ICCJ. Decizia nr. 6633/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6633/2011

Dosar nr.8160/117/2006

Şedinţa publică din 30 septembrie 2011

Prin Sentinţa civilă nr. 216 din 10 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.A. SA, prin lichidator P.R., a fost admisă excepţia tardivităţii completării de acţiune prin care a fost atrasă în proces pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost respinsă plângerea formulată în contradictoriu cu cele două pârâte, în baza excepţiilor menţionate mai sus; a fost respinsă plângerea faţă în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca şi, în consecinţă, a fost menţinută în întregime dispoziţia nr. 2895/2006 emisă de către pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

Pârâta SC C.A. SA nu are atribuţii în legătură cu procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv în patrimoniul statului, prin urmare, această parte este lipsită de calitate procesuală în cauză, plângerea fiind respinsă faţă de această parte în baza excepţiei.

Faţă de chemarea în judecată a pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, şi Primarul municipiului Cluj-Napoca, instanţa a apreciat că Primarul stă în proces în calitate de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, respectiv a unităţii deţinătoare, Municipiul Cluj-Napoca, astfel încât, în cauză, este vorba de fapt de aceeaşi persoană juridică.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a invocat tardivitatea introducerii cererii în raport cu depăşirea termenului procedural prevăzut de art. 132 C. proc. civ. pentru modificarea acţiunii, astfel încât faţă de această pârâtă plângerea a fost respinsă în baza excepţiei tardivităţii.

Imobilul în litigiu, apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Lotrului, nr. 8, a trecut în proprietatea Statului Român, în baza Legii nr. 4/1973, fiind preluat de la antecesorii reclamantului, V.A. şi I.

În baza Legii nr. 112/1995, imobilul a fost vândut către foştii chiriaşi.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a depus notificare în termenul legal, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Din cauza faptului că imobilul a fost vândut către chiriaşi, acesta nu a mai putut fi restituit în natură, prin dispoziţia de soluţionare a notificării nr. 2895/2006 propunându-se acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

Reclamantul nu este de acord cu această propunere, apreciind că modalitatea de despăgubire în condiţiile dispoziţiei nr. 2895/2006 nu poate reprezenta o reparaţie echitabilă.

O reparaţie echitabilă, în viziunea reclamantului, o constituie acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii sau despăgubiri băneşti.

Pe de altă parte, se pune şi problema terenului aferent apartamentului nr. 2, înscris în cartea funciară colectivă a imobilului.

În plus, având în vedere că notificarea reclamantului a fost soluţionată cu întârziere şi având în vedere că nici în prezent reclamantului nu i-a fost acordată reparaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001, consideră potrivit să fie obligat pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca la plata unor daune cominatorii până la acordarea efectivă a unor măsuri reparatorii.

Instanţa nu şi-a însuşit, însă, punctul de vedere al reclamantului.

În ceea ce priveşte terenul, instanţa a verificat raportul de expertiză depus la dosar.

Potrivit acestui raport, există o suprafaţă liberă de teren, în spatele construcţiei, 161 m.p. teren, însă terenul nu poate fi acordat în natură, deoarece, pe de o parte, nu există o cale de acces la drumul public, iar, pe de altă parte, deserveşte cele două apartamente din imobil.

Cu privire la acordarea de bunuri în compensare, s-a depus la dosar din partea autorităţilor administrative o adresă din care rezultă că nu există o listă de bunuri sau servicii, care să poată fi acordate în compensare, în temeiul Legii nr. 10/2001. Deşi există o practică judiciară în ultimul timp potrivit căreia se atribuie bunuri în compensare în baza Legii nr. 10/2001, din domeniul privat al Statului, respectiv al unităţii administrativ-teritoriale, reclamantul nu a identificat un astfel de bun.

Cu referire la despăgubirile băneşti, instanţa a reţinut următoarele:

Practica recentă a instanţelor judecătoreşti a admis posibilitatea acordării directe a despăgubirilor băneşti corespunzătoare valorii imobilului, stabilită în baza standardelor internaţionale de evaluare, având în vedere lipsa de eficienţă a procedurii prevăzute în Titlul VII, interpretându-se că această lipsă de eficienţă a procedurii conduce la încălcarea Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., dreptul la reparaţie şi reparaţia în sine ajungând să fie iluzorii.

Deşi, la dosar, s-a efectuat o expertiză de evaluare a bunului imobil solicitat de către reclamant, existând, astfel, o valoare certă, instanţa nu poate acorda despăgubiri băneşti directe către reclamant, având în vedere lipsa cadrului procesual adecvat pentru soluţionarea acestui capăt de cerere.

În baza art. 11 şi 20 din Constituţie, dispoziţiile tratatelor internaţionale au prioritate faţă de dreptul intern. În baza textelor menţionate, judecătorul naţional poate da eficienţă Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., lăsând neaplicabile dispoziţiile dreptului intern referitoare la modalitatea de stabilire şi plată a despăgubirilor.

În acest context, se impune atragerea răspunderii directe a Statului Român, prin organele sale cu atribuţii directe în procedura de restituire, Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În cauză însă, a fost chemată în judecată doar Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în nume propriu. Nu a fost chemat în judecată şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Pe de altă parte, aşa după cum s-a menţionat anterior, şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost atrasă în proces, cu depăşirea termenului procedural prevăzut de art. 132 C. proc. civ., iar această parte a invocat tardivitatea introducerii cererii în această modalitate, instanţa acceptând acest punct de vedere al pârâtei.

Prin urmare, în cauză, instanţa nu poate acorda despăgubirile solicitate de către reclamant.

Cu referire la daunele cominatorii, având în vedere cele arătate deja, instanţa a apreciat că şi acestea sunt neîntemeiate.

Pe de-o parte, având în vedere soluţionarea notificării, nu mai pot fi acordate daune cominatorii, ci eventual, daune compensatorii pentru soluţionarea cu întârziere şi depăşirea termenului legal de soluţionare.

Cu privire la daunele cominatorii, până la despăgubirea efectivă, acestea nu pot fi acordate, în lipsa unor motive pertinente de admitere a acţiunii, rămânând ca procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 să-şi urmeze cursul.

Prin Decizia civilă nr. 287/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul N.S.E. împotriva Sentinţei civile nr. 216 din 10 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o parţial, în sensul că a admis plângerea formulată de reclamant împotriva dispoziţiei nr. 2895/31 august 2006 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, pe care a anulat-o şi, în consecinţă:

A stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri băneşti în sumă de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plăţii pentru apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Lotrului nr. 8, ap. 2, nr. top 5783/II din CF ind. nr. 36043 Cluj.

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca să-i plătească reclamantului apelant cheltuieli de judecată în sumă de 5.022 RON, în primă instanţă şi apel.

Pentru a pronunţat această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

Prin dispoziţia nr. 2895/31 august 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru diferenţa de despăgubiri primite, indexate cu indicele de inflaţie şi valoarea reală a locuinţei, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, pentru apartamentul nr. 2, situat în Cluj-Napoca, str. Lotrului nr. 8, în favoarea reclamantului, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. ultim C. proc. civ., s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".

Altfel spus, pentru dispoziţiile emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este şi cea a obiectului prezent (dispoziţia nr. 2895/31 august 2006 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca), sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 şi urm. din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Legea naţională obligă persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat abuziv la parcurgerea unei proceduri în două etape administrative succesive, fiecare urmată de o etapă jurisdicţională, ceea ce duce la prelungirea excesivă a procedurii, respectiv la încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ce priveşte Fondul „Proprietatea", se constată că acesta nu funcţionează de o manieră susceptibilă să asigure o indemnizaţie efectivă, ceea ce echivalează cu o absenţă totală a indemnizaţiei, încălcând, astfel, art. 1 din Protocolul 1.

Faţă de aceste motive, instanţa de apel a apreciat că textele art. 16 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituţionale, raportat la art. 16 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. În plus, aceste texte invocate ca fiind neconstituţionale, introduc un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în situaţii juridice identice, respectiv a celor care au formulat notificări în acelaşi termen prevăzut de lege, însă notificarea lor a fost soluţionată de organul abilitat de lege în termene diferite, independente de voinţa persoanelor îndreptăţite.

Instanţa de fond a reţinut că, deşi, la dosar, s-a făcut o expertiză de evaluare a bunului în litigiu, aceasta nu poate acorda despăgubiri băneşti către reclamant, având în vedere lipsa cadrului procesual adecvat pentru soluţionarea acestui capăt de cerere, respectiv în cauză a fost chemată în judecată doar Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în nume propriu şi nici Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Curtea a apreciat că nu este necesară chemarea în judecată a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a Statului Român, pin Ministerul Finanţelor, atâta vreme cât se contestă dispoziţia emisă de primar în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, iar dispoziţia primarului, ca şi hotărârea judecătorească ce o suplineşte, pot fi înscrise în cartea funciară în opozabilitate cu Statul Român.

În ce priveşte plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina primarului sau a consiliului local. Este adevărat că, în privinţa persoanei debitorului, în practica instanţelor, s-au ivit dificultăţi în ceea ce priveşte executarea silită a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost stabilite sume de bani cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării statului în faza execuţională.

Statul, prin legile adoptate, a atribuit competenţa de soluţionare a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv anumitor persoane juridice, care nu au, însă, obligaţia de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe. Câtă vreme primarul are atribuţia legală de a soluţiona notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar dacă nu poate fi restituit în natură, are obligaţia constatării dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, plata sumelor de bani nu revine nici acestuia, nici unităţii administrativ-teritoriale, ci statului însuşi, prin Ministerul Finanţelor.

Curtea a apreciat că, în cauză, contrar argumentelor Tribunalului, se impune ca instanţa să statueze pe fondul pretenţiilor reclamantului, conform Deciziei nr. XX/2007, cu privire la competenţa instanţei de a judeca pe fond plângerea împotriva deciziei/dispoziţiei de soluţionare a notificării şi a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare pronunţate în recurs în interesul legii.

Este adevărat că ultima decizie se referă la admisibilitatea acţiunilor de drept comun sub imperiul legii speciale, însă considerentele ei sunt relevante în ceea ce priveşte indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptăţite, întrucât Curtea analizează concordanţa dintre legislaţia internă şi Convenţie, sub acest aspect ajungând la concluzia că, în considerarea jurisprudenţei C.E.D.O., referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce priveşte indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de legislaţia naţională sunt iluzorii, astfel că, în condiţiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.

Conform considerentelor aceloraşi decizii, instanţele, constatând neconcordanţa legislaţiei interne cu dispoziţiile Convenţiei, pot înlătura dispoziţiile legislaţiei interne şi, în aplicarea Convenţiei, să stabilească despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a imobilului, ceea ce constituie o indemnizare efectivă a persoanei îndreptăţite, inclusiv în lumina jurisprudenţei Curţii Europene. În acest sens, este şi jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., respectiv hotărârea pronunţată în cauza Katz contra României, din 20 ianuarie 2009.

Referitor la o posibilă încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie, jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. (cauza Faimblat contra României) vorbeşte de absenţa prelungită a despăgubirilor echitabile în cazul imposibilităţii restituirii în natură, însă reţine că remediul îl constituie stabilirea unor despăgubiri băneşti chiar de către instanţa civilă sesizată cu o plângere împotriva deciziei de soluţionare a notificării.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în prezent, s-a pronunţat, la 12 octombrie 2010, hotărârea pilot Atanasiu împotriva României, prin care Curtea Europeană a statuat faptul că disfuncţionalităţile mecanismului de restituire şi despăgubire adoptat de Statul Român persistă chiar şi după adoptarea hotărârilor Faimblat şi Katz, statul fiind obligat să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la o realizare efectivă a dreptului la restituire sau despăgubire, menţinând un just echilibru între diferitele interese implicate.

Apartamentul nr. 2, ce face obiectul notificării formulată de reclamant, nu poate fi restituit în natură, având în vedere că, prin Sentinţa civilă nr. 8369/29 octombrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca irevocabilă, a fost respinsă acţiunea reclamantului împotriva pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca, S.A. şi S.I., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Din documentaţia tehnică efectuată, în cauză, de expert P.A., rezultă că valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 2, cu nr. top 5783/II din Cf ind. 36043 Cluj, ce nu poate fi restituit în natură, este de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plăţii.

Pentru aceste motive, Curtea a admis plângerea formulată de reclamant împotriva dispoziţiei nr. 2895/31 august 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, pe care a anulat-o şi, în consecinţă, a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri băneşti în sumă de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plăţii pentru acest apartament.

În ce priveşte cererea reclamantului de restituire în natură a terenului aferent apartamentului nr. 2, respectiv 307 m.p. şi, în subsidiar, a suprafeţei de 161 m.p., Curtea a constatat că această cerere este neîntemeiată, având în vedere că, prin notificarea formulată, reclamantul a solicitat să se dispună măsuri reparatorii constând în restituirea în natură doar a apartamentului 2, fără a solicita aplicarea măsurilor reparatorii şi pentru teren. De altfel, în CF ind. 36043 este evidenţiat doar apartamentul nr. 2, fără teren, în legătură cu care reclamantul solicită să-i fie aplicate măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Celelalte dispoziţii apelate au fost menţinute.

Pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligat să plătească apelantului suma de 5.022 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel, în mod greşit, a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri băneşti în suma de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plaţii pentru apartamentul nr. 2 din imobilul situat la adresa mai sus indicată, întrucât, în speţă, sunt incidente prevederile Titlului VII, din Legea nr. 247/2005, care reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Dispoziţiile prezentului titlu sunt aplicabile şi despăgubirilor propuse prin Decizia motivată a conducătorului instituţiei publice implicate în privatizare, sau după caz, prin ordinul Ministrului Finanţelor Publice, în temeiul art. 32 alin. (3), din Legea nr. 10/2001.

Măsurile reparatorii se acordă pe baza unei evaluări. Aceste evaluări se fac de către persoana fizică sau juridică cu experienţă semnificativă în domeniu, competentă în evaluare pe piaţa proprietăţilor imobiliare, care cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare, în mod corect, acele metode şi tehnici recunoscute care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, şi care este membru al unei asociaţii naţionale profesionale de evaluare recunoscute ca fiind de utilitate publică, având calitatea de evaluator independent.

Standardele Internaţionale de evaluare sunt standardele editate de Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare-IVSC.

În această situaţie, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după procedura prevăzută în prezenta lege, urmează să procedeze la acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională, având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român. Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, s-a constituit, în subordinea cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Potrivit art. 16, pct. 5, secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare, pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

2. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în cuantum de 5.022 RON (reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţa şi în apel), acestea, în mod greşit, au fost stabilite în sarcina pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Recurentul invocă dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492 din 08 iunie 2006. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune, în mod necesar, ca acesta sa-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărui efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul păstrării hotărârii primei instanţe.

Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând Decizia civilă atacată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

1. La data emiterii dispoziţiei nr. 2895/2006, de către pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, erau în vigoare dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele vândute cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.

Alin. (3) din acelaşi articol menţionează formele de reparaţie prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Aşadar, potrivit legislaţiei în vigoare, despăgubirile băneşti nu sunt prevăzute ca formă de reparaţie în echivalent în cazul imobilelor preluate de stat şi înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/1995, ca, de altfel, pentru niciun alt caz de preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, în dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi, respectiv, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, sunt prevăzute măsurile reparatorii prin echivalent reglementate de această lege, aceleaşi cu cele enumerate în 20 alin. (3).

În ceea ce priveşte neconcordanţa între dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi Constituţia în vigoare, pretinsa nefuncţionare a Fondului „Proprietatea" şi consecinţele acesteia asupra respectării sau nu a art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi consecinţele parcurgerii a două proceduri administrative pentru obţinerea titlurilor de despăgubire în legătură cu respectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenţie, toate aceste argumente avute în vedere de Curte la admiterea apelului declarat de reclamant nu pot fi analizate în prezentul litigiu, respectiv în procedura contestaţiei întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, care a înstrăinat imobilul către foştii chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă şi eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispoziţiilor pe care le cuprinde în materie de reparaţie acordată pentru foştii proprietari, deposedaţi abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, şi anume Ministerul Finanţelor Publice, iar nu fostul deţinător al bunului, şi anume pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Cât priveşte consideraţiile instanţei de apel în sensul că pârâtul sus-menţionat nu va plăti el despăgubirile băneşti recunoscute în favoarea reclamantului, ci Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului, cu atribuţii de plată a sumelor de bani datorate de stat, acestea nu pot fundamenta soluţia pronunţată de Curte.

Contrar acestor considerente, Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata unei sume de bani stabilite în urma unei proceduri judiciare la care nu a participat, iar înscrierea deciziei Curţii de Apel în cartea funciară nu poate fundamenta o astfel de obligaţie pentru Minister. În caz contrar, s-ar încălca dreptul la apărare al persoanei împotriva căreia s-ar executa o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu în care aceasta, neparticipând la judecată, nu a avut posibilitatea prezentării susţinerilor şi mijloacelor de probă prin care ar fi putut combate pretenţiile reclamantului.

Neexistând cadrul procesual în care să se poată analiza dreptul reclamantului la despăgubiri băneşti în raport cu toate aspectele menţionate mai sus, constatarea dreptului acestei părţi la obţinerea unor astfel de despăgubiri în contradictoriu cu o persoană ce nu le poate plăti, respectiv pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, apare ca lipsită de finalitate.

În acelaşi sens, deciziile pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, avute în vedere de Curte, şi anume Deciziile nr. 20/2007 şi nr. 33/2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au relevanţă în cauză.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală în ceea ce priveşte stabilirea dreptului reclamantului la despăgubiri băneşti în sumă de 40.342 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, pentru apartamentul în litigiu.

2. Cât priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în fazele procesuale anterioare, o astfel de obligaţie nu mai subzistă în sarcina sa faţă de soluţia ce se va pronunţa asupra recursului de faţă şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. Reclamantul este cel căzut în pretenţii, în înţelesul textului de lege menţionat, cu consecinţa imposibilităţii recuperării, de către acesta, a sumelor de bani efectuate în litigiul de faţă.

Faţă de considerentele pentru care recurentul nu mai poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte nu a mai procedat la analiza criticilor formulate de recurent în legătură cu sumele de bani datorate cu acest titlu.

În raport cu aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prezenta instanţă va admite recursul declarat de pârât, va modifica Decizia atacată şi, pentru aceleaşi considerente, în baza art. 296 din Cod, va respinge apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 287/A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.

Modifică Decizia, în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul N.S.E. împotriva Sentinţei civile nr. 216 din 10 martie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2011.

Procesat de GGC - AS

← ICCJ. Decizia nr. 6634/2011. Civil  ICCJ. Decizia nr. 8695/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6633/2011. Civil