ICCJ. Decizia nr. 1345/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1345/2012

Dosar nr. 181/117/2010

Şedinţa publică din 28 februarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Reclamanta L.K. a învestit instanţa Tribunalului Cluj la data de 7 ianuarie 2010, cu o cerere având ca obiect, obligarea pârâtului Primarul municipiului Dej la emiterea în favoarea reclamantei a unei dispoziţii prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în municipiul Dej, str. M, compus din trei case din piatră cu 7 încăperi şi curte în suprafaţă de 251 stj.p., înscris în CF nr. 2352 Dej nr. top 134, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Ca urmare a emiterii între timp a Dispoziţiei nr. 98 din 2 februarie 2010 de către Primarul municipiului Dej, reclamanta şi-a modificat şi extins cererea de chemare în judecată, prin introducerea în proces şi a Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei anularea Dispoziţiei nr. 98 din 2 februarie 2010, pentru imobilul situat în Dej, str. M; stabilirea dreptului reclamantei de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul anterior menţionat; obligarea pârâtului de rândul II la plata sumelor care vor fi stabilite cu titlu de despăgubiri; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 283 din 26 martie 2010, Tribunalul Cluj a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, iar pe fond a respins acţiunea modificată şi extinsă, formulată de reclamanta L.K., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Dej şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a arătat că dispoziţia a cărei anulare o solicită reclamanta a fost emisă cu respectarea normelor legale în materie, având în vedere că potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, reclamantei i se recunoaşte dreptul de a primi despăgubiri în numerar, în urma procedurii speciale reglementate prin această lege.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român este neîntemeiată, întrucât raportat la temeiul de fapt şi de drept invocat în cererea de chemare în judecată, această instituţie ar avea această calitate, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Împotriva Sentinţei nr. 283 din 26 martie 2010 a Tribunalului Cluj, reclamanta L.K. a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost modificată şi extinsă, cu consecinţa anulării Dispoziţiei nr. 98 din 2 februarie 2010 în ceea ce priveşte imobilul situat în Dej, str. M, şi a stabilirii dreptului reclamantei de a beneficia de despăgubiri pentru acest imobil, respectiv, a obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului au fost invocate prevederile art. 11 alin. (4), art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi jurisprudenţa CEDO în materia restituirii proprietăţilor naţionalizate sau confiscate de regimul comunist, cu trimitere expresă la cauza Faimblat împotriva României, la cauza Katz împotriva României, precum şi la cauza pilot Atanasiu Poenaru şi Solon împotriva României.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea apelului reclamantei, cu motivarea că litigiul are ca obiect o obligaţie de a efectua o plată, obligaţie ce revine Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în baza O.U.G. nr. 81/2007.

Prin Decizia nr. 171/A/2011 din data de 17 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a fost admis apelul declarat de reclamanta L.K., a fost admisă acţiunea modificată şi extinsă, formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Dej şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă: a fost anulată în parte Dispoziţia nr. 98 din 2 februarie 2010, emisă de Primarul Municipiului Dej, în ceea ce priveşte propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Dej, str. M, constând din trei case din piatră cu 7 încăperi şi curte în suprafaţă de 593,50 mp. A fost stabilit dreptul reclamantei L.K. la despăgubiri băneşti în sumă de 729.000 RON, pentru imobilul mai sus menţionat, şi a menţinut Dispoziţia nr. 98 din 2 februarie 2010 în ceea ce priveşte propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Dej, str. M, judeţul Cluj, constând din casă din piatră şi cărămidă, învelită cu tinichea zincată, cu 7 încăperi, în prezent demolată şi teren în suprafaţă de 556 mp.

Prin aceeaşi decizie a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantei L.K. suma de 729.000 RON cu titlu de despăgubiri, pentru imobilul situat în Dej, str. M, judeţul Cluj şi a menţinut dispoziţia din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, obligându-i pe intimaţii Primarul municipiului Dej şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în solidar, să plătească apelantei suma de 11.840 RON, cheltuieli de judecată în apel şi în fond.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin Notificarea nr. 113 din 17 iulie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta apelantă L.K. a solicitat completarea despăgubirii în echivalent pentru imobilul situat în Dej, str. M, compus din 3 case din piatră cu 7 încăperi, curte şi teren în întindere de 251 stj.p., imobil care a fost trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, de la bunica reclamantei, C.M., măritată E.

În motivarea notificării reclamanta a arătat că prin Hotărârea nr. 490 din 16 decembrie 1997, emisă de Comisia Judeţeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, i-au fost acordate şi achitate despăgubiri în sumă de 249.749.000 ROL, pentru acest imobil, reprezentând plafonul maxim admis de lege.

Prin Notificarea nr. 112 din 17 iulie 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Dej, str. M, naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la tatăl reclamantei E.N.

Într-adevăr, prin Hotărârea nr. 490 din 16 decembrie 1997, emisă de Comisia Judeţeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a stabilit în favoarea reclamantei apelante, cu titlu de despăgubiri în plafon maxim, suma de 170.458.080 ROL pentru imobilul situat în Dej, str. M, sumă actualizată la data plăţii, conform Adresei nr. 10827 din 13 octombrie 1998, emisă de Comisia Judeţeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, la suma de 249.749.040 ROL.

Prin Hotărârea nr. 490 din 16 decembrie 1997 fusese respinsă cererea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 112/1995 pentru imobilul situat în Dej, str. M, motivat pe faptul că imobilul a fost demolat.

Prin Dispoziţia nr. 98 din 2 februarie 2010, emisă de Primarul municipiului Dej, a fost soluţionată atât Notificarea nr. 112 din 17 iulie 2001, având ca obiect imobilul situat în Dej, str. M cât şi Notificarea nr. 113 din 17 iulie 2001, având ca obiect imobilul situat în Dej, str. M, în sensul că s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru ambele imobile notificate.

Astfel, prin această dispoziţie s-a propus acordarea de despăgubiri atât pentru imobilul situat în Dej, str. M constând din casă din piatră şi cărămidă învelită cu tinichea zincată, cu 7 încăperi, în suprafaţă de 200 mp, în prezent demolată, şi teren în suprafaţă de 556 mp, cât şi pentru imobilul situat în Dej, str. M constând din 3 case din piatră cu 7 încăperi, şi curte în suprafaţă de 593,50 mp.

În considerentele acestei dispoziţii s-a reţinut că imobilul din Dej, str. Ma fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, prin dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9, regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, în favoarea persoanelor îndreptăţite.

Art. 1 alin. (2) prevede că în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care pot consta fie în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, fie în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în timp ce alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că măsurile reparatorii prin echivalent pot fi combinate.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii în înţelesul prezentei legi, constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum şi, în conformitate cu art. 4 alin. (2), moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

Alin. (3) al aceluiaşi art. 4 prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Art. 4 alin. (4) prevede că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.

Prin prisma dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, mai sus citate, reclamanta este persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul notificat, situat în Dej, str. M în calitatea sa de nepoată de fiu a fostei proprietare tabulare K.M., măritată E.

Prin prisma art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu, trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, a fost evident preluat în mod abuziv de către Statul Român, făcând obiectul Legii nr. 10/2001.

S-a reţinut şi incidenţa art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, în raport de care reclamanta este îndreptăţită a solicita diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte limitele de învestire, instanţa a reţinut următoarele:

Deşi obiect al Dispoziţiei nr. 98 din 2 februarie 2010 l-au constituit două imobile, unul situat în Dej, str. M şi altul situat în Dej, str. M totuşi, prin plângerea pe care a formulat-o împotriva acestei dispoziţii, reclamanta a învestit instanţa doar cu o cerere având ca obiect anularea dispoziţiei în ceea ce priveşte măsurile dispuse prin aceasta cu privire la imobilul situat în Dej, str. M.

Potrivit art. 129 alin. final C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Cu alte cuvinte, instanţa este ţinută a se pronunţa strict în limitele cu care a fost învestită prin cererea dedusă judecăţii.

În speţă, instanţa a fost învestită de către reclamantă, atât prin cererea introductivă de instanţă, cât şi prin modificarea şi extinderea acestei cereri, depuse la dosar după emiterea Dispoziţiei nr. 98 din 2 februarie 2010, exclusiv cu privire la imobilul situat în Dej, str. M.

Referitor la temeinicia cererii reclamantei având ca obiect acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul litigios, s-au reţinut:

Deşi la o primă privire s-ar părea că instanţa de judecată nu se poate substitui autorităţii învestite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu competenţă în materia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile stipulate în Titlul VII, totuşi, nu se poate nega faptul că, în prezent, nu se mai poate reţine caracterul absolut al obligativităţii parcurgerii procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, având în vedere cel puţin următoarele considerente:

În primul rând, prin Decizia nr. XX/2007, Instanţa Supremă a statuat, în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Or, soluţionarea pe fond a notificării, în sensul statuat prin Decizia nr. XX/2007, presupune şi stabilirea despăgubirilor, o atare stabilire fiind menită să evite un nou proces în faţa jurisdicţiei de contencios administrativ - în cazul în care s-ar parcurge procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 -, proces care, în cele din urmă, ar duce la o durată nerezonabilă a termenului de soluţionare a notificării reclamantei, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 6 parag. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Practic, reclamanta ar trebui să urmeze, după procedura judiciară a plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, o nouă procedură, de data aceasta administrativă, în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, după etapele stipulate în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar mai apoi, dacă s-ar declara nemulţumită de decizia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanta ar trebui să urmeze o nouă procedură jurisdicţională în faţa instanţei de contencios administrativ, ceea ce, neîndoielnic, ar tergiversa nepermis de mult modul concret în care ar urma să fie soluţionată efectiv notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001.

Jurisprudenţa constantă a CEDO (cauza Faimblat împotriva României, cauza Katz împotriva României), a fost în sensul că, foştii proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă au dreptul la o justă despăgubire, însă, Curtea Europeană a statuat că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

S-a constatat astfel, că procedura administrativă specială, oferită de legislaţia internă, coroborat şi cu modul deficitar al funcţionării Fondului Proprietatea, nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerinţele prevăzute de art. 6 din Convenţie, motiv pentru care se poate concluziona în sensul că este admisibilă stabilirea direct de către instanţă, în favoarea persoanelor îndreptăţite, a cuantumului despăgubirilor cuvenite acestora.

Jurisprudenţa CEDO a statuat constant în sensul că accesul pe care Legea nr. 10/2001 îl oferă părţilor interesate, atât la o procedură administrativă, cât şi ulterior la o procedură contencioasă, este unul teoretic şi iluzoriu, nesusceptibil să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Drept urmare, Curtea a constatat că este pe deplin întemeiată şi admisibilă totodată solicitarea reclamantei apelante de stabilire direct de către instanţa de judecată a cuantumului despăgubirilor stabilite pentru imobilul litigios, urmând, însă, ca la încasarea efectivă a acestor despăgubiri, în cuantumul stabilit prin expertiza de evaluare întocmită de expert evaluator C.T., să se facă aplicarea art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., raportat la art. 1169 C. civ., intimaţii au fost obligaţi în solidar, la plata către reclamanta apelantă a sumei de 11.840 RON cheltuieli de judecată în fond şi în apel, reprezentând onorariu avocaţial şi onorariu pentru expertiză.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs, reclamanta L.K., pârâţii Instituţia Primarului Municipiului Dej şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj.

1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 299 şi urm., 304 pct. 6 şi 312 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta a solicitat modificarea în parte a acesteia, în sensul înlăturării din dispozitivul deciziei atacate a menţinerii Dispoziţiei de acordare de despăgubiri nr. 98 din 2 februarie 2010, emisă de pârâtul de rândul 1, Primarul municipiului Dej, pentru imobilul situat în municipiul Dej, str. M constând din casă din piatră şi cărămidă, învelită cu tablă zincată, cu 7 încăperi, în prezent demolată şi teren în suprafaţă de 556 mp.

În susţinerea motivului de recurs, recurenta reclamantă a arătat că, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel a dispus extra petita menţinerea Dispoziţiei de acordare de despăgubiri nr. 98 din 2 februarie 2010, emisă de pârâtul de rândul 1, Primarul municipiului Dej, pentru imobilul situat în municipiul Dej, str. M, pronunţându-se din eroare asupra unor lucruri care nu s-au cerut nici în scris şi nici oral în prezenta cauză şi care fac obiectul Dosarului nr. 182/117/2010, aflat pe rolul Tribunalului Cluj. A depus o copie de pe cererea de chemare în judecată din acest dosar.

2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate cu consecinţa respingerii apelului declarat de apelanta-reclamanta L.K. şi menţinerea ca legală şi temeinică a Sentinţei civile nr. 283 din 26 martie 2010 pronunţate de Tribunalul Cluj prin care s-a respins acţiunea civilă modificată şi extinsă formulată de reclamantă.

În susţinere, a arătat că, în raport de dispoziţiile art. 304. pct. 9 C. proc. civ., decizia dată de Curtea de Apel Cluj prin care s-a pronunţat o soluţie de cuantificare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice este nelegală.

În raport de dispoziţiile art. 13 şi 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, doar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor constituită în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării prezentei legi sunt în măsură să verifice rapoartele de expertiză efectuate de regulă în astfel de cauze şi să exprime o poziţie procesuală în cunoştinţă de cauză.

Prin ocolirea procedurii prevăzute în Titlu VII din lege şi acordarea de despăgubiri în numerar pe calea unor hotărâri judecătoreşti care ar îndreptăţi viitorii creditori să încaseze dintr-o dată şi nu eşalonat despăgubirile ce li se cuvin, ar duce la un colaps economic, adică la prăbuşirea întregului sistem economic şi bugetar.

Cu privire la invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arată că această problemă trebuie analizată în circumstanţele concrete ale speţei, cât şi în circumstanţele pronunţării hotărârilor CEDO contra României.

3. Instituţia primarului municipiul Dej, prin recursul declarat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut că procedura administrativă pentru soluţionarea notificării petentei nu este finalizată, iar dosarul format în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 este în curs de soluţionare deoarece trebuie completat conform Legii nr. 247/2005.

Referitor la obligarea Statului Român prin Ministrul Finanţelor la plata de 729.000 RON, a arătat că instanţa de apel, în mod greşit a hotărât acest fapt, deoarece procedura de acordare de despăgubiri este reglementată prin legea specială, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în care este prevăzut faptul că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti are competenţa de a stabili şi acorda cuantumul despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001.

Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, în favoarea reclamantei în cuantum de 5.920 RON, învederează că, în bugetul instituţiei aprobat în condiţiile legii, nu sunt prevederi bugetare având destinaţia de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, dispuse de către instanţa de fond, astfel încât, solicită exonerarea de la plata acestora.

Analizând recursurile declarate de părţi, Înalta Curte, respingând ca nefondat recursul reclamantei şi admiţând recursurile declarate de pârâţi, va modifica în tot decizia recurată în sensul respingerii apelul reclamantei declarat împotriva Sentinţei nr. 283 din 26 martie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pentru următoarele considerente:

1. Referitor la recursurile declarate de pârâţi.

Prin decizia supusă analizei recursului, a fost schimbată hotărârea instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanta L.K., a anulării în parte a Dispoziţiei nr. 98/2010 emisă de pârâtul Primarul municipiului Dej, a stabilirii dreptului reclamantei la despăgubiri băneşti în sumă de 729.000 RON, pentru imobilul situat în str. M şi a obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a suma stabilită cu titlu de despăgubiri.

Prin aceiaşi decizie au fost menţinute dispoziţiile din Dispoziţia nr. 98/2010 cu privire la propunerea de acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Dej, str. M, precum şi dispoziţia din hotărârea instanţei de fond, cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentat a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român.

Problema care se impune a fi analizată în raport de criticile formulate de pârâţi şi soluţiile pronunţate în cauză este aceea dacă instanţa de apel, prin hotărârea dată, a procedat în mod legal obligându-l pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unei sume cu titlu de despăgubiri, în raport de dispoziţiile prevăzute în Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, prin actul normativ menţionat a fost instituită o procedură specială pentru stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, în sarcina Comisiei Centrale din subordinea Cancelariei Primului Ministru.

În baza acestei proceduri speciale, înserată în Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, după primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată, va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, în baza căruia, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Potrivit art. 19 al Capitolului VI din lege, deciziile adoptate de Comisia Centrală sunt supuse controlului judiciar, acestea putând fi atacate cu contestaţie, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Se constată, în raport de textele legale menţionate, că în situaţia cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii este unică, fiind dată de intenţia celui care reclamă în justiţie, de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienţa sistemului reparator, sancţionată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene.

În soluţionarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, i se poate recunoaşte calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanţi (ce invocă încălcarea obligaţiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adiţional) şi pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligaţie de despăgubire, în afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 13 din acelaşi act normativ, rezultă neechivoc că părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - şi entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Tot astfel, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, urmare recunoaşterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanţele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul naţional, deşi - cu referire la concordanţa dintre legea specială şi Convenţie - jurisprudenţa CEDO a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO, ale dreptului de acces la o instanţă.

Un demers juridic ca cel iniţiat în cauza de faţă, nu poate avea temei nici în dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional al CEDO, în condiţiile în care reclamanta nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenţiei, simpla speranţă de restituire neintrând în sfera de protecţie a textului.

De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranşată prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de CEDO prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6, parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.

În esenţă, recurenţii pârâţi consideră nelegală hotărârea instanţei de apel, întrucât nu instanţa, problema care se impune analizată potrivit art. 1 alin. (1) Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură.

În acest sens, art. 13 alin. (1) precizează că pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar alin. (5) prevede că secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Din analiza acestor texte de lege, rezultă că entitatea învestită, nu mai are competenţa legală de „a acorda despăgubiri”, ci doar de a propune acordarea acestora în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituţiei competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, apreciază că nu mai există o culpă procesuală a pârâtului Primarul municipiului Dej, în sensul art. 274 C. proc. civ., care să atragă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în procedura judiciară.

2. Recursul reclamantei.

În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă, se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale, în sensul că, instanţa este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului trebuie să se pronunţe asupra şi în limitele pretenţiilor deduse în justiţie. Orice altă statuare fiind în afara dispoziţiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Prin Dispoziţia nr. 98/2010 emisă de pârâtul Primarul municipiului Dej, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 atât pentru imobilul demolat, situat în Dej, str. M, cât şi pentru cel vândut în baza Legii nr. 112/1995, situat în Dej, str. M.

Se constată însă că reclamanta, prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Cluj a solicitat instanţei, obligarea pârâtului Primarul municipiului Dej la acordarea diferenţei dintre valoarea încasată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a imobilului situat în str. M, iar după emiterea Dispoziţiei nr. 98/2010, şi-a modificat şi extins acţiunea, în sensul anulării deciziei emise de primar şi a obligării Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumelor ce vor fi stabilite cu titlu de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs invocat de reclamantă, instanţa de apel statuând ex officio asupra menţiunii păstrate din dispoziţia a cărei anulare s-a solicitat de către reclamantă, întrucât cererea sa viza doar imobilul vândut în baza Legii nr. 112/1995 nu şi cel demolat.

Pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei şi admiţând recursurile declarate de pârâţi, va modifica în tot decizia recurată, în sensul respingerii apelului reclamantei declarat împotriva hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Instituţia Primarului Municipiului Dej şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj împotriva Deciziei nr. 171/A/2011 din data de 17 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie pe care o modifică în tot şi respinge apelul reclamantei împotriva Sentinţei nr. 283 din 26 martie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.K. împotriva aceleaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM

← ICCJ. Decizia nr. 1361/2012. Civil. Rectificare carte funciară....  ICCJ. Decizia nr. 1341/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1345/2012. Civil