ICCJ. Decizia nr. 951/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 951/2011
Dosar nr. 5431/1/2010
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele
Prin sentinţa civilă nr. 64 din 20 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă în dosarul nr. 32551/90/2008, s-a respins excepţia privind prescripţia dreptului material la acţiune, s-a admis acţiunea având ca obiect drepturi băneşti, formulată de reclamantul P.I.M., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, astfel cum a fost precizată, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului sumele de bani reprezentând prima de Crăciun aferentă anului 2005, primele de Paşte şi de Crăciun aferente anilor 2006-2008.
Astfel, cu privire la conflictele de interese, sindicatelor le este recunoscut dreptul exclusiv de a conduce negocierile colective din partea salariaţilor.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte conflictele de drepturi, în temeiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, sindicatele au dreptul de a promova acţiuni pe cale principală şi de a interveni în procesele începute de salariaţi, iniţiativa aparţinându-le deci, în temeiul Codului muncii sindicatele pot doar să-i reprezinte, la cerere, pe salariaţi, iniţiativa aparţinându-le acestora din urmă, iar în temeiul Legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de către cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv titularii drepturilor individuale, sindicatele neputând participa într-un proces declarat de salariaţi nici pe cale incidentală. Deci, calitatea procesuală a sindicatelor pe cale principală este negată, sindicatele neputând sta ca parte în proces.
Interesul justificat de recurentă este acela al posibilităţii de a formula cereri în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenţie forţată, ori direct pe cale principală.
Recurenta a concluzionat că există o legătură de cauzalitate între normele atacate şi realitatea unei unităţi care, lipsită de dreptul minimal la apărare, trebuie să facă faţă dificultăţilor de ordin practic în cele peste 20.000 de dosare P. Singurul remediu îl constituie declararea ca neconstituţionale a textelor arătate mai sus, soluţionarea acestui conflict de neconstituţionalitate neintrând în atribuţiile instanţelor judecătoreşti.
Apărătorul recurentei-pârâte a precizat că până în prezent SC P. SA nu a chemat în judecată sindicatul în nici un dosar şi că interesul invocării prezentei excepţii se justifică prin aceea că pârâta intenţionează să introducă în cauză şi sindicatul şi apreciază că numai prin declararea neconstituţionalităţii textelor invocate ar putea să-şi îndeplinească scopul arătat.
Prin încheierea de şedinţă din 11 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 3255/90/2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenta-pârâtă SC O.M.V.P. SA, reţinând că în speţă nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la legătura cu prezenta cauză a dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate se invocă.
În acest sens, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că sindicatul din care face parte reclamantul nu este parte în prezenta cauză, nefiind chemat în judecată de către pârâtă prin nici una din formele prevăzute de lege, aceasta intenţionând, astfel cum a şi arătat prin concluziile orale ale reprezentantului său, de a-l introduce în cadrul procesual la un moment viitor.
Faţă de această situaţie, instanţa a apreciat că declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor arătate de pârâtă nu are nici o înrâurire în prezenta cauză, astfel încât nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs SC O.M.V.P. SA, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate sub nr. 5431/1/2010, reluând, în esenţă, argumentele prezentate cu prilejul susţinerii excepţiei la Curtea de Apel Piteşti.
Recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Ca atare, în calea extraordinară de atac exercitată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a instanţei de control constituţional, va fi examinată respectarea, de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, a cerinţelor impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
În speţă, având a aprecia asupra admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale, instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind întrunite cerinţele textului legal care să facă posibilă sesizarea, respectiv, dispoziţiile invocate de către recurenta-pârâtă ca fiind neconstituţionale nu au legătură cu cauza.
Astfel, recurenta-pârâtă a invocat neconstituţionalitatea art. 222 şi 282 din Legea nr. 53/2003, art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, apreciind că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale conţinute în art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) şi art. 53 alin. (1) şi (2), şi a justificat interesul invocării prezentei excepţii prin aceea că intenţionează să introducă în cauză sindicatul, lucru posibil numai prin declararea ca neconstituţională a textelor de lege arătate.
Din apărările formulate în cauză a rezultat că recurenta-pârâtă, nici în acest dosar şi nici în altele similare, nu a procedat la chemarea în judecată a sindicatului, intenţia sa fiind aceea de a formula pe viitor o asemenea cerere.
Potrivit regulilor procedurii civile, exercitarea oricărei acţiuni şi ridicarea oricărei excepţii se subsumează unor condiţii generale prealabile, una din aceste condiţii fiind interesul.
Condiţia existenţei unui interes, definit în doctrină ca „folos practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare" este exprimată în principiul conform căruia orice procedură judiciară poate fi pusă în mişcare doar dacă este de natură a aduce părţii un avantaj legal.
În jurisdicţia constituţională, aplicarea acestui principiu se face prin reglementarea expresă de către Legea nr. 47/1992 a unei cauze de inadmisibilitate speciale în cadrul controlului de constituţionalitate, respectiv irelevanţa excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea ei impune justificarea unui interes, a cărui existenţă se stabileşte prin verificarea pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit şi care trebuie să fie născut şi actual, neputând îndeplini această condiţie un interes viitor.
Cerinţa ca textul atacat să aibă legătură cu soluţionarea cauzei a fost în mod evident introdusă de legiuitor în scopul de a evita sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţii dilatorii, ce au ca unică menire tergiversarea soluţionării cauzelor.
Mai mult, excepţia de neconstituţionalitate invocată vizează modul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale la care se referă, precum şi corelarea lor cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative, aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Nici corelarea actelor normative şi nici coroborarea unor dispoziţii legale nu pot intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.
Constatarea inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate este o obligaţie legală a instanţei de judecată de drept comun şi nu reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a principiului egalităţii armelor juridice, cum greşit susţine recurenta-pârâtă, întrucât dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, ce ţin mai ales de necesitatea îndeplinirii unor condiţii de admisibilitate, astfel încât nici dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale pe cale de excepţie nu poate fi absolut.
Dimpotrivă, formularea repetată a unor excepţii de neconstituţionalitate care nu justifică condiţiile de admisibilitate astfel cum sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 are drept consecinţă tergiversarea soluţionării pe fond a cauzei şi, indirect, încălcarea dreptului la un proces echitabil al celorlalte părţi angrenate în procesul civil.
Pentru considerentele arătate, cum criticile îndreptate împotriva textelor legale atacate nu se circumscriu condiţiilor de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii de şedinţă din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 99/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 950/2011. Civil. Asigurări sociale. Revizuire... → |
|---|
