de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996, înstrăinare făcută cu respectarea prevederilor legii, aspect care, de asemenea, a fost stabilit irevocabil prin hotărârile judecătoreşti în raport cu care a fost admisă autoritatea de lucru judecat în prezenta acţiune.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 republicată, reprezintă imobile preluate abuziv şi orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Lit. h) a aceluiaşi articol încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv şi orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Trecerea imobilelor în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 a fost una abuzivă indiferent dacă preluarea se realiza fără plată sau contra cost, având în vedere că cetăţenii români care părăseau ţara erau lipsiţi în mod arbitrar de un drept de proprietate care era recunoscut şi protejat atât pe plan intern, cât şi internaţional.

De altfel, caracterul abuziv al acestei preluării a fost stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, sentinţa civilă nr. 5292/1998 şi a fost reţinut, cu putere de lucru judecat, şi în cadrul cererii de revendicare a terenului, Decizia civilă nr. 431 din 2 octombrie 2009 a Tribunalului Constanţa.

Raportat la preluarea terenului, se reţine, de asemenea, caracterul abuziv al trecerii în proprietatea statului prin aplicarea Legii nr. 58/1974, astfel cum s-a stabilit tot prin Decizia civilă nr. 431 din 02 octombrie 2009 a Tribunalului Constanţa.

În consecinţă, preluarea a fost una abuzivă, care se încadrează în prevederile legii speciale de reparaţie şi care conferă reclamantului V.G., moştenitor al persoanei care şi-a dovedit proprietatea asupra imobilului la momentul preluării lui, calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În urma stabilirii caracterului abuziv al preluării, existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, urmează a se analiza modalitatea efectivă de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv restituirea în natură sau stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent.

În legătură cu acest aspect se constată că sunt incidente, în ceea ce priveşte construcţia, dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, iar în ceea ce priveşte suprafaţa de teren aferentă acestei construcţii, de 90,43 m.p., sunt incidente prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Rezultă din prevederile Legii nr. 10/2001 că propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale se poate face numai dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.

Legiuitorul a înţeles să acorde preferinţă măsurii reparatorii a compensării cu alte bunuri sau servicii în raport cu măsura reparatorie a acordării de despăgubiri, tocmai pentru crearea posibilităţii unei reparaţii cât mai reale şi eficiente pentru persoanele îndreptăţite la aplicarea legii speciale.

Stabilirea calităţii reclamantului, de persoană îndreptăţită la aplicarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură, nu încalcă principiul disponibilităţii, chiar dacă acesta a pretins, în faţa instanţei, restituirea imobilului în natură, având în vedere că, prin contestaţia formulată, în cadrul primelor două capete de cerere, Tribunalul a fost învestit chiar cu verificarea calităţii de persoană îndreptăţită la aplicarea prevederilor legii speciale de reparaţie.

Apreciind că reclamantului i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, o astfel de reparaţie nu ar fi pe deplin realizată dacă acestuia nu i s-ar oferi posibilitatea să beneficieze de toate modalităţile de reparaţie permise de lege la speţa de faţă.

Cererile de constatare a nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 28 octombrie 1999 şi de restituire a construcţiei situate în Constanţa str. I. C. Brătianu, ca o consecinţă a nulităţii actului de vânzare-cumpărare şi de restituire a terenului aferent acestei construcţii, au fost respinse ca nefondate faţă de soluţiile pronunţate în cererile anterioare.

Prin Decizia civilă nr. 30/ C din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile sus-menţionate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei. Deci, principiul autorităţii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces.

În speţa de faţă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., fiind îndeplinită condiţia triplei identităţi, de obiect, cauză şi părţi, după cum urmează:

- în ceea ce priveşte obiectul acţiunii, el este acelaşi; în prima acţiune s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 7 noiembrie 1996 încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanţa şi M.V. (autoarea pârâtei T.S.), prin prezenta acţiune s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi contract, pe lângă alte capete de cerere.

Obiectul cuprinde nu numai pretenţia concretă a reclamantului V.G., ci şi dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului sub aspect material. Astfel, există identitate de obiect chiar dacă acesta ar fi formulat diferit în cele două cereri, dar scopul urmărit de reclamant este acelaşi (recunoaşterea dreptului de proprietate şi restituirea posesiei). Cu atât mai mult, formularea identică a obiectului atrage autoritatea de lucru judecat, iar scopul urmărit de reclamant este restituirea imobilului (aceeaşi construcţie situată în B-dul I. C. Brătianu, Constanţa, cumpărată de pârâtă de la statul român).

Mai mult, există autoritate de lucru judecat chiar dacă dreptul ce formează obiectul celei de-a doua judecăţi în primul proces a fost invocat pe cale incidentală.

Or, faţă de conţinutul dreptului dedus judecăţii în prima acţiune, dreptul de proprietate imobiliară asupra construcţiei situată în Constanţa, B-dul I. C. Brătianu, ca şi în prezenta acţiune, dreptul de proprietate asupra aceleiaşi construcţii, casă de locuit situată în Constanţa, B-dul I. C. Brătianu, se probează identitatea obiectului cererii în cele două procese.

- în ambele acţiuni procesul este purtat între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate, în prima acţiune reclamantul a avut tot calitatea de reclamant, iar pârâţii aceeaşi calitate.

- cauza acţiunii, respectiv temeiul de drept care justifică acţiunea promovată în justiţie, este identică în ambele acţiuni, care se fundamentează pe nelegala preluare a imobilului de către stat, constatată printr-o hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 5292/1998) şi nelegala aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995, elemente de fapt care constă în vânzarea imobilului construcţie cu rea credinţă (având în vedere că autoarea pârâtei T.S. a cunoscut despre o astfel de cerere), aspecte care îmbracă forma cauzei ilicite, astfel cum este prevăzută de art. 968 C. civ., contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Deci, identitatea cauzei în prima acţiune, ca şi în prezenta, există fără putinţă de tăgadă, cauza acţiunilor fiind în ambele deţinerea posesiei aşa-zis nelegitime a imobilului casă de locuit de către pârâtă şi scopul urmărit de reclamant a fost acelaşi, de a cere instanţei recunoaşterea dreptului său şi restituirea bunului.

Este imperios necesar a se face distincţie între cauza cererii de chemare în judecată şi motivul acţiunii în justiţie, care este temeiul ce serveşte la justificarea cauzei, respectiv dovezile, „pentru că nu îţi este îngăduit să introduci o a doua acţiune, după ce ai pierdut-o pe cea dintâi, menţinând aceeaşi cauză, dar invocând numai motive diferite, adică probe noi".

În mod corect, instanţa de fond a apreciat că „deşi în cererea de faţă se indică un alt temei de drept material, faptele pe care se fondează acestea sunt identice, împrejurările invocate şi care, calificate juridic, expun noţiunea de cauză, sunt aceleaşi, regulile de drept aplicate acestor fapte sunt identice, astfel că şi cauza celor două cereri este aceeaşi:

- existenţa sentinţei civile nr. 5292/1998;

- viciile titlului pârâtei intimate generate de reaua credinţă a părţilor contractante;

- existenţa cererii de restituire.

Excepţia puterii lucrului judecat este o excepţie absolută, de ordine publică, deci nu se poate renunţa la beneficiul ei, putând fi invocată în orice fază a judecăţii (chiar în recurs).

Prin sentinţa civilă nr. 10958 din 17 iulie 2003, s-a reţinut şi a intrat în puterea lucrului judecat buna credinţă a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind respinsă acţiunea reclamantului prin care a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996.

Buna credinţă a chiriaşului la încheierea contractului prin care statul i-a vândut locuinţa cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 face imposibilă revendicarea solicitată de persoana din patrimoniul căreia statul a preluat în mod abuziv bunul câtă vreme nu poate fi desfiinţat titlul juridic în baza căruia chiriaşul a devenit proprietar al imobilului.

Astfel, în raport de tripla identitate ce caracterizează cele două acţiuni (părţi V.V. sau T.S.), obiect (dreptul de proprietate pretins asupra imobilului construcţie situat în Constanţa, B-dul I. C. Brătianu, judeţul Constanţa) şi cauza acţiunii (contractul de donaţie autentificat la 30 august 1986, contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996), şi faţă de soluţiile pronunţate prin sentinţa civilă nr. 10958/2003 şi sentinţa civilă nr. 156 din 9 martie 2001 a Tribunalului Constanţa, s-a admis în mod corect puterea lucrului judecat, astfel cum este prevăzută de art. 1201 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus respingerea acţiunii formulată de reclamant.

Pe fondul cauzei, hotărârea instanţei este legală şi temeinică.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3 raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul compus din construcţie (67,82 m.p.) şi suprafaţa de 90,43 m.p., situat în Constanţa, strada I. C. Brătianu, preluat în mod abuziv, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 (Decret nr. 223/1974).

În baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 7 noiembrie 1996, imobilul în litigiu a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, aspect care s-a stabilit irevocabil prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond a constatat că, în speţă, sunt incidente, în ceea ce priveşte construcţia, dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren aferentă construcţiei, de 90,43 m.p., sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, potrivit cu care nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În atare situaţie, instanţa de fond, reţinând că restituirea în natură nu este posibilă, a obligat pe pârâtul intimat Primarul municipiului Constanţa să acorde reclamantului, pentru terenul şi construcţia mai sus menţionate, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.G., criticând-o sub următoarele aspecte:

1. Prin acţiunea iniţială a demonstrat că, prin încălcarea Constituţiei, a dreptului de proprietate, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi faţă de recentele decizii ale C.E.D.O., în mod nelegal, instanţele de judecată au considerat acţiunea ca nefondată, deşi, prin cele două dispoziţii din 07 iunie 2005 şi 29 noiembrie 2005, emise de Primarul municipiului Constanţa, i s-a respins cererea de restituire a locuinţei şi terenului de 504 m.p. sub motivarea că nu ar fi reglementată de Legea nr. 10/2001, ci de Decretul-lege nr. 223/1974.

Or, legislaţia şi practica judiciară au statuat că trecerea în proprietatea statului a locuinţei şi terenului în baza Decretului-lege nr. 223/1974 constituie o manoperă abuzivă şi că trebuia să i se restituie imobilul expropriat abuziv.

Decizia nr. 342 din 02 august 1988 emisă de Consiliul popular al judeţului Constanţa privind preluarea terenului şi a construcţiei, în baza Decretului-lege nr. 223/1974, a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 5292 din 13 aprilie 1998 a Judecătoriei Constanţa, definitivă şi irevocabilă, astfel că imobilul, în integralitatea lui, trebuia să fie restituit reclamantului, fără nicio formalitate.

2. Ambele instanţe au considerat în mod greşit că ar exista autoritate de lucru judecat în raport cu cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a casei, fără să aibă în vedere că această locuinţă se află pe terenul de 504 m.p., aflat în indiviziune. Nu poate exista autoritate de lucru judecat pe părţi dintr-un imobil indiviz.

Totodată, instanţele nu au analizat că, în cauză, au fost multe părţi, cu diferite calităţi în proces şi introduse în diferite etape ale judecării cauzei, fapt care nu conduce la autoritatea de lucru judecat.

3. Instanţele motivează înstrăinarea locuinţei raportat la „buna credinţă a chiriaşului", fără să observe că reclamantul a prezentat acte din care rezultă că a solicitat întregul imobil în timpul termenului de formulare a cererii de restituire, iar mama pârâtei a formulat cerere după împlinirea termenului de 6 luni de formulare a unei asemenea cereri.

Demonstrarea lipsei bunei credinţe a cumpărătorului nu a fost luată în considerare, de către instanţă, şi nici nu se motivează acest aspect.

4. Instanţele s-au pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, atribuind pârâtei suprafaţa de teren de 90,43 m.p., deşi nu exista o cerere în acest sens a părţii adverse.

Aceasta echivalează cu o nouă expropriere a reclamantului pentru suprafaţa respectivă, în mod nelegal, instanţele apreciind că, pentru suprafaţa de teren menţionată, acesta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

5. Pe terenul de 90,43 m.p. din cei 504 m.p., proprietatea recurentului, pârâta T.S. trebuie să îi plătească chirie (eventual), dar instanţele nu au stabilit calitatea pe care o are aceasta, atâta timp cât nu a existat nicio acţiune cu privire la teren din partea părţii menţionate.

Totodată, instanţele nu au luat în considerare deciziile C.E.D.O. cu privire la restituirea imobilelor confiscate abuziv.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea căii de atac şi, pe fond, admiterea acţiunii.

Intimata pârâtă T.S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2006 faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi, pe fond, respingerea recursului.

Analizând Decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. În mod greşit, recurentul a susţinut că cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu a fost respinsă determinat de inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în speţă, determinat de actul normativ în baza căruia a fost preluată construcţia, respectiv Decretul nr. 223/1974.

Forma de reparaţie în natură a fost înlăturată de instanţele anterioare pentru alte considerente, respectiv motivat de faptul că locuinţa în litigiu a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, iar acţiunea în nulitate promovată de reclamantul V.V. într-un alt dosar a fost respinsă în mod irevocabil. Ca urmare, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă a procedat la o corectă aplicare, în cauză, a dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în favoarea persoanei îndreptăţite măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea actul normativ enunţat mai sus.

Cu privire la terenul în suprafaţă de 90,43 m.p., s-a constatat că acesta nu poate fi restituit în natură deoarece reprezintă suprafaţa de teren aferentă construcţiei înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 şi necesară folosirii normale a acesteia. Curtea a considerat, în acest sens, că restituirea în natură nu este posibilă faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text de lege introdus prin Legea nr. 1/2009.

În consecinţă, Curtea de Apel, confirmând soluţia primei instanţe, a procedat la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în raport de care a considerat că cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu nu poate fi admisă, iar nu la înlăturarea acestei legi, cum greşit a susţinut recurentul.

Cât priveşte existenţa unei obligaţii de restituire în natură, ca efect al anulării dispoziţiei de preluare a bunului, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, critica este nefondată.

Constatarea caracterului abuziv al preluării unui imobil, însoţită sau nu de anularea dispoziţiei de preluare, nu atrage în mod automat forma de reparaţie în natură pentru fostul proprietar sau moştenitorii lui.

Un imobil cu privire la care este incidenţă Legea nr. 10/2001 poate fi restituit în natură doar dacă îndeplineşte condiţiile acestei legi pentru a se dispune reparaţia menţionată, mai precis dacă imobilul este „liber" în sensul actului normativ enunţat.

Or, în speţă, construcţia a fost înstrăinată cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar terenul pretins este aferent construcţiei, astfel încât imobilul nu poate forma obiect al restituirii în natură, în mod corect Curtea confirmând soluţia primei instanţe, de obligare a pârâtului la măsuri reparatorii prin echivalent.

Referitor la diferenţa de teren până la suprafaţa totală de 504 m.p., aceasta nu formează obiectul dosarului de faţă, atât timp cât prima instanţă, în raport de reintrarea în patrimoniul reclamantului a suprafeţei de 407,13 m.p. (în fapt, 417 m.p. conform măsurătorilor) prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a considerat învestită doar cu cererea părţii privind suprafaţa de teren aferentă construcţiei înstrăinate, de 90,43 m.p.

Cum recurentul nu a criticat stabilirea limitelor de învestire a instanţei în prezentul dosar, Înalta Curte nu poate examina legalitatea deciziei decât în privinţa suprafeţei de teren de 90,43 m.p., iar nu pentru toată suprafaţa deţinută de acesta, de 504 m.p., diferenţa de teren, de 417 m.p., neformând obiect de judecată în fazele procesuale anterioare.

Cât priveşte încălcarea Constituţiei, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei C.E.D.O., aceste susţineri sunt pur generice, recurentul neindicând în ce au constat greşelile instanţei de apel raportat la texte concrete din documentele europene sau la o anume jurisprudenţă creată în legătură cu acestea.

Prin urmare, susţinerile respective nu vor fi analizate de prezenta instanţă.

2. Ca problemă de drept, contrar celor afirmate de recurent, autoritatea de lucru judecat poate fi reţinută şi în cazul unui imobil situat pe un teren aflat în indiviziune, neexistând niciun impediment juridic în acest sens, admiterea excepţiei respective fiind determinată de îndeplinirea condiţiei triplei identităţi între litigii, de părţi, obiect şi cauză.

În ceea ce priveşte calitatea părţilor, precum şi faza procesuală în care acestea au fost citate în această calitate, aspectele enunţate sunt nerelevante în reţinerea autorităţii de lucru judecat.

A avea „aceeaşi calitate" în ambele cereri înseamnă a figura în cele două litigii fie în calitate de titular de drepturi, fie în calitate de reprezentant, nefiind obligatoriu ca o parte să aibă, în ambele procese, calitatea de reclamant, iar cealaltă de pârât.

Nici momentul procesual în care părţile dobândesc această calitate, fie la cererea unei alte părţi din proces, fie din proprie iniţiativă, nu este important, fiind suficient, pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat, ca hotărârea pronunţată în procesul anterior şi rămasă irevocabilă să vizeze aceleaşi părţi cu cel din litigiul ulterior.

În speţă, în mod corect, instanţa a stabilit că există identitate de părţi în cele două litigii, sub aspectul cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1996.

Reclamant în ambele cauze a fost V.V., decedat în procesul de faţă şi moştenit de recurent, iar pârâţi, Municipiul Constanţa, reprezentat de Primar, şi T.S.. Consiliul Local Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, pârâţi în litigiul anterior, nu figurează şi în procesul de faţă (ultima ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, soluţie necriticată de recurent), dar acest aspect nu este relevant în stabilirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul respectiv atât timp cât toate părţile din prezentul litigiu au fost părţi şi în procesul anterior.

Prin urmare, în mod corect Curtea de Apel a confirmat identitatea de părţi între cele două litigii, ca element al autorităţii de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ.

3. Criticile din cadrul acestui motiv de recurs se subsumează a două cazuri de nelegalitate, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte greşita reţinere a bunei credinţe a autoarei pârâtei T.S. la cumpărarea imobilului, şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei sub aspectul relei credinţe a cumpărătoarei.

Ambele critici sunt nefondate.

Astfel cum a reţinut în mod corect, şi Curtea de Apel, reaua credinţă a persoanei sus-menţionate nu mai poate fi repusă în discuţie în prezentul dosar, faţă de autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare şi care se impune în mod obligatoriu părţilor din dosar.

Faptul că, în litigiul ulterior, sunt prezentate alte dovezi nu afectează autoritatea de lucru judecat a hotărârii din procesul iniţial, în condiţiile în care este îndeplinită condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, ceea ce este şi situaţia din speţă.

În consecinţă, cum, în mod irevocabil, s-a respins acţiunea autorului reclamantului, de constatare a nulităţii contractul de vânzare-cumpărare încheiat pentru imobilul în litigiu, reţinându-se buna credinţă a cumpărătoarei, această chestiune a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi supusă dezbaterii în procesul de faţă, cu consecinţa corect reţinută de instanţele anterioare în sensul imposibilităţii restituii în natură a bunului din prezenta cauză.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că Decizia Curţii de Apel nu cuprinde considerente în ceea ce priveşte atitudinea subiectivă a cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu. Curtea s-a referit la buna credinţă a acesteia raportat la cele stabilite în mod irevocabil în litigiul anterior, acesta fiind motivul pentru care nu a procedat la propria analiză a bunei/relei credinţe a autoarei pârâtei T.S. în dosarul de faţă.

Neexaminarea atitudinii subiective a autoarei pârâtei la încheierea actului juridic nu echivalează cu o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci este rezultatul reţinerii puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în litigiul având ca obiect desfiinţarea contractului respectiv, acesta fiind argumentul pentru care Curtea a confirmat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte forma de reparaţie cuvenită reclamantului pentru imobilul în discuţie.

4. Referitor la pronunţarea instanţei pe ceea ce nu s-a cerut, critica nu este susceptibilă de încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece aceasta ar fi presupus o soluţie de admitere a apelului, de schimbare a sentinţei, cu consecinţa soluţionării cererii de chemare în judecată de către instanţa de apel, ceea ce nu este ipoteza din speţă, prin Decizia atacată fiind respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Pe de altă parte, critica poate fi verificată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu poate fi primită întrucât, prin respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 90,43 m.p., instanţa nu a procedat la atribuirea acestui teren pârâtei, ca să se pună problema existenţei unei cereri în acest sens, din partea părţii menţionate, ci a înlăturat forma de reparaţie solicitată de reclamant pentru bunul respectiv, determinat de incidenţa art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Prin urmare, nu se poate considera că instanţa a procedat în mod greşit, confirmând soluţia instanţei de fond sub aspectul formei de reparaţie în echivalent pentru teren, în absenţa unei cereri de atribuire a terenului, formulată de pârâtă.

5. Pretinsa obligaţie a pârâtei de a plăti reclamantului chirie pentru terenul respectiv excede litigiului de faţă, astfel încât critica nu va fi examinată de prezenta instanţă.

În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de a ţine seama de hotărârile C.E.D.O. pronunţate în materie, susţinerea este, de asemenea, pur generică, recurentul neindicând ce hotărâri relevante în speţă nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând să-l respingă ca atare în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.

Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu a fost examinat, fiind invocat în mod formal, niciuna dintre criticile recurentului neputând fi încadrate în acest caz de nelegalitate.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nu va mai fi analizată faţă de reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat în legătură cu aceeaşi cerere şi de caracterul subsidiar al apărării formulate în acest sens, prin întâmpinare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva deciziei nr. 30/ C din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 8543/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 8318/2011. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 8281/2011. Civil ICCJ. Decizia nr. 8318/2011. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 8542/2011. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 8543/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 8547/2011. Civil