ICCJ. Decizia nr. 1341/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1341/2012
Dosar nr. 36240/3/2008
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 30 septembrie 2008, reclamanţii C.D., C.V., A.A., M.A., C.E., M.I. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a da curs notificării ce i-a fost adresată şi obligarea soluţionării acesteia, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 318 mp, din totalul de 500 mp, situat în Bucureşti, fosta str. V, sector 4 - actualmente Bd. CB sector 4.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 25, art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că, întrucât prin Sentinţa civilă nr. 3316 din 29 iunie 2007 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, li s-a respins cererea prin care solicitau reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului aparţinând autorului lor C.N., de care acesta fusese expropriat în mod abuziv, s-au adresat cu notificare Primăriei Municipiului Bucureşti, la data de 25 februarie 2008, pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, însă nici până în prezent notificarea formulată nu a fost soluţionată.
Au mai arătat reclamanţii că întreaga suprafaţă de teren de 500 mp, situată la adresa mai sus menţionată, a aparţinut autorului lor C.N., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 937 din 29 ianuarie 1954 de notariatul de Stat Bucureşti, fiind expropriată fără o justă despăgubire în baza Decretului nr. 379/1985.
Întrucât o parte din terenul menţionat este în prezent ocupat de construcţii edilitare autorizate, prin Titlul de Proprietate nr. 19516/4 din 16 februarie 2006, emis de Prefectura Municipiului Bucureşti, le-a fost restituită în natură suprafaţa de 182 mp rămasă liberă, pentru diferenţa de 318 mp adresându-se instanţei de judecată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 şi Legii nr. 169/1997, solicitând obligarea instituţiilor competente să emită o dispoziţie de reconstituire a dreptului lor de proprietate şi pentru acest teren, dar pe un alt amplasament.
Acţiunea formulată în aceste condiţii a fost însă respinsă de instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 3316 din 29 mai 2007, motivat de faptul că respectivul teren nu face obiectul Legii nr. 18/1991, întrucât este situat în intravilanul localităţii. Hotărârea de mai sus a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1235/R din 11 septembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, prin respingerea recursului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1051 din 16 iunie 2010, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii C.D., C.V., A.A., M.A., C.E., M.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a dispus repunerea reclamanţilor în termenul de formulare a notificării şi a obligat pârâtul să emită o dispoziţie motivată, în sensul acordării către reclamanţi a măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 318 mp, situat în Bucureşti, Bd. CB sector 4 (fosta str. V sector 4).
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin Notificarea nr. 45 din 21 februarie 2008, adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, reclamanţii, în calitate de succesori ai defunctului C.N., au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 318 mp, din totalul de 500 mp, reprezentând imobilul situat în Bucureşti, Bd. CB (fostă str. V).
A mai reţinut că, deşi iniţial Primăria a comunicat, prin adresa aflată la dosar, că în evidenţele sale nu figurează înregistrată această notificare, potrivit actelor aflate la dosar, reclamanţii au făcut dovada că Notificarea lor, nr. 45 din 21 februarie 2008, a fost trimisă Primăriei prin intermediul executorilor judecătoreşti, aceasta fiind înregistrată la Primărie, conform ştampilei de pe dovada de comunicare şi, totodată, au făcut dovada că terenul în suprafaţă totală de 500 mp a aparţinut autorului lor C.N., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 937 din 29 ianuarie 1954, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului CS nr. 379 din 4 decembrie 1985.
Tribunalul a mai avut în vedere că, în baza Titlului de proprietate nr. 19516 din 4 din 16 februarie 2006, emis cu respectarea art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, reclamanţii au primit în proprietate suprafaţa de 182 mp, rămasă liberă din totalul de 500 mp, situat la adresa mai sus menţionată, pentru diferenţa de 318 mp, adresându-se instanţei de judecată, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren.
Prin Sentinţa civilă nr. 3316 din 29 mai 2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1235/R din 11 septembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, situaţie în care, tribunalul a apreciat că devin incidente dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut de art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
În aceste condiţii, având în vedere solicitarea reclamanţilor din cuprinsul notificării, prima instanţa a dispus repunerea lor în termenul de formulare a acesteia şi, soluţionând-o pe fond, a constatat, având în vedere şi concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru diferenţa de 318 mp, din imobilul situat în fosta str. V sector 4 - teren ocupat în prezent de construcţii edilitare autorizate.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., instanţa de fond l-a obligat pe pârât la 800 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1051 din 16 iunie 2010, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, au declarat apel reclamanţii, solicitând instanţei de apel ca, în temeiul caracterului devolutiv al apelului, examinând cauza sub toate aspectele, să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să dispună admiterea cererii de apel, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în tot a cererii introductive de instanţa şi, în consecinţă, să stabilească la valoarea de 280.375 RON întinderea despăgubirilor ce li se cuvin, pentru imobilul-teren în suprafaţă de 318 mp, ce nu poate fi restituit în natură, situat la adresa din fosta stradă V, sector 4 (actualmente, Bd. CB), în conformitate cu expertiza tehnică judiciară omologată în cauză.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, a declarat apel şi pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General, considerând că este netemeinică şi nelegală, deoarece prima instanţă a analizat în mod greşit probatoriul administrat în cauză şi a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 29A din 1 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ambele apeluri, au fost respinse ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la apelul reclamanţilor s-a arătat că prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, stabilesc o competenţă exclusivă în cadrul stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii, în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Chiar dacă instanţa, potrivit celor statuate prin Decizia de îndrumare nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, poate să hotărască cu privire la notificarea care nu a fost soluţionată în mod favorabil, pe calea procedurii administrative, de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate stabili în cadrul judecăţii şi cuantumul valoric al despăgubirilor, ce urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Nu s-a primit nici susţinerea privitoare la competenţa instanţei de judecată sub acest aspect, faţă de practica CEDO, care a constatat că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin intermediul Fondului Proprietatea, nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, şi implicit procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cât timp legislaţia aplicabilă, mai sus menţionată, nu este susceptibilă de interpretare şi se prezumă că Statul Român, care s-a obligat prin legislaţia pe care el însuşi a adoptat-o, a acţionat cu maximă diligenţă.
Nu a fost primită nici susţinerea apelanţilor-reclamanţi, privitoare la faptul că, la soluţionarea cauzei trebuie constatată incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. 1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece acestea au aplicabilitate doar în ceea ce priveşte notificările soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Apelul declarat de pârât s-a reţinut ca nefondat, Curtea de Apel Bucureşti apreciind că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că, în cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
Acţiunea reclamanţilor, prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 18/1991, reconstituirea dreptului lor de proprietate şi pentru diferenţa de 318 mp, din totalul de 500 mp, a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 3316 din 29 mai 2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1235/R din 11 septembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, iar din actele dosarului pricinii, a rezultat că reclamanţii au formulat şi trimis Primăriei notificarea lor, prin intermediul executorilor judecătoreşti, aceasta fiind înregistrată sub nr. 45 din 21 februarie 2008.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâtul.
Reclamanţii C.D., C.V., A.A., M.A., C.E. şi M.I., în considerarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul stabilirii întinderii despăgubirilor ce li se cuvin pentru imobilul teren, în suprafaţă de 318 mp, ce nu poate fi restituit în natură, situat la adresa din fosta stradă V, sector 4 (actualmente, Bd. CB) la valoarea de 280.375 RON, în conformitate cu expertiza tehnică judiciară omologată în cauză de instanţa fondului.
În susţinerea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat în esenţă, că instanţa putea şi avea competenţa să stabilească întinderea despăgubirilor cuvenite acestora la valoarea stabilită prin concluziile raportului de expertiză omologat, în spiritul şi litera celor statuate prin Decizia de îndrumare nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Au mai arătat că, prin reluarea procedurilor cu caracter administrativ se contravine principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere Dispoziţia nr. 1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în raport de care titlul de despăgubire se emite în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-au stabilit măsurile reparatorii prin echivalent, în cuantumul prevăzut de aceasta.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General invocând acelaşi temei legal, respectiv dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea este pronunţată cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru care sancţiunea prevăzută este decăderea din dreptul de a mai solicita în instanţă măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Cu privire la posibilitatea de repunere în termenul de decădere, a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile generale întrucât cele speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare.
A mai arătat că, indiferent dacă obiectul dreptului de proprietate intră sub incidenţa legilor funciare sau speciale, cererea reclamanţilor nu echivalează cu o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, care nici nu era în vigoare la acel moment. Fiind formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, cererea urma să fie soluţionată în concordanţă cu prevederile acestei legi, neputându-se solicita o recalificare a temeiului juridic al cererii de către autoritatea publică din oficiu.
În final, a susţinut că “dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante”
Analizând cele două recursuri, prin prisma criticilor formulate, se constată că recursul reclamanţilor este nefondat, iar recursul pârâtului este nul.
Cu privire la recursul reclamanţilor.
În esenţă, recurenţii reclamanţi au considerat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât instanţa avea competenţa să stabilească nu numai dreptul ci şi cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de măsuri reparatorii, de 280.375 RON, aşa cum rezultă din expertiza judiciară efectuată la instanţa de fond.
Se constată că, în urma respingerii cererii reclamanţilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilului deţinut de autorul său C.N. prin Sentinţa civilă nr. 3316 din 29 mai 2007, pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, aceştia s-au adresat cu notificare Primăriei Municipiului Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (3) coroborat cu art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, solicitând acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru diferenţa de 318 mp, teren din totalul de 500 mp, situat în Bucureşti, str. V sector 4, actualmente CB.
Neprimind un răspuns de la entitatea notificată, timp de 7 luni, reclamanţii s-au adresat instanţei pentru soluţionarea cererii lor, la data de 30 septembrie 2008.
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta să emită o dispoziţie motivată, în sensul acordării de măsuri reparatorii, în echivalent, pentru suprafaţa de 318 mp, în prezent, ocupată de construcţii edilitare autorizate. Această soluţie a fost menţinută de instanţa de apel, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul desemnat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmând ca, în baza raportului întocmit de evaluator, să se emită decizia ce reprezintă titlul de despăgubire.
Verificând legalitatea deciziei recurate se constată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi (7) ale textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificaţie pentru competenţa instanţei civile, atrase în contextul promovării unei contestaţii, fie în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziţie motivată), fie pentru sancţionarea refuzului nejustificat de soluţionare a notificării (ca în speţă), în aplicarea efectelor Deciziei nr. XX/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii:
1. cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură şi celelalte subsidiare şi alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziţia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară şi
2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire şi plată, în condiţiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire.
În sensul acestei interpretări a fost pronunţată şi Decizia nr. LII/2007 de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat: „Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
per a contrario, deciziile sau dispoziţiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de faţă, întrucât recurenţilor-reclamanţi, de la momentul pronunţării deciziei recurate în prezenta pricină li s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, respectiv, la 1 februarie 2011.
Precizarea este necesară, întrucât anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligaţia unităţii deţinătoare, care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor băneşti, aspect care intra în competenţa instanţei civile, astfel încât era posibilă, fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei sau deciziei motivate conţinând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanţa însăşi, în cadrul unei acţiuni de sancţionare a refuzului nejustificat de a se emite decizia sau dispoziţia.
Or, la acest moment, în acord cu cele anterior expuse, şi având în vedere datele speţei, instanţa civilă sancţionează refuzul nejustificat de emitere a dispoziţiei, soluţionând direct pretenţiile formulate prin notificare, astfel că, verifică şi stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită şi identifică tipul de măsuri reparatorii incidente situaţiei reţinute, ceea ce instanţa de apel a realizat, prin confirmarea sentinţei atacate, sens în care s-a dat şi dezlegarea obligatorie prin Decizia nr. XX/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi.
Nefondată este şi critica referitoare la încălcarea termenului rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin reluarea procedurilor cu caracter administrativ.
Se poate constata însă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 30 septembrie 2008, ceea ce constituie o circumstanţă deloc neglijabilă în conturarea conduitei reclamanţilor, criteriu care, alături de conduita autorităţilor, mizei procesului şi complexităţii cauzei, în jurisprudenţa Curţii Europene, constituie criteriile de apreciere a duratei rezonabile a unei proceduri, jurisprudenţa creată în analiza încălcărilor privind durata excesivă a procedurilor judiciare; or, recurenţii reclamanţi aveau posibilitatea formulării unei acţiuni direct în instanţă împotriva refuzului intimatului de a adopta conduita prescrisă de lege, imediat ce a expirat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată (fost art. 23 alin. (1)).
Faţă de cele menţionate, în mod legal instanţa de apel nu a reţinut nici incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. 1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a prevăzut că „în situaţia în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă şi irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut de aceasta”, deoarece s-a considerat că acestea au aplicabilitate doar în ceea ce priveşte notificările soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Referitor la recursul pârâtului.
Faţă de situaţia de fapt şi de drept, reţinută, se constată că, deşi pârâtul formulează critici invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea acestora, susţine că reclamanţii trebuiau decăzuţi din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, întrucât termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu a fost respectat, că cererea reclamanţilor nu echivalează cu o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar la momentul apariţiei legii, aceasta nici nu exista.
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, deşi pârâtul invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea acestui motiv invocă dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de care susţine decăderea reclamanţilor din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fără însă a se referi la dispoziţiile art. 46 alin. (3) din aceeaşi lege, în raport de care soluţia pronunţată de instanţa de fond, a fost menţinută în apel.
Succesiunea de afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată într-un alt caz de modificare sau de casare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci se expun chiar situaţii de fapt fără nici o legătură cu considerentele deciziei recurate.
Simpla enunţare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a motiva în ce mod prin soluţia pronunţată a fost încălcat dreptul pârâtului la un proces echitabil, nu este suficient pentru a putea influenţa declanşarea controlul de legalitate în recurs.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul pârâtului este nul.
Prin urmare, faţă de cele menţionate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi constatat nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.D., C.V., A.A., M.A., C.E. şi M.I. împotriva Deciziei nr. 29A din 1 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva aceleaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1345/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1244/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
