ICCJ. Decizia nr. 1352/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1352/2012
Dosar nr. 6982/30/2009
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2008 din 06 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş s-a admis în parte acţiunea reclamantei R.K. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu şi alte 5.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei - defunctul C.C., respingând restul pretenţiilor reclamantei.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că în cazul reclamantei sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1 şi urm. din Legea nr. 221/2009, modificată prin OUG 62/2010, în sensul că a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei C.C. - la o pedeapsă de 10 ani închisoare, potrivit sentinţei penale nr. 2549 din 15 octombrie 1948 a Curţii de Apel Timişoara în dosar nr. 2815/1948 pentru infracţiunea de deţinere de devize. (monedă străină).
Prima instanţă a mai reţinut că tatăl reclamantei a fost arestat la data de 03 septembrie 1948 şi depus în Penitenciarul din Caransebeş, unde a decedat în 12 februarie 1949, în condiţii suspecte la numai 4 luni după condamnare, fiind radiat din evidenţele Penitenciarelor din România, iar mormântul acestuia nu a fost cunoscut.
In acest context, având în vedere limitările impuse de OUG 62/2010, s-au acordat despăgubirile morale menţionate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtul.
In apelul său, reclamanta s-a arătat nemulţumită de cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral şi printr-o completare a motivelor de apel, depusă anterior primei zile de înfăţişare, a criticat omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra despăgubirilor materiale, şi anume pentru imobilul deţinut de familia reclamantei în Timişoara, care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Pe de altă parte, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut că reclamanta nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, regim reparator ce nu poate fi aplicat şi moştenitorilor condamnaţilor, iar în plus, reclamanta nu a făcut dovada caracterului politic al măsurii condamnării tatălui domniei sale - C.C., în sensul disp. art. 5 lit. a) din L. 221/2009.
Apelantul a susţinut şi faptul că a fost stabilit un cuantum disproporţionat şi nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit şi că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Prin Decizia nr. 493 A din 8 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost respins apelul reclamantei şi admiţând apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată, respingând acţiunea reclamantului, în totalitate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a examinat cauza, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele:
Prin Decizia invocată, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, astfel că nu mai există temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului.
In materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituţională, a reţinut că există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor morale, câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
In ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M.Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia a fost publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Pe de altă parte, referitor la apelul reclamantei, s-a constatat că precizarea motivelor de apel din data de 7 martie 2011 se prezintă ca o veritabilă cerere nouă, interzisă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., în condiţiile în care se poate lesne observa că în cuprinsul cererii introductive de instanţă (filele 3-5 dosar fond), reclamanta nu a formulat niciun fel de pretenţie concretă cu privire la imobilul din Timişoara, despre care pretinde că a fost naţionalizat în mod abuziv.
Mai mult decât atât, reclamanta, nici personal şi nici prin apărătorul ales nu a depus nicio dovadă cu privire la existenţa acestui bun şi nici cu privire la situaţia sa juridică, după cum nu a depus nici dovezi cu privire la eventualele cereri de retrocedare sau de acordare de despăgubiri, fie în temeiul L. 112/1995, fie în temeiul L. 10/2001.
Mai mult decât atât, singurul înscris depus în probaţiune în acest sens este un extras C.F. nr. 8458 Timişoara, din care rezultă că imobilul menţionat s-a aflat în proprietatea doamnei C.E., născută M. şi nicidecum în proprietatea defunctului C.C., imobilul fiind naţionalizat la data de 20 august 1956, în baza Decretului nr. 92/1950 de la C.E.
Astfel, raportat la aceste aspecte şi coroborat cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., reclamanta nu a făcut dovada existentei corelaţiei necesare între naţionalizarea acestui imobil în anul 1956 de la C.E., născută M. şi condamnarea tatălui reclamantei - defunctul C.C. - la o pedeapsă de 10 ani închisoare, potrivit sentinţei penale nr. 2549 din 15 octombrie 1948 a Curţii de Apel Timişoara în dosar nr. 2815/1948 pentru infracţiunea de deţinere de devize (monedă străină), în sensul disp. art. 5 alin. (1) lit. b) din L. 221/2009.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamanta R.K., invocând greşita aplicare a deciziei de neconstituţionalitate cauzei sale, faţă de faptul că acţiunea sa a fost promovată sub imperiul vechii legi, încălcând astfel, principiul neretroactivităţii legii.
Sub aspectul greşitei interpretări a legii, recurenta reclamantă a arătat că, nu se poate retine principiul existentei şi aplicabilităţii unor norme juridice reparatorii, deja existente, cum sunt Decret - Lege nr. 118/1990, deoarece era cetăţean german şi era exceptată de la aplicarea acestor dispoziţii reparatorii.
Drept urmare, pentru condamnarea ilegală a tatălui său la 10 ani închisoare, nu a fost niciodată despăgubită, şi nici familia sa, chiar dacă, la numai 4 luni după arestare tatăl său, considerat duşman al poporului a decedat.
A susţinut că în mod cu totul greşit, instanţa de apel a respins în întregime acţiunea reclamantei, deşi petitul privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui, nu este legat de Decizia Curţii Constituţionale, reţinând că infracţiunea pentru care a fost condamnat tatăl reclamantei, nu intra sub incidenţa Legii nr.221/2009.
Cu privire la acordarea despăgubirilor materiale a arătat că în urma condamnării tatălui, a fost evacuată cu mama ei şi bunica maternă din locuinţa lor, proprietate personala, din Timişoara, şi obligată a locui într-o anexa (magazie) din acest mobil, neavând unde să se stabilească, întrucât în locuinţa lor s-au mutat membrii al Partidului Comunist.
A arătat că prin condamnarea tatălui său, reclamanta nu numai ca a rămas orfană de la 16 ani, dar a rămas fără locuinţă, fără sprijin material, fără venituri, şi cu toate bunurile din casa confiscate, iar faptul că locuinţa a fost trecută pe numele mamei, nu are relevanţă în cauză, deoarece împreună cu mama văduvă, reclamanta a fost evacuată din casa părintească şi supusă unor suferinţe atât materiale cât şi psihice.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond arată că acestea nu acoperă daunele morale şi materiale, dar în ultima instanţă ar putea reprezenta un gest reparator din partea justiţiei şi a statului democrat roman.
In drept, recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recursul va fi respins ca nefondat.
Sub un prim aspect, se poate observa că deşi recurenta şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menţionate.
Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In esenţă, criticile reclamantei, vizează nelegala reţinere a constatării caracterului politic al condamnării tatălui său,a lipsei temeiul de drept al acţiunii, a cuantumului insuficient acordat cu titlu de despăgubiri morale de instanţa de fond şi neanalizarea despăgubirilor materiale.
Cu privire la nereţinerea caracterului politic al condamnării tatălui recurentei reclamante şi neacordarea despăgubirilor materiale se constată că aceste critici nu au fost formulate şi în apel, astfel că, acestea nu pot fi primite direct în recurs, trecând peste calea apelului şi asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat, pentru că dacă s-ar proceda în acest mod, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil.
De altfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la despăgubirile materiale solicitate în apel, că acestea nu pot fi analizate, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., arătând totuşi, în subsidiar, că nici nu au fost dovedite.
Referitor, la greşita reţinere a lipsei temeiul juridic în baza căruia reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M.Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la greşita cuantificare a daunelor morale acordate.
In condiţiile în care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar examinarea condiţiilor şi criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute de legea specială, devine inutilă, reclamanta practic nefiind îndreptăţită la a mai primi daune morale.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.K. împotriva deciziei nr. 493/A din 08 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1357/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1318/2012. Civil → |
|---|
