ICCJ. Decizia nr. 1359/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1359/2012
Dosar nr. 7572/3/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, în condiţiile art. 256C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 10 februarie 2010, reclamantul B.T.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus în timpul regimului comunist, respectiv scoaterea abuzivă din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, unde a activat ca ofiţer şi obligarea pârâtului, la plata sumei de 50.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit ca urmare a măsurii administrative abuzive de trecere în rezervă a reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr. 825 din 3 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamant; a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului ca urmare a Ordinului de trecere în rezervă nr. MC 376/1975; a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 de Euro, reprezentând daune morale ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă faţă de reclamant.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au declarat apel Statul Român şi Ministerul Public.
Statul Român a criticat faptul că: art. 5 alin. (1) lit. a), privind acordarea unor despăgubiri morale, este aplicabil numai în cazul condamnărilor cu caracter politic şi nu în cazul aplicării unor măsuri cu caracter administrativ; cuantumul daunelor morale, acordate de instanţă, este prea mare.
La rândul său, Ministerul Public a criticat sentinţa prin prisma cuantumului mare al daunelor morale acordate reclamantului, în contextul dispoziţiilor OUG nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009 şi neţinând cont de faptul că, reclamantul a beneficiat deja de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin Decizia nr. 175 A din 18 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, cu majoritate a admis cererile de apel formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti schimbând în tot hotărârea în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii formulate de reclamantul Balaban Traian Niculae.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a examinat cauza în raport de Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010, pronunţate de Curtea Constituţională, în perioada derulării prezentului proces, prin care au fost declarate neconstituţionale atât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât şi dispoziţiile de modificare a acestui text de lege, prin OUG nr. 62/2010.
Astfel, a constatat că reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care nu au fost declarate neconstituţionale şi care se completează cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 în sensul că au caracter politic şi faptele săvârşite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă prin acestea s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (...).
În raport de aceste dispoziţii legale s-a considerat că, deşi reclamantul a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, nu a suferit măsura administrativă pentru cauzele prevăzute limitativ de dispoziţiile OUG nr. 214/1999. Or, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, prin cele două trimiteri pe care le face - spre OUG nr. 214/1999 - limitează posibilitatea constatării de către instanţă a caracterului politic al unor sancţiuni administrative numai la fapte de natura celor care s-au constituit într-o opoziţie activă şi publică împotriva regimului comunist.
Astfel, instanţa a stabilit că, măsura administrativă la care a fost supus reclamantul (trecerea sa în rezervă din Ministerul Apărării Naţionale pentru că tatăl său a plecat definitiv în Germania) nu face parte dintre cele la care se referă art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cererea sa de constatare a caracterului politic al măsurii administrative urmând a fi respinsă.
Cu privire la lipsa temeiului legal pentru acordarea unor despăgubiri, reclamantului, instanţa a observat că, reclamantul, deşi a solicitat despăgubiri materiale, nu a indicat nici un bun confiscat ca efect al măsurii administrative de trecere în rezervă, iar, în speţă, nu se pune problema repunerii în drepturi potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul a solicitat în mod explicit numai despăgubiri morale.
Textul de lege în baza căruia reclamantul a solicitat despăgubiri morale de la Statul Român, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional pe parcursul derulării prezentului proces şi după formularea cererii de despăgubiri de către reclamant.
In acest context, a constatat că, la data judecării apelului, cererea reclamantului este lipsită de susţinere legală, deoarece textul de lege pe care şi-a întemeiat cererea nu mai există, el fiind declarat neconstituţional, cu efecte similare unui act de abrogare a legii.
Astfel, din împrejurarea că, nu legiuitorul - în calitatea sa de autoritate de stat - a stins efectele legii anterior edictate, ci o autoritate jurisdicţională independentă a declarat legea ca fiind în afara ordinii constituţionale, rezultă că, principiul egalităţii de arme invocat de reclamant în apărarea sa, nu a fost încălcat, deoarece, nu legiuitorul a fost acela care a intervenit într-un proces în curs de soluţionare, adoptând sau abrogând o lege în scopul de a obţine un avantaj.
S-a considerat că reclamantul nu este discriminat prin respingerea acţiunii sale, deoarece situaţia sa, diferită de situaţia celor cărora instanţa deja le-a stabilit irevocabil dreptul de a încasa despăgubiri de la Statul Român pentru daune morale, a fost determinată de o cauză obiectivă şi rezonabilă şi chiar mai mult decât atât, de ordine publică şi imperioasă. Aceasta deoarece, este de neconceput într-un sistem juridic, aplicarea unei legi care se află în afara sistemului însuşi şi care, în aceste condiţii, a fost înlăturată prin proceduri legale, de o instanţă constituţională, în scopul legitim al apărării ordinii constituţionale.
A reţinut că în speţă, nu este aplicabilă legea în vigoare la data formulării cererii de către reclamant. Principiul „tempus regit actum" fiind aplicabil numai în cazul constituirii unor situaţii juridice voluntare, adică actelor juridice între vii şi pentru cauză de moarte, anterioare legii noi, care rămân supuse sub aspectul validităţii lor de fond şi de formă, cât şi sub aspectul efectelor lor, legii în vigoare la data constituirii lor.
In cazul situaţiilor juridice de natură legală - cum este cel discutat în speţă - în care raportul juridic este creat în baza legii, prin intervenţia necesară şi decisivă a instanţei de judecată, care trebuie să constate aplicarea legii unei situaţii de fapt deduse judecăţii, în acest caz, de natură obiectivă şi nu subiectivă, aplicarea imediată a legii noi sau a situaţiei juridice nou create prin declararea unei legi ca neconstituţională, este imperativă, deoarece, în principiu - şi speţa de faţă nu poate reprezenta o excepţie - legea nouă este îndrituită să domnească asupra situaţiilor juridice de origine legală.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B.T.N. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
1. In susţinerea motivelor de recurs, recurentul reclamant a arătat că în mod greşit nu i-au fost acordate despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, întrucât demersul său judiciar a fost pornit înainte de modificările aduse legii prin deciziile de neconstituţionalitate. A arătat că măsura administrativă de scoatere abuzivă din Ministerul Apărării Naţionale are caracter politic şi este îndreptăţit la despăgubiri.
A susţinut că temeiul acţiunii sale îl constituie art.4 alin 2 din legea specială, că măsura administrativă luată asupra sa are caracter politic prin repercusiunile suportate toată viaţa şi că acest text legal nu este condiţionat de existenţa unei privaţiunii de libertate ori a unei hotărâri de condamnare.
In privinţa despăgubirilor materiale, a arătat că solicită contravaloarea pierderilor suportate prin reducerea salariilor şi prin ocuparea unor funcţii prost plătite.
Cu privire la lipsa temeiul juridic al acţiunii sale, prin invocarea deciziilor de neconstituţionale nr. 1354 şi 1358 din 2010, a arătat că acestea se aplică pentru viitor nu retroactiv demersului său.
Invocând principiile reparaţiei echitabile şi nediscriminării, consfinţite de art. 41 şi art. 14 din CEDO a arătat că deciziile de neconstituţionalitate nu sunt incidente în cauză.
2. Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii, ceea ce constituie motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In susţinerea motivului a arătat că atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cât şi Ministerul Public nu au formulat critici în apel cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate asupra reclamantului, astfel că în mod greşit s-a respins acţiunea în totalitate.
Ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate pentru următoarele considerente:
Recursul reclamantului, priveşte critici referitoare la caracterul politic al măsurii luate asupra sa şi temeiul juridic al acţiunii sale.
Ministerul Public invocă drept critică nelegala reţinere a lipsei caracterului politic a măsurii administrative luate asupra reclamantului, faţă de împrejurarea că, în apel, nu s-au formulat critici sub acest aspect.
Întrucât ambele părţi au formulat critica privind greşita nereţinere a caracterului politic a măsurii administrative, aceasta va fi analizată în comun, urmând a analiza critica privind temeiul juridic în mod separat.
Astfel, se reţine că acţiunea recurentului reclamant întemeiată pe dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, a avut două capete de cerere, primul constatarea caracterului politic al măsurii de scoatere abuzivă din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi al doilea, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor morale şi materiale pentru prejudiciul suferit prin această măsură.
Problema care se pune a fi lămurită este aceea dacă trecerea reclamantului în rezervă, pentru că tatăl său a plecat definitiv în Germania, face sau nu parte din categoria celor la care se referă art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Conform, texului invocat, instanţa de apel a făcut o analiză a situaţiei reclamantului, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, care prevăd limitativ, de la lit. a)-e), faptele ce pot fi considerate a fi săvârşite din motive politice.
Cum reclamantul nu a avut o atitudine de opunere regimului comunist ci a suportat tacit, trecerea sa în rezervă, măsura administrativă luată asupra sa nu are caracter politic, nefăcând parte din cele menţionate în mod expres de lege.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului reclamant în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu poate constata caracterul politic al măsurii administrative de trecere în rezervă a reclamantului.
Deşi recurentul Ministerul Public invocă lipsa unei critici în apel, cu privire la primul capăt de cerere al reclamantului, se constată că acestea au fost formulate, atât de către Statul Român cât şi de Ministerul Public, ambii solicitând implicit ca, urmare admiterii apelurilor declarate, respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiate, deci în totalitate, fără a face vreo distincţie la capetele de cerere ale acţiunii.
Cât priveşte critica referitoare la neaplicarea în cauză a deciziilor nr. 1354 şi 1358 din 2010, pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a declarat ca neconstituţionale dispoziţiile art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât acestea au intervenit la o dată ulterioară introducerii acţiunii sale, se constată nefondată.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
In considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
In considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. In acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art.6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
In concluzie, având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, pentru instanţe, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., se apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Cu privire la critica de neacordare a despăgubirilor materiale, alcătuite din salariului pierdut prin trecerea în rezervă şi diferenţele rezultate în urma încadrării în funcţii inferioare celor deţinute, se constată ca fiind formulată direct în recurs, reclamantul neatacând sentinţa instanţei de fond sub acest aspect. Prin urmare critica nu poate fi primită direct în recurs, trecând peste calea apelului şi asupra căreia aceasta nu s-a pronunţat, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil.
Pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.T.N. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 175A/18 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1387/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1357/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
