ICCJ. Decizia nr. 1357/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1357/2012
Dosar nr. 1512/108/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 1512/108 din 9 martie 2010, reclamanţii T.S.A. şi T.M.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, au solicitat instanţei, constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care au fost supuşi părinţii lor şi obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 1.000.000 Euro.
In motivarea acţiunii, au arătat că părinţii lor, T.S.A.I. şi T.T., au fost strămutaţi în baza Deciziei MAI nr. 239/1952 din Arad în Alba Iulia iniţial, iar apoi în localitatea Lipova, jud. Arad, în perioada 15 martie 1949-09 august 1963.
Au mai arătat că în toată această perioadă de timp au fost lipsiţi de prezenta părinţilor, de afecţiunea şi sprijinul acestora, fapt ce i-a marcat pentru toată viaţa. In plus, au dus o viaţă grea alături de bunica lor, întrucât averea părinţilor a fost expropriată în baza Decretului nr. 83/1949.
In drept, au invocat art. 5 alin. (1) lit. a), art. 1 alin. (1) şi (2) lit. e) şi art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 352 din 12 mai 2010, pronunţată în dosarul nr. 1512/108/2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuşi părinţii reclamanţilor şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor câte 20.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, despăgubiri morale şi 1652,50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, aşa cum rezultă din adresa nr. 165073 din 23 octombrie 1961 a Ministerului de Interne Direcţia Evidenta Populaţiei, că tatăl reclamanţilor T.S. a fost încadrat în categoria „foştilor moşieri", reţinându-se că a posedat 120 ha, teren arabil şi inventar agricol, motiv pentru care a fost dislocat conform deciziei M.A.I. nr. 239/1952 împreună cu soţia sa T.T. şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, iniţial în localitatea Alba Iulia, iar apoi în localitatea Lipova, în perioada 15 martie 1949-09 august 1963, adică timp de 14 ani şi 5 luni.
Pământul şi casa au fost expropriate prin Decretul nr. 83/1949.
Tatăl reclamanţilor, T.S.A.Z., a decedat la data de 9 septembrie 1984 şi nu a beneficiat de indemnizaţia prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990. Mama reclamanţilor T. a beneficiat de la data de 1 aprilie 1990 până la data decesului, 10 iulie 1997, de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuşi autorii reclamanţilor, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ, reclamanţii putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei civile nr. 352 din 12 mai 2010 a Tribunalului Arad au declarat apel în termenul legal atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
În motivarea apelului, reclamanţii au adus critici cuantumului despăgubirilor acordate, iar la data de 2 martie 2011, reclamanţii au depus la dosar o completare a temeiului de drept al acţiunii, arătând că în cazul în care instanţa va considera că se aplică în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, îşi întemeiază acţiunea şi pe art. 504 alin. (1) şi 2 şi art. 505 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., pe art. 998 şi art. 999 C. civ., pe art. 20, art. 21 şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, pe art. 2, art. 3 şi art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.
În motivarea apelului, pârâtul a adus critici cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate şi a cheltuielilor de judecată, faţă de faptul că acţiunea a fost admisă în parte.
Prin Decizia nr. 411/A din 02 martie 2011,pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, respingându-se apelul reclamanţilor, a fost admis apelul pârâtului şi schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că examinarea hotărârii atacate a fost făcută în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., şi ale Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată", Curtea a arătat că nu se vor avea în vedere temeiurile juridice noi invocate de reclamanţi în apel prin completarea acţiunii.
Acţiunea reclamanţilor pentru despăgubiri morale a fiind întemeiată iniţial pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la concluzia că art. 5 alin 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
In fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
In conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
In cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor, şi-a încetat efectele juridice.
Nu s-a putut reţine nici că faptul că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. In cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, s-a constatat că nu se mai impune a fi analizate criticile apelanţilor cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât au fost declarate neconstituţionale şi art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, au declarat recurs, reclamanţii T.S.A., T.M.T., care invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9, C. proc. civ., au susţinut, în esenţă greşita aplicare a dispoziţiilor Deciziei nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională.
Astfel, s-a arătat că Decizia menţionată nu poate fi aplicată retroactiv atât din perspectivele dreptului intern cât şi din perspectiva dispoziţiilor Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Au fost invocate nerespectarea dispoziţiilor art. 16 şi art. 21 din Constituţia României, referitoare la accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, art. 3 C. civ., şi art. 1 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 48/2002, privind principiile egalităţii intre cetăţeni, şi al excluderii privilegiilor şi discriminării.
Din perspectivele dreptului comunitar, reclamanţii au susţinut nerespectarea cerinţelor art. 6 din CEDO, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea şi a art. 1din Primul Protocol adiţional la CEDO, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Au susţinut că din moment ce acţiunea împotriva Statului Roman, a fost promovată anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, Decizia neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea principiilor reglementate de textele menţionate.
Cu privire la cererea de completare a temeiului de drept, formulată pe parcursul soluţionării apelului, au arătat că în mod nejustificat, au fost ignorate de instanţa de apel.
In susţinerea recursului, recurenţii reclamanţi au arătat şi faptul că în mod nelegal instanţa de apel nu a analizat nici aspectele legate de suferinţele îndurate de autorii lor, prin măsura deportării ce le-au cauzat prejudicii materiale şi morale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii si evoluţiei lor.
S-a mai arătat că, în mod cu totul superficial, instanţa de apel nu a analizat nici caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuşi părinţii lor, deşi a fost solicitat acest capăt de cerere.
In privinţa cheltuielilor de judecată, au arătat că a fost făcută o nelegală aplicabilitate a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., câtă vreme declararea neconstituţionalităţii art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, intervenită ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu le este imputabilă.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerent:
Sub un prim aspect, se poate observa că deşi recurenţii reclamanţi şi-au întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menţionate.
Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, şi anume aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
In considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. In acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
în cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
In ceea ce priveşte incidenţa art. 1din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este legală, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita neanalizare a cererii prin care s-a solicitat completarea temeiului de drept al acţiunii, a constatării caracterului politic al deportării şi a suferinţelor îndurate de autorii reclamanţilor, se constată ca nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Analizându-le pe rând, se constată că, cererea de completare a temeiului de drept a acţiunii reclamanţilor, formulată pe parcursul judecării apelului, la data de 25 februarie 2011, fila 38 dosar, în mod legal nu a fost reţinută, în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Întrucât, la momentul soluţionării apelului în prezenta cauză, nu mai exista un temei juridic pentru exercitarea dreptului de a solicita daune morale, de natura celui pretins de reclamanţi, în urma deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionate, pentru ca pretenţiile acestora să fie examinate pe un alt temei decât cel indicat prin cererea introductivă, ar fi trebuit ca acesta să fi fost invocat prin chiar cererea de chemare în judecată, drept cauză a acţiunii.
Or, acest lucru nu s-a întâmplat, reclamanţii invocând noile dispoziţii de drept, direct în apel, caz în care, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că această precizare echivalează cu modificarea cauzei juridice a acţiunii, inadmisibilă potrivit prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
In ce priveşte constatarea caracterului politic al măsurii de deportare, se constată că nu este necesar a se menţine soluţia instanţei de fond cu privire la acest aspect, din moment ce în considerentele hotărârii pronunţate, chiar instanţa de fond a reţinut că acest caracter este recunoscut în puterea legii, nefiind astfel necesară analiza acestuia.
Critica referitoare la suferinţele indurate de autorii reclamanţilor, în raport de care s-ar fi stabilit cuantumul prejudiciului moral încercat de reclamanţi ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi în perioada comunistă autorii lor, nu este relevantă în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care a fost analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Faţă de respingerea în totalitate a acţiunii reclamanţilor, nu mai subzistă obligaţia pârâtului de plata cheltuielilor de judecată către aceştia, aşa încât critica formulată de aspectul cheltuielilor de judecată în primă instanţă a rămas fără obiect.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.S.A. şi T.M.T. împotriva deciziei nr. 41 l/A din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1359/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1352/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
