ICCJ. Decizia nr. 99/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 99/2011
Dosar nr. 9769/2/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, la data de 14 martie 2007, reclamanţii Z.T.N.C. şi M.A.M.I. au chemat în judecata pe pârâţii Statul Roman, Primăria municipiului Bucureşti, M.F.P., SC A. SA, I.G., I.A., C.E., G.M., G.C., M.C. şi A.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se constate că Statul Român nu a preluat cu titlu valabil imobilul proprietatea autoarei lor, P.M., compus din teren în suprafaţă de 324 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 2; obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liberă posesie imobilul compus din teren şi construcţie, situat In Bucureşti, sector 2, iar pe cale de excepţie, au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 1996 încheiat de I.G. cu Statul Român, prin SC A. SA, a contractului de vânzare - cumpărare din 1996 încheiat de C.E. cu Statul Român prin SC A. SA, a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1998 încheiat de G.M. şi G.C. cu Statul Român prin A.F.I., a contractului de vânzare-cumpărare din 1999 încheiat de M.C. cu Statul Român prin A.F.I. şi a dispoziţiei nr. 2036 din 15 decembrie 1997 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 2925 din 28 martie 2008, Judecătoria sector 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declina competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând, în esenţă, că valoarea totală a imobilului, stabilită prin expertiză tehnică, este mai mare de 500.000 lei, iar, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cererilor civile a căror valoare este mai mare de 500.000 lei aparţine Tribunalului, în primă instanţă.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acţiunea a fost înregistrată la data de 15 mai 2008, sub nr. 18389/3/2008.
La termenul de judecată din 27 iunie 2008, Tribunalul, din oficiu, a invoc excepţia necompetenţei materiale, iar prin sentinţa civilă nr. 1211 din 4 iulie 2008 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza în vederea soluţionării conflictului de competenţă la Curtea de Apel Bucureşti.
Conflictul negativ de competenţă a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 18389/3/2008, iar prin sentinţa civilă nr. 46 din 13 octombrie 2008, Curtea a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Acţiunea a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia e IV-a civilă, sub nr. 18389/3/2998, la data de 27 noiembrie 2008.
La data de 06 februarie 2009, reclamantul Z.T.N.C. a formulat cerere precizatoare, prin care a asătat că îşi restrânge acţiunea, în sensul că solicită instanţei să oblige Primăria municipiului Bucureşti să emită dispoziţie de restituire prin echivalent pentru imobilul proprietatea autoarei sale, P.M., compus din teren în suprafaţă de 324 mp şi construcţie situat în Bucureşti, sector 2, iar în motivarea cererii a arătat că modifică petitul cererii de chemare in judecată în baza dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., in sensul ce solicita instanţei sa dispună obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti să emită Decizia privind acordarea de masuri reparatorii prin echivalent in privinţa imobilului în litigiu, iar temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în motivarea cererii precizatoare, s-a arătat că la data de 14 august 2001, reclamanţii au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, care nici până în prezent nu a fost soluţionată.
În conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din lege, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Acest termen stabilit pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că actele depuse odată cu notificarea nu sunt suficiente pentru soluţionarea notificării.
În cazul în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa Tribunalului pe considerentul că o contestaţie ar fi prematur introdusă si inadmisibilă.
În speţă, absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare la notificarea ce i s-a transmis are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acesta trebuie cenzurat de către instanţă.
Faţă de aspectele învederate, reclamanţii au apreciat că este întemeiata cererea aşa cum a fost precizata si completata, motiv pentru care au solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care sa se dispună obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti la emiterea deciziei privind acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.
Totodată, s-a solicitat a se reţine ca îndeplinite si celelalte condiţii impuse de legea speciala (Legea nr. 10/2001), respectiv că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite si că imobilul ce face obiectul notificării a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Prin sentinţa civilă nr. 994 din 3 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea astfel cum a fost restrânsă şi precizată, formulată de reclamanţii Z.T.N.C. şi M.A.M.I.; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să emită dispoziţie motivată, în condiţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 324 mp şi construcţie compusă din demisol, parter şi etaj, reţinând că, la data de 6 februarie 2009, reclamantul Z.T.N.C., a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat instanţei că îşi restrânge acţiunea în sensul că solicită obligarea Primăriei municipiului Bucureşti să emită dispoziţie de restituire prin echivalent pentru imobilul proprietatea autoarei sale, P.M., compus din teren în suprafaţă de 324 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 2.
Prin notificarea din 13 august 2001 emisă prin BEJ E.P., reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului, compus din teren în suprafaţă de 324 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 2, fost proprietatea autoarei sale, P.M. Notificarea nu a fost soluţionată până în prezent, deşi reclamantul a efectuat numeroase cereri în acest sens, cu nerespectarea termenului de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată.
Prin Decizia nr. XX pronunţată la data de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 239 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că instanţele sunt competente să soluţioneze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea.
Cu privire la analizarea cererii de restituire pe fond, Tribunalul a reţinut că pentru a fi persoană îndreptăţită la restituire în sensul dispoziţiilor Legi nr. 10/2001, reclamanţii trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii, respectiv ca imobilul să facă parte dintre „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite", art. 1 alin. (1) din lege, şi ca persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moştenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptăţit [art. 4 alin. (2) din lege].
Cu privire la imobil, tribunalul a reţinut că din procesul verbal din 1940 încheiat de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, rezultă că imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 324 mp şi un corp de case alcătuit din subsol, parter şi etaj, având la subsol 2 camere de servitori, bucătărie şi pivniţă, la parter 3 camere, oficiu, holl, cămară, wc şi la etaj 5 camere, baie, wc şi un culoar, a aparţinut în proprietate numitei P.M., născută S., în baza contractul de dotă încheiat cu E.B. şi autentificat din 25 iunie 1898, transcris din 27 iunie 1898.
Din adresa din 13 mai 1997 emisă de SC A. SA, rezultă că 5 apartamente situate în imobilul au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 5918, iar din adresa din 19 mai 2006 rezultă că toate apartamentele au fost vândute foştilor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislaţiei în vigoare la data preluării, respectiv a dispoziţiilor art. 481 C. civ., care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă şi o prealabilă despăgubire, a dispoziţiilor art. 8 din Constituţia din 1948, care prevăd că „proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege", precum şi a art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
În prezent imobilul a fost identificat atât prin nota de reconstituire privind dosarul nr. 11586 a Primăriei municipiului Bucureşti, cât şi prin expertiza tehnică efectuată în dosarul nr. 2983/300/2007.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie,respectiv aceea că reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitori ai persoanei fizice îndreptăţite la restituire [art. 4 alin. 2 din lege].
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură".
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Prin Decizia civilă nr. 139/A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general, reţinând, în esenţă, că la data de 6 februarie 2009, intimaţii-reclamanţi şi-au restrâns cadrul procesual şi au solicitat pronunţarea unei hotărâri numai în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, şi obligarea acestei pârâtei să emită o dispoziţie privind acordarea uneia din măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2; că intimaţii- reclamanţi au formulat la data de 13 august 2001 notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, iar aceasta nu a fost soluţionată nici până în prezent; că intimaţii - reclamanţi au făcut dovada calităţii procesuale active, fiind succesorii numitei P.M., ce a fost proprietara acestui imobil, iar apelanta pârâtă nu a emis dispoziţie în vederea soluţionării notificării; că apelul este nefondat, deoarece termenul de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 este un termen care se calculează de la data înregistrări notificării, iar unitatea deţinătoare are obligaţia să se pronunţe în acest termen asupra cererii formulate; că termenul arătat nu este un termen de dispoziţie, ci este un termen imperativ în care apelanta pârâtă avea obligaţia să se pronunţe asupra notificării depuse de către contestatori.
Susţinerile apelantei pârâte în sensul că nu au fost depuse suficiente înscrisuri odată cu notificarea, nu împiedicau pe pârâtă să răspundă la notificare sau să solicite contestatorilor actele doveditoare ale dreptului de proprietate necesare pentru soluţionarea notificării.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a respins apelul declarat de acesta, deoarece obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atesta aceasta calitate revine, potrivit art. 22 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse la dosarul administrativ, ca anexa la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/2001, cu o luna prin OUG nr. 184/2002 si cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/2003.
Aceste prelungiri au fost acordate tocmai in ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor originare necesare în vederea soluţionării notificării.
In ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanţilor, s-a arătat că aceştia aveau obligaţia să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului, prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, şi totodată se obligă la restituirea imobilului, sau, după caz, la plata de despăgubiri, în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculata in documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit, conform legislaţiei in vigoare.
Examinând Decizia în limita motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 25 (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din lege, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Prin urmare, termenul de emitere a deciziei sau dispoziţiei curge de la data depunerii notificării, atunci când aceasta a fost însoţită de actele doveditoare şi nu cuprinde menţiunea că urmează a fi depuse şi alte înscrisuri, şi de la data depunerii actelor doveditoare, atunci când notificatorii fac menţiunea că, ulterior, se vor depune şi alte acte doveditoare.
În acest sens, Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, cuprind prevederi lămuritoare clare, în sensul că, „în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora".
Este adevărat că termenul de depunere a actelor doveditoare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, a fost prelungit succesiv până la 14 mai 2003, însă, pentru a beneficia de prorogarea termenului de soluţionare a notificării, aşa cum susţine implicit recurentul prin criticile formulate, acesta era obligat să comunice notificatorilor faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
În speţă, pârâtul nu a soluţionat notificarea formulată de intimaţii-reclamanţi, susţinând că actele originare doveditoare ale dreptului de proprietate nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Nedepunerea actelor doveditoare necesare soluţionării notificării la dosarul administrativ de către notificatori nu înseamnă că termenul de soluţionare a notificării s-a prorogat în favoarea pârâtului, câtă vreme acesta nu a comunicat, în scris, notificatorilor, faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate, conform art. 25 alin. (1) pct. 4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, nedepunerea actelor originare doveditoare ale dreptului de proprietate, necesare soluţionării notificării la dosarul administrativ, nu limitează dreptul instanţei de a soluţiona litigiul pe baza actelor depuse în etapele procedurii judiciare, întrucât o asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie şi la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţia României şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Garanţia oferită de art. 6 din Convenţie cuprinde atât dreptul părţilor de a-şi susţine prin probe cererile, dar şi dreptul instanţei de a încuviinţa şi administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente şi utile dosarului.
Critica potrivit căreia, în măsura în care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamanţilor, aceştia aveau obligaţia să depună dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietate, nu s-a constituit în motiv de apel în apelul declarat de pârât împotriva sentinţei primei instanţe, astfel că pârâtul nu poate veni direct în recurs şi formula critici noi împotriva sentinţei primei instanţe, omisso medio, sancţiunea fiind aceea a neanalizării sale.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 139/A din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 977/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 951/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
