ICCJ. Decizia nr. 8542/2011. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8542/2011
Dosar nr.31811/3/2009
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Deliberând, reţine următoarele:
Prin sentinţa ckM nr. 860 din 25 mai 2010 pronunţata în dosarul nr. 31811/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta G.W.W.G., în contradictoriu cu pârâţii D.V. şi I.N.C.D.I., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, tribunalul a constatat că reclamanta este titulara mărcii internaţionale G.E.O.S., înregistrată la data de 29 martie 2007, având ca ţară desemnată şi România.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu a probat renumele mărcii sale pe plan internaţional şi în România, aşa cum susţine, având în vedere că planşele foto depuse la dosar nu constituie înscrisuri care să probeze renumele dobândit de o marcă în rândul consumatorilor de pe segmentul de piaţă vizat.
În consecinţă, reclamanta nu poate opune vreun drept la marcă faţă de terţii care au folosit anterior denumirea, în speţă pârâtul, prin înregistrarea unui domeniu de internet.
Tribunalul a constatat, de asemenea, că pârâtul din cauză a înregistrat numele de domeniu anterior înregistrării de către reclamantă a mărcii sale, respectiv la data de 04 octombrie 2005, cu respectarea dispoziţiilor legale privind înregistrarea numelui de domeniu, înregistrarea având ca dată de expirare 14 iunie 2010.
Pârâtul a afirmat de asemenea, în răspunsul la interogatoriu, că nu ştia de existenţa producătorului G.W.W.G., iar numele de domeniu l-a înregistrat în scopul popularizării energiilor neconvenţionale, pârâtul activând în domeniul geologiei. Astfel, nu se poate reţine că pârâtul nu justifică vreun interes în înregistrarea numelui de domeniu, iar pe de altă parte nici nu este nevoie să justifice un interes anume sau un drept cu privire la înregistrarea numelui de domeniu, atâta timp cât pârâtul nu a încălcat nici un drept al reclamantei la momentul când a înregistrat numele de domeniu, deoarece dreptul reclamantei la marcă nu era născut la acel moment, aceasta dobândind drepturile privind marca ulterior, în 2007, prin înregistrarea pe cale internaţională la O.M.P.I.
Astfel, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile pe care le invocă reclamanta de la art. 35 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, conform cărora titularul unei mărci poate solicita instanţei să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială un semn identic sau asemănător cu marca.
Tribunalul a reţinut nu s-a dovedit că înregistrarea de către pârât a numelui de domeniu s-a făcut pentru a prejudicia pe reclamantă, respectiv pentru a profita de renumele mărcii acesteia, renumele nefiind probat.
În consecinţă, s-a apreciat că nu s-a dovedit reaua credinţă la înregistrarea numelui de domeniu de către pârât, buna credinţă la înregistrarea numelui de domeniu fiind prezumată, cât timp s-au respectat dispoziţiile legale privind acest fel de înregistrări, iar pârâtul nu avea obligaţia să constate dacă denumirea era sau nu folosită de terţi.
De asemenea, probatoriul administrat de reclamantă în dosar nu face dovada vreunei rele credinţe a pârâtului, deoarece nu se dovedeşte faptul că înregistrarea s-a făcut în scopul blocării reclamantei şi nu se prevede în nici un text de lege obligaţia de a verifica, anterior înregistrării, folosirea de către un terţ a denumirii alese pentru domeniul de internet.
Tribunalul a reţinut totodată că există o serie largă de nume de domeniu înregistrate în România care au în componenţă denumirea, iar pe de altă parte reclamanta nu a dovedit folosirea mărcii în România, anterior înregistrării numelui de domeniu de către pârât în 2005, aşa cum rezultă din răspunsurile sale la interogatoriu.
Prin Decizia nr. 264 din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că în cauză este vorba despre două drepturi în conflict (dreptul exclusiv asupra mărcii de care se prevalează reclamanta şi dreptul conferit pârâtului de înregistrarea numelui de domeniu de internet), iar reclamanta nu a susţinut nicio neregularitate în privinţa operaţiunii de înregistrare a numelui de domeniu, singurele sale susţineri fiind în sensul că înregistrarea atacată încalcă drepturile sale asupra mărcii, iar aceasta a fost făcută exclusiv în scopul blocării activităţii comerciale a reclamantei pe teritoriul României.
Pe de o parte, curtea a constatat ca fiind corect argumentul intimatului pârât, în sensul că înregistrarea numelui de domeniu nu încalcă prin ea însăşi dreptul exclusiv asupra mărcii pretins de reclamanta apelantă, câtă vreme la data depozitului mărcii înregistrarea numelui de domeniu era deja realizată.
Prin urmare, în condiţiile în care şi la examinarea valabilităţii înregistrării numelui de domeniu se aplică regulile generale pentru examinarea nulităţii actelor juridice (în sensul că încălcările se examinează în raport de momentul naşterii actului respectiv), curtea a apreciat că la data înregistrării numelui de domeniu (4 octombrie 2005), apelanta-reclamantă nu putea pretinde nici un drept cu privire la denumire, deoarece depozitul pentru marca G.E.O.S. a fost realizat la data de 29 martie 2007.
În aceste condiţii, deşi nu este adevărată afirmaţia apelantei reclamante în sensul că prima instanţă ar fi constatat că intimatul pârât nu încalcă nici un drept al apelantei (o asemenea statuare nefiind cuprinsă în considerentele sentinţei apelate), motivul pentru care cererea reclamantei a fost respinsă nu este acela că acesteia nu i-a fost recunoscut dreptul asupra mărcii, ci pentru că, astfel cum tribunalul a consemnat, titularul mărcii nu poate opune dreptul său unei persoane care îl utiliza cu drept anterior înregistrării mărcii.
Pe de altă parte, susţinerea în sensul că pârâtul a înregistrat numele de domeniu cu intenţia de a paraliza activitatea reclamantei pe teritoriul României îmbracă forma juridică a înregistrării cu rea-credinţă, adică a fraudării legii.
Or, după cum în mod corect a reţinut şi tribunalul, în cauză nu au fost administrate dovezi apte a forma convingerea instanţelor în sensul că această înregistrare s-a realizat în aceste condiţii.
Astfel, împrejurarea că intimatul pârât nu foloseşte numele de domeniu reprezintă o chestiune de fapt care ar putea în mod teoretic să ducă la concluzia că titularul său nu urmăreşte decât împiedicarea activităţii unui terţ, însă numai în coroborare cu alte elemente probatorii care să contureze atitudinea subiectivă a acestuia, iar în lipsa altor mijloace de probă care să susţină teza apelantei reclamante, afirmaţia sa nu reprezintă decât o speculaţie.
În acelaşi timp, curtea a constatat că nu a rezultat din probatoriul administrat că intimatul reclamant avea cunoştinţă despre existenţa societăţii reclamante şi mai ales despre împrejurarea că aceasta utilizează în activitatea sa comercială denumirea (despre existenţa mărcii la acel moment neputându-se vorbi), elemente de fapt care ar fi fost de natură a confirma ipoteza apelantei.
A afirmat reclamanta apelantă în cererea de apel că a participat la târguri şi expoziţii şi că a comercializat pe teritoriul României produse sub marca G.E.O.S., însă în cauză astfel de dovezi nu au fost administrate, la dosarul primei instanţe fiind depuse o serie de înscrisuri ce conţin informaţii despre produse în limba română şi nu dovedesc susţinerile privitoare la comercializarea produselor în România.
De asemenea, este lipsită de relevanţă deţinerea de către apelanta reclamantă a numelui de domeniu din anul 2004, deoarece în speţă s-a solicitat protecţia legală în privinţa mărcii pe care a înregistrat-o apelanta-reclamantă şi nu se discută despre conflictul dintre două nume de domeniu de internet.
În privinţa aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1995, curtea a reţinut, în primul rând, că reclamanta apelantă, deşi a invocat această dispoziţie în cererea sa, nu a solicitat instanţei să dispună măsura recunoscută de text în beneficiul titularului unei mărci, şi anume interzicerea terţului de a folosi în activitatea sa comercială semnul în litigiu.
Mai mult, având în vedere că intimatul pârât nu foloseşte semnul în activitatea sa comercială, se reţine că semnul nu este utilizat în legătură cu vreo categorie de bunuri sau servicii pentru a analiza cerinţele texului citat şi în consecinţă era lipsită de relevanţă însăşi susţinerea referitoare la renumele dobândit de marca reclamantei apelante în România.
Chiar şi aşa, tribunalul a reţinut în mod corect că un astfel de renume nu a fost dovedit şi nici o critică nu a fost formulată sub acest aspect, motive pentru care curtea reţine că în speţă prevederile citate nu erau aplicabile.
Acesta este motivul pentru care nici prima instanţă nu a analizat existenţa identităţii sau a asemănării dintre semne, astfel încât şi această critică este nefondată.
În privinţa interesului intimatului pârât la înregistrarea mărcii, curtea a constatat că nu s-a invocat şi dovedit de către apelanta-reclamantă că o astfel de înregistrare ar fi supusă de legea română condiţiei existenţei unui interes concret.
Cât despre împrejurarea că interesul intimatului pârât este în realitate blocarea activităţii reclamantei apelante, s-a reţinut mai sus că un asemenea element faptic nu a fost dovedit şi el nu poate rezulta exclusiv din nefolosirea numelui de domeniu.
Nu este posibilă nici aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.) în cauză, cum a solicitat apelanta-reclamantă, deoarece, în primul rând, nici o faptă ilicită a pârâtului intimat nu a fost dovedită, astfel că, în lipsa acesteia, nu se poate vorbi despre răspundere.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Decizia nu cuprinde motivele care au stat la baza pronunţării sale, în sensul că argumentele sunt dezbătute superficial şi nu s-a efectuat o apreciere temeinică a probatoriului administrat, cu evidenţierea puterii probante şi a valorii fiecărei probe în parte, fiind, astfel, încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, instanţa nu şi-a îndeplinit rolul activ, respingând cererea ca nedovedită, deşi doctrina şi practica resping o asemenea soluţie, iar instanţa avea posibilitatea, în condiţiile în care a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada drepturilor sale, să solicite probe suplimentare, pentru stabilirea certă a situaţiei de fapt şi a dispune asupra raportului juridic dedus judecăţii.
2. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că folosirea de către pârât a numelui de domeniu, identic mărcii G.E.O.S. nu aduce atingere drepturilor reclamantei asupra acestei mărci, neţinându-se cont, totodată, de faptul că reclamanta deţine numele de domeniu încă din anul 2004, coroborat cu faptul că reclamanta a comercializat produse sub marca G.E.O.S. pe teritoriul României, participând la numeroase târguri şi expoziţii.
A rezultat, din aceste probe, că intimatul - pârât a urmărit cu rea-credinţă înregistrarea numelui de domeniu şi, în consecinţă, îngrădirea dreptului reclamantei de a-şi promova produsele şi serviciile pe teritoriul României, dovadă în acest sens fiind şi faptul că acest nume de domeniu a fost inactiv de la momentul achiziţionării şi până în prezent, intenţia nefiind aceea de a utiliza semnul în viitor.
Recurenta - reclamantă a mai arătat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 reglementează conflictul dintre o marcă şi un semn, fără să fie menţionat ca respectivul semn să fie utilizat anterior sau după înregistrarea mărcii, or, doar în conflictul dintre două mărci au relevanţă aspectele privind anterioritatea.
Examinând Decizia necurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, Decizia recurată este temeinic motivată, conţinând argumentele care au stat la baza soluţiei de respingere a apelului, cât şi cele pentru care a înlăturat criticile reclamantei împotriva hotărârii primei instanţe, întrunind exigenţele dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
De altfel, invocând norma menţionată, recurenta formulează critici generice relative la considerentele deciziei de apel, limitându-se a susţine că argumentele părţii sunt dezbătute superficial, fără a arăta în concret aspectele avute în vedere prin aceste susţineri.
Se reţine, totodată, că afirmaţiile reclamantei privind nemotivarea deciziei sunt contrazise de motivele de recurs întemeiate pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se critică modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, din care rezultă că raţionamentul juridic conceput prin Decizia recurată este unul complet, tranşându-se raportul juridic dintre părţi în funcţie de legea aplicabilă şi pe baza situaţiei de fapt stabilite.
În ceea ce priveşte modul de evaluare a probatoriilor, acest aspect relevat prin motivele de recurs interesează situaţia de fapt stabilită în urma analizării dovezilor administrate, iar din perspectiva indicată de către recurentă, cerinţele prevăzute de art. 261 C. proc. civ. sunt întrunite prin arătarea elementelor factuale reţinute ca relevante în contextul legii aplicabile, în raport de probatoriul din cauză.
Deşi face referire la probe pretins neanalizate, recurenta nu indică în concret nicio asemenea dovadă administrată, care să fi fost ignorată, iar pretenţia neîndeplinirii rolului activ de către instanţa de apel este fără suport, cât timp nu s-a respins cererea ca nedovedită, ci ca neîntemeiată, în raport de probatoriul efectiv administrat.
Pe de altă parte, ordonarea din oficiu a unor probe se impune în măsura în care nu se conturează o situaţie de fapt certă, neechivocă, or, recurenta nu susţine acest lucru, fiind nemulţumită de aprecierile asupra situaţiei de fapt, ce-i sunt defavorabile.
Or, o asemenea împrejurare este imputabilă exclusiv părţii, care are îndatorirea procesuală de a-şi proba pretenţiile şi apărările, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., nefiind admisibilă prevalarea de propria culpă procesuală pentru a pretinde nerespectarea de către instanţă a rolului activ, aplicabile fiind dispoziţiile art. 108 alin. ultim C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate motivele relative la cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte modul de aplicare a legii, se constată că, prin Decizia recurată, au fost analizate prevederile legale pe baza cărora reclamanta şi-a fundamentat cererea dedusă judecăţii, în limitele motivelor de apel formulate, observându-se că, prin motivele de recurs, se face referire la anularea înregistrării numelui de domeniu al pârâtului pentru rea - credinţă, iar la dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, doar din perspectiva domeniului de aplicare.
În ceea ce priveşte această din urmă normă, ce poate reprezenta temei pentru interzicerea folosirii de către un terţ, în activitatea sa comercială, a unui semn identic sau similar mărcii reclamantului, se reţine că, în cauză, prin cererea introductivă, a fost invocată ipoteza din alin. (2) lit. c) din lege.
Aceasta vizează folosirea de către terţ a semnului „pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată", titularul mărcii putând cere interzicerea atunci când marca „a dobândit un renume în România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu".
Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a apreciat că reclamanta, deşi a făcut dovada drepturilor sale asupra mărcii G.E.O.S., prin înregistrarea internaţională ce produce efecte în România de la data de 29 martie 2007 (marca identică fiind protejată în Austria încă din anul 2003), nu a dovedit că a dobândit un renume în România, reţinându-se, de asemenea, neîntrunirea cerinţelor ca terţul, pârâtul din cauză, să folosească semnul în activitatea sa comercială şi în legătură cu produse sau servicii, constatări ce au făcut inutilă analiza celorlalte cerinţe ale normei, prevăzute a fi întrunite cumulativ (folosirea „fără motive întemeiate", producerea unui prejudiciu reclamantei).
Prin motivele de recurs, reclamanta susţine doar că a comercializat produse sub marca G.E.O.S. pe teritoriul României, participând la numeroase târguri şi expoziţii, susţinere ce tinde a infirma aprecierea nedovedirii renumelui, chiar dacă este reiterată nu în contextul art. 35 din lege, ci al pretinsei rele - credinţe a pârâtului la data înregistrării numelui de domeniu.
Or, împrejurarea dacă reclamanta a dobândit sau nu un renume în România reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi reapreciată în această fază procesuală, în care controlul judiciar se realizează exclusiv prin prisma legalităţii deciziei de apel, în raport de cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei, pe baza probatoriilor administrate.
În condiţiile în care s-a reţinut de către ambele instanţe de fond neîntrunirea condiţiilor de aplicare a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, urmare a nedovedirii aspectului de fapt menţionat, este fără relevanţă, în acest context, analiza motivelor de recurs prin care se pretinde că aspectele privind anterioritatea interesează doar un conflict între două mărci, nu şi un conflict între o marcă şi un alt semn.
În ceea ce priveşte reaua - credinţă, instanţa de apel a analizat toate susţinerile reclamantei pe acest aspect, inclusiv pe cele ce au fost reiterate în recurs, precum împrejurarea că numele de domeniu a rămas inactiv de la momentul achiziţionării până în prezent.
Aprecierea instanţei de apel privind constatarea inexistenţei unei atitudini subiective de rea - credinţă, în sensul intenţiei pârâtului de fraudare a legii ori a drepturilor reclamantei asupra mărcii, nu poate fi reevaluată, fiind vorba despre constatări de fapt, pe baza probatoriului administrat.
În contextul celor reţinute de către instanţele de fond din cauză, în sensul că pârâtul şi-a înregistrat numele de domeniu în anul 2005, anterior dobândirii protecţiei pe teritoriul României a mărcii reclamantei, prin înregistrarea internaţională, cu începere de la data de 29 martie 2007, recurenta - reclamantă a susţinut şi faptul că este titulară a unui nume de domeniu încă din anul 2004, probabil urmare a înregistrării mărcii naţionale G.E.O.S. în Austria, cu începere din anul 2003 (despre care nu s-a dovedit că dobândise un renume în România, până la data înregistrării numelui de domeniu al pârâtului).
Instanţa de apel a analizat şi aceste susţineri, arătând că în speţă s-a invocat protecţia legală a mărcii înregistrate de către reclamantă şi nu se discută despre conflictul dintre două nume de domeniu de internet.
Prin motivele de recurs, nu s-a infirmat faptul că prin cererea introductivă nu s-a pretins o încălcare a drepturilor asupra numelui de domeniu, ci exclusiv asupra mărcii protejate în România, recurenta reiterând susţinerile anterioare.
Chiar dacă s-ar considera relevantă înregistrarea de către reclamantă a numelui de domeniu, se constată că tot nu ar fi atinsă finalitatea interzicerii folosirii de către pârât a numelui său de domeniu, în condiţiile în care respectiva adresă nu asigura decât o indisponibilizare a semnului pentru înregistrări viitoare cu aceeaşi extensie, în niciun caz pentru alte extensii, cum este ".ro".
Înregistrarea numelui de domeniu (adresă ce permite identificarea în general a operatorilor de Internet, inclusiv localizarea serverelor, a site-urilor web şi/sau a utilizatorilor lor) de către prestatorul agreat de I.C.A.N.N. (societate fără scop lucrativ care gerează la nivel mondial numele de domeniu), care, în România, este I.N.C.D.I., are un caracter pur tehnic, fără de care semnul nu ar putea fi utilizat în reţeaua de Internet, bazându-se pe principiul "primul venit, primul servit".
În aceste condiţii, este suficient că, la momentul înregistrării numelui de domeniu al pârâtului, semnul era disponibil, nefiind relevant numele de domeniu deţinut în Austria.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.W.W.G., împotriva deciziei nr. 264/ A din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8547/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8543/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
