ICCJ. Decizia nr. 1318/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1318/2012
Dosar nr. 6041/63/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Prin sentinţa civilă nr. 355 de la 17 septembrie 20101 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia civilă, în dosar nr. 6041/63/2010, s-a admis cererea formulată de reclamantul P.P.E.A., domiciliat în Craiova, judeţul Dolj împotriva pârâtului STATUL ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul în Bucureşti, sector 5.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de autorul reclamantului P.C.P., pe perioada 12 iulie 1951 – 25 februarie 1954, măsură constând în efectuarea stagiului militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii.
Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada susţinerilor sale din motivarea în fapt a cererii introductive; în acest sens, s-a constatat că tatăl reclamantului, P.C.P., decedat la data de 21 aprilie 2000, a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii pe perioada 12 iulie 1951 – 25 februarie 1954, fapt ce rezultă din hotărârea nr. 7869 din 17 septembrie 2003, a Casei Judeţene de Pensii Dolj, prin care soţiei defunctului, P.A., i s-au acordat drepturile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 309/2002.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita direct instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora”.
Instanţa a constatat că efectuarea stagiului militar de către autorul petentului în cadrul unui detaşament de muncă, pe perioada menţionată, a constituit o restrângere a libertăţii personale, întrucât satisfacerea serviciului militar de către orice cetăţean al unui stat trebuie să răspundă imperativului apărării naţionale şi pregătirii unei forţe armate în acest scop, nefiind admisibilă deturnarea unui astfel de scop prin obligarea militarilor la realizarea unor munci cu caracter forţat; o astfel de măsură administrativă a fost posibilă doar în condiţiile unui regim totalitar, specific perioadei de referinţă a Legii nr. 221/2009.
Caracterul abuziv al unei astfel de măsuri a fost recunoscut de legiuitor şi printr-un act normativ anterior Legii nr. 221/2009, şi anume Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961.
Este nefondată apărarea pârâtului potrivit căreia prezenta acţiunea ar fi inadmisibilă faţă de actul normativ special care este aplicabil unei situaţii precum cea deduse judecăţii, respectiv Legea nr. 309/2002, întrucât Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire faţă de alte acte normative, cu caracter reparator, aşa cum rezultă din ansamblul reglementărilor conţinute de aceasta (care fac trimitere spre exemplu, la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005sau ale Decretului - Lege nr. 118/1990).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj iar prin Decizia civilă nr. 88 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile, s-a schimbat în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009, are ca obiect stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic sau al unor măsuri administrative asimilate acestora.
Prin art. 1 alin. (2) şi art. 3 lit. a) – f) din lege, se stabilesc două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist şi anume: condamnările cu caracter politic - prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată condamnarea şi măsurile administrative cu caracter politic - prin stabilirea conţinutului măsurii, a organului care a dispus-o si a actelor normative în baza cărora s-a luat măsura.
Atât condamnările, cât şi măsurile administrative arătate expres în art. 1 alin. (2) şi art. (3) din lege, au caracter politic de drept, în puterea legii, nefiind necesară constatarea judiciara a acestui caracter.
În acelaşi timp, legiuitorul a stabilit ca pentru anumite condamnări penale sau pentru alte masuri administrative, decât cele prevăzute expres în art. 1 alin. (2) si art. 3 din lege, este posibila constatarea judiciara a caracterului politic şi în asemenea cazuri este necesară participarea procurorului, acţiunea fiind imprescriptibilă.
Astfel, în art. 4 alin. (1) din lege, se menţionează că instanţa poate să constate caracterul politic al condamnării potrivit art.1 alin.3, respectiv dacă aceasta s-a pronunţat pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999, completată prin Legea 568/2001.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) din lege, si persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Or, trimiterea la aplicarea corespunzătoare a disp. art. 1 alin. (3), este esenţială în cazul constatării judiciare a caracterului politic al condamnării penale, respectiv al măsurii administrative, întrucât obliga instanţa la analizarea activităţii desfăşurate de persoană, precum şi a scopului acesteia, ţinând seama de cele invocate în acţiune.
Deci, se are în vedere conţinutul textului de lege, care condiţionează ca fapta/ infracţiunea/activitatea care a justificat condamnarea penala sau măsura administrativa după caz, să fi fost săvârşită cu un anumit scop, scopul însuşi fiind de natura politică, astfel:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea masurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
În speţă, reclamantul a solicitat instanţei să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de autorul sau P.C.P., in perioada 12 iulie 1951 – 25 februarie 1954, măsură constând în efectuarea stagiului militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii.
Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din OG 214/1999 rezultă că, sunt asimilate faptelor/activităţilor/infracţiunilor politice, acele manifestări ale persoanelor, de implicare în acţiuni de răsturnare a regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea vreme.
Faţă de cele reţinute, situaţia autorului reclamantului, de efectuare a stagiului militar în detaşamente de muncă, nu poate fi apreciată ca măsură administrativă politică, asimilată cu o condamnare politică în sensul definit de art. 1 alin. (1) din lege.
Cu alte cuvinte nu este suficient a se stabili caracterul politic si abuziv al unei masuri luate de stat in perioada de referinţă faţă de o persoana şi care a avut ca efect încălcarea/restrângerea unor drepturi, ci este necesar a se stabili ca măsura respectivă a fost luată ca urmare a săvârşirii de către persoană a unor fapte, ca urmare a desfăşurării unor activităţi, sau ca urmare a unor manifestări de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, in realizarea unuia din scopurile enumerate în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 şi enunţate în precedent.
În consecinţă, în condiţiile Legii 221/2009, nu este suficienta doar o analiza in sine a măsurii raportat la nesocotirea unor drepturi fundamentale ale persoanei, fiind necesar a se stabili în concret, pentru determinarea caracterului politic al măsurii aşa cum a fost definit in art. 1 alin. (1), dacă măsura se afla într-o legătură punctuală de cauzalitate cu actele/faptele persoanei săvârşite în scop politic, respectiv dacă a fost luată de stat ca urmare a unei activităţi/manifestări ale persoanei, de răsturnare a regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea vreme.
În lipsa unor susţineri şi dovezi privind asemenea acţiuni desfăşurate de autorul reclamantului, acţiuni subsumate obligatoriu scopului arătat şi care să fi determinat punctual măsura, cererea de a se constata caracterul politic al efectuării stagiului militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, nu îndeplineşte cerinţele art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009 si art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, fiind nefondată.
Un argument în plus în susţinerea concluziei potrivit căreia este necesar a se face ca premisa de lucru, o analiză şi o apreciere asupra activităţii persoanei care a condus la pronunţarea unei condamnări, respectiv la luarea unei masuri administrative politice in cazul constatării judiciare a acestui caracter, îl reprezintă şi dispoziţiile conţinute în art. 7 din lege si in art. 2 alin. (2) din OUG nr. 214/1999, aplicabile în mod corespunzător şi în ipotezele prevăzute de art. 4 din lege.
Or, potrivit acestor dispoziţii legale, prevederile actelor normative respective nu se aplica persoanelor care au desfăşurat o activitate cu caracter fascist, rasist sau xenofob în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel.
În consecinţă, orice analiză şi apreciere asupra măsurii respective fără raportare la activitatea care sa o fi generat, dar în raport cu alte cerinţe sau criterii propuse de parte, fie ele de substanţă si legitime, întrucât se referă la drepturi si libertăţi fundamentale ale persoanei, apare de prisos, întrucât excede cadrului legal oferit de legea 221/2009. Se au în vedere obiectul special şi sfera de reglementare a actului normativ şi condiţia legală privind existenta unor activităţi/manifestări şi scopul activităţilor desfăşurate, condiţie instituită prin art. 4 alin. (2) teza finală din lege.
În concluzie, în mod corect au susţinut apelanţii ca situaţiile prevăzute de Legea nr. 309/2002 constând în efectuarea stagiului militar prin muncă, în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961, nu creează automat vocaţie la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009. Astfel, prin Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961, s-a recunoscut celor ce au efectuat stagiul militar astfel, sau soţiei celui decedat dreptul la o indemnizaţie lunară, precum şi asistenţă medicală gratuită.
Pentru aceleaşi motive, dar per a contrario, se vor înlătura apărările reclamantului din întâmpinarea formulată în apel.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii raportat la obiectul dedus judecăţii şi la starea de fapt care se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În aceeaşi idee recurentul mai susţine că, în mod greşit instanţa de apel nu a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 309/2002 şi că prin soluţia sa instanţa de apel s-a denaturat chiar scopul Legii nr. 221/2009.
O altă critică vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel şi-a motivat soluţia adoptată pe considerente străine de cauză, reţinând şi dispoziţiile OUG nr. 214/1999 deşi acest act normativ nu a fost invocat şi nu are legătură cu motivele invocate de apelanţi.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate dar şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Este real că faţă de antecesorul reclamantului în perioada 12 iulie 1951 – 25 februarie 1954 s-a luat măsura obligării la efectuarea stagiului militar în detaşamente de muncă, însă această măsură nu se circumscrie situaţiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999 raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Astfel potrivit art. 4 din Legea nr. 221/2009 (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), pot solicita instanţei de judecata sa constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoana fizica sau juridica interesată sau, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
(2) Persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecata sa constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător.
Or, trimiterea la aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), este esenţială in cazul constatării judiciare a caracterului politic al condamnării penale, respectiv al măsurii administrative, întrucât obligă instanţa la analizarea activităţii desfăşurate de acea persoană, precum si a scopului acestei activităţi, ţinând seama de cele invocate în acţiune.
Ca atare, se impune a se avea în vedere conţinutul textului de lege sus evocat, care condiţionează ca fapta/infracţiunea/activitatea care a justificat condamnarea penala sau măsura administrativă după caz, să fi fost săvârşită cu un anumit scop, scopul însuşi fiind de natură politica, şi anume: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea masurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Ca atare, nu este suficient a se stabili caracterul politic şi abuziv al unei măsuri luate de stat in perioada de referinţă faţă de o persoană, care a avut ca efect încălcarea/restrângerea unor drepturi, ci este necesar a se stabili dacă măsura respectivă a fost luată ca urmare a săvârşirii a unor fapte, a desfăşurării unor activităţi, sau a unor manifestări de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, în realizarea unuia din scopurile enumerate în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 şi enunţate în precedent.
Din această perspectivă şi în lipsa unor asemenea dovezi privind desfăşurarea de către autorul reclamantului, a unor acţiuni de natura celor arătate şi subsumate obligatoriu scopului arătat şi care să fi determinat punctual măsura, este nefondată cererea de a se constata caracterul politic al efectuării stagiului militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, nefiind îndeplinite în cauză cerinţele art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009 si art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Situaţiile prevăzute de Legea nr. 309/2002 constând în efectuarea stagiului militar prin muncă, în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961, nu creează automat vocaţie la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Astfel, prin Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961, s-a recunoscut celor ce au efectuat stagiul militar astfel, sau soţiei celui decedat dreptul la o indemnizaţie lunară, precum şi asistenţă medicală gratuită.
Or, faţă de cele expuse, situaţia autorului reclamantului, de efectuare a stagiului militar în detaşamente de muncă, nu poate fi apreciată ca măsură administrativă politică, asimilată cu o condamnare politică în sensul definit de art. 1 alin. (1) din lege.
Din această perspectivă şi faţă de dispoziţiile legale sus evocate,de starea de fapt şi de măsura la care a fost supus antecesorul reclamantului, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, explicitând motivele de fapt şi de drept pentru care măsura luată faţă de antecesorul reclamantului nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Din această perspectivă sunt nefondate şi criticile legate de motivarea hotărârii, în condiţiile în care hotărârea se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De fapt, motivarea unei hotărâri este o problemă de esenţă şi nu de volum, de încadrare a unei situaţii particulare, de speţă în cadrul prevederilor legale şi abstracte ale unei legi.
Scopul motivării este acela de a explica măsurile adoptate de instanţă.
Nefondată este şi critica legată de reţinerea în considerente a unor motive străine de cauză, în sensul reţinerii dispoziţiilor OG nr. 214/1999, în condiţiile în care chiar dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Lege nr. 221/2009 vizează examinarea ipotezelor prevăzute de art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999.
Din perspectiva celor expuse criticile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.P.E.A. împotriva deciziei nr. 88 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1352/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1296/2012. Civil → |
|---|
