ICCJ. Decizia nr. 1363/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1363/2012
Dosar nr. 3459/2/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
1. Acţiunea
Reclamantul M.N.Gh. a formulat la 10 septembrie 2008 o cerere de chemare în judecată a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea la plata reactualizată a sumei de 18.059.968 ROL achitată de reclamant în 1996 pentru apartamentul nr. 66 din Blocul Dunărea, situat în Bd. N.B., cumpărat prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1968/29163 din 4 decembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin aceeaşi cerere a fost chemată în judecată şi Primăria Municipiului Bucureşti pentru obligarea la plata sumei de 70.000.000 RON (echivalentul a 200.000 €) reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă şi preţul reactualizat, preţ de piaţă a cărui valoare s-a mărit prin îmbunătăţiri aduse de reclamant la imobil.
Acţiunea a fost introdusă pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti care, prin Sentinţa civilă nr. 13440 din 24 octombrie 2008 şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, competent să judece cauza potrivit art. 2 C. proc. civ.
2. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti , secţia a III-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 943 din 6 iulie 2009 a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului valoarea reactualizată a sumei de 18.059.968 ROL reprezentând preţul reactualizat al imobilului în litigiu. A fost respins capătul de cerere formulat împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul general.
În motivarea acestei soluţii instanţa a reţinut în esenţă că reclamantul se găseşte în situaţia reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată prin Legea nr. 247/2008, titlul pentru imobilul (cumpărat în calitate de chiriaş în temeiul Legii nr. 112/1995), fiind desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia civilă nr. 460 din 28 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a).
S-a apreciat că obligaţia de a restitui reclamantului valoarea reactualizată a preţului plătit pentru apartament îi revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1072001, Ministerului Finanţelor Publice, cuantumul sumei reţinându-se potrivit concluziilor unui raport de expertiză depus de reclamant la dosar.
Cât priveşte îmbunătăţirile aduse imobilului s-a constatat că reclamantul nu a produs, conform art. 1169 C. civ., probe pentru dovedirea acestor pretenţii.
3. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin Decizia nr. 279/2011 a respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a admis apelul formulat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 943/2009 a Tribunalului Bucureşti pe care a schimbat-o în parte.
A fost obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti la plata sumei de 8.720 de RON reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile aduse imobilului.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească suma de 18.059.968 ROL actualizată la data plăţii în raport de rata inflaţiei pe perioada 4 decembrie 1996 - data plăţii.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei şi obligată Primăria Municipiului Bucureşti la 802,40 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
În motivarea acestei soluţii Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamantul a cumpărat cu suma de 18.042.268 ROL în 1996 apartamentul în care locuia cu titlu de chiriaş.
Titlul său de proprietate, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1968/29163 din 4 decembrie 1996 a fost anulat prin Sentinţa civilă nr. 1782 din 13 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sentinţă definitivă prin Decizia civilă nr. 677/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a şi irevocabilă prin Decizia nr. 460 din 28 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a.
Curtea a reţinut că s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul a fost cumpărat de reclamant anterior soluţionării cererii de restituire formulată de către fostul proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995, constatându-se reaua-credinţă a cumpărătorului.
S-a apreciat că toate apărările care vizează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi primite după pronunţarea Deciziei nr. 460/2006 a Curţii de Apel Bucureşti care a consacrat în mod irevocabil soluţia de constatare a nulităţii acestui titlu.
Reţinând situaţia de fapt dedusă judecăţii şi anume ipoteza contractului de vânzare-cumpărare deţinut de reclamant încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi hotărârea judecătorească care a declarat nul acest contract, Curtea a constatat că reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 după modificarea adusă prin Legea nr. 1/2009.
În această situaţie s-a constatat că reclamantului i se cuvine doar preţul actualizat şi nu preţul de piaţă.
S-a mai constatat că sub aspectul soluţiei ce se impune nu există nici o diferenţă între regimul de drept comun şi legea specială, pretenţia reclamantului de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului nefiind întemeiată deoarece şi potrivit dreptului comun, în cazul contractului anulat nu se aplică răspunderea pentru evicţiune reglementată de art. 1337 şi 1341 C. civ. (texte invocate de reclamant în acţiune).
Garanţia pentru evicţiune presupune un contract valabil care să îşi producă efectele, or constatarea nulităţii contractului are ca efect lipsirea acestuia de efecte. Ca urmare, ca efect al constatării nulităţii contractului, părţile sunt puse în situaţia anterioară acestui act deci în mod corect s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit să primească numai preţul plătit şi reactualizat.
Instanţa de apel a reţinut însă că este întemeiată pretenţia reclamantului pentru plata sumei reprezentând sporul de valoare adus apartamentului prin îmbunătăţirile necesare şi utile executate la acesta.
S-a apreciat că se impunea, faţă de constatarea lipsei probatoriului pentru acest capăt de cerere, punerea în discuţia reclamantului a necesităţii administrării probatoriului concludent.
S-a apreciat astfel că numai după avertizarea părţilor asupra necesităţii dovedirii cererii, instanţa poate respinge ca nedovedită pretenţia formulată, având în vedere că partea nu a beneficiat de asistenţă juridică calificată.
În raport de probele administrate sub acest aspect în apel, s-au constatat întemeiate pretenţiile. Expertiza întocmită de expert L.A. a identificat lucrările de îmbunătăţire în sumă totală de 8.720 RON, evaluarea făcută potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin luarea în consideraţie a uzurii acestuia.
În raport de natura lor - înlocuiri de clanţe, obiecte sanitare şi placări cu faianţă în baie şi bucătărie, montare parchet în sufragerie şi dormitor, în intervalul 1993 - 1995 - lucrările au fost apreciate a fi încadrate în categoria celor necesare şi care sunt de natură a spori valoarea apartamentului.
S-a apreciat că în temeiul art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data formulării acţiunii, obligaţia de despăgubire revine statului prin Ministerul Finanţelor Publice sau unităţii deţinătoare conform art. 48 alin. (3) din lege, răspunderea alternativă, reclamantul având alegerea între acestea.
S-a reţinut că reclamantul prin acţiune a indicat expres care sunt pretenţiile sale faţă de fiecare pârât, de la pârâta Primăria Municipiului Bucureşti solicitând diferenţa dintre preţul de piaţă şi preţul actualizat, cu precizarea că solicită să fie despăgubit cu contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil, şi anume sporul de valoare adăugat imobilului prin aceste lucrări.
Ca urmare constatând că reclamantul a învestit în mod expres instanţa cu această pretenţie care este fondată, Curtea de Apel, în temeiul art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a obligat Primăria Municipiului Bucureşti la plata sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile constatate de expert a valora suma de 8.720 RON.
S-a constatat că este întemeiată şi critica referitoare la nemenţionarea în hotărâre a perioadei la care se referă reactualizarea, şi a modalităţii de actualizare prin raportare la indicele de inflaţie sau la preţurile de consum.
În raport de dispoziţiile art. 3712 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., s-a apreciat că neindicarea modalităţii de actualizare poate fi surmontabilă dar a apreciat necesar să se stabilească prin hotărâre perioada pentru care se face actualizarea în scopul determinării creanţei.
Apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice a fost respins ca nefondat, în esenţă, pentru următoarele argumente:
Obligaţia de restituire a preţului prevăzută la alin. (2) art. 50 din Legea nr. 10/2001 (preţul actualizat plătit de chiriaşul cumpărător) revine Ministerului Economiei şi Finanţelor, care are constituit un fond extrabugetar, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 Ministerul este reprezentant al Statului Român, în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954 faţă de împrejurarea că plata despăgubirii se face din fondul extrabugetar menţionat şi nu din fondurile proprii ale Ministerului Finanţelor Publice.
Constatând că în cauză există o reglementare specială s-a dat prioritate aplicării acesteia în detrimentul dispoziţiilor de drept comun - C. civ. art. 969, 1337, 1341 şi 1344).
S-a mai apreciat că de la încheierea lor, contractele de acest gen au fost supuse regulilor speciale prevăzute de Legea nr. 112/1995, ceea ce impune analizarea contractului în discuţie în raport de normele speciale în temeiul cărora a fost încheiat, vânzătorul, unitatea deţinătoare, acţionând în numele şi pentru Statul Român, iar preţul nu a fost încasat de vânzător ci a fost depus în fondul extrabugetar aflat în administrarea Ministerului Finanţelor. Această operaţiune juridică a atras şi reglementarea specială expres prevăzută în sensul că restituirea preţului se va face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Ca urmare, s-a considerat întemeiată şi legală obligaţia de restituire a preţului, în sarcina acestui pârât.
Referitor la obligaţia ca apelantul pârât să suporte comisionul de 1% din preţul încasat de SC H.N. SA, în calitate de mandatar al Primăriei, la încheierea contractului s-au reţinut următoarele:
Pârâtul, chemat în judecată, nu poate opune reclamantului să se îndrepte împotriva mandatarului pentru suma reprezentând comisionul întrucât reclamantul nu are un raport juridic cu acest mandatar.
S-a mai reţinut, pe de altă parte, că mandatarul a încasat un comision pentru serviciul efectiv postat în baza unor dispoziţii legale exprese dar şi a unui contract de prestări servicii care nu a fost desfiinţat.
La aceasta s-a mai adăugat constatarea că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a formulat o cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA pentru a solicita obligarea acesteia pentru obligarea la daune interese pentru prejudiciul creat prin îndeplinirea defectuoasă a contractului de mandat ci s-a solicitat exonerarea de la obligaţia de plată a acestui comision, pretenţie neîntemeiată.
4. Recursurile
Împotriva Deciziei nr. 279/2011 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat, în termen legal, recurs reclamantul şi pârâţii.
Recursul reclamantului M.N.Gh. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
În fapt motivele de recurs invocate au fost explicate prin următoarele critici:
Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa a încălcat propria sa hotărâre de a se întocmi o expertiză pentru stabilirea preţului de piaţă - actualizat al imobilului (dispusă prin Încheierea din 23 octombrie 2010). Acest fapt cade sub incidenţa art. 205 alin. (2) şi prin încălcarea menţionată i s-a produs reclamantului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin îndreptarea ei în sensul obligării la plata preţului de piaţă actualizat şi obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti să-i atribuie recurentului-reclamant un apartament în echivalentul acestui preţ - (56.700 €).
S-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că încheierea Actului de vânzare-cumpărare nr. 1968/29163 din 4 decembrie 1996 a fost făcută prin eludarea Legii nr. 112/1995 în condiţiile în care reclamantul era chiriaş iar vânzător era Statul prin Primărie care a avut un titlu, Decizia nr. 1478/1996 a Curţii Supreme de Justiţie pronunţată în recursul de anulare declarat de primarul general.
Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa a interpretat greşit neacordarea despăgubirii la nivelul preţului de piaţă actualizat, cum s-a stabilit prin expertiză, având la bază hotărâri judecătoreşti elaborate cu încălcarea legii faţă de interpretarea greşită a notificărilor foştilor proprietari.
S-a criticat exonerarea Primăriei de obligaţia de plată a preţului deşi era parte în contract, acesteia aplicându-i-se dispoziţiile art. 1336 şi 1337 C. civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că fără temei legal nu i s-a acordat reclamantului preţul de piaţă actualizat stabilit prin expertiza impusă de instanţă. În mod nelegal, a mai susţinut recurentul, nu s-a luat în considerare Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 1478 din 8 mai 1996 prin încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.
Recursul Ministerul Finanţelor Publice a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-a criticat decizia instanţei de apel care a reţinut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât şi a stabilit în sarcina sa obligaţia de despăgubire împotriva efectului relativ al contractului care produce efecte numai în persoana părţilor contractante.
S-a criticat greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi 1341 C. civ. care impunea observarea că răspunderea pentru evicţiune totală sau parţială o are vânzătorul, Primăria Municipiului Bucureşti.
Dispoziţia de drept comun nu poate fi înlocuită prin nicio dispoziţie specială contrară.
S-a mai criticat interpretarea art. 50 din Legea nr. 10/2001 care nu instituie răspunderea Ministerului Finanţelor Publice şi deci calitatea procesuală pasivă acestei entităţi cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
S-a mai susţinut că deposedarea reclamantului de imobil întruneşte condiţiile tulburării de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală, a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti pentru pretenţiile de restituire a preţului actualizat cu indicele de inflaţie.
Răspunderea Ministerului Finanţelor Publice nu poate fi angajată şi din perspectiva lipsei de culpă a acestei instituţii.
În subsidiar s-a solicitat să se observe că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în ce priveşte obligarea instituţiei la plata comisionului de 1% din preţ, încasat de SC H. SA.
S-a arătat că cererea de obligare la plată a SC H. SA care a încasat comisionul este legală faţă de dispoziţiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Recursul Municipiului Bucureşti prin Primarul General a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-a criticat greşita stabilire a calităţii procesuale pasive a Primăriei, cu nerespectarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 1/2009, potrivit cărora valoarea de circulaţie trebuie plătită de către Ministerul Finanţelor Publice.
Răspunderea pentru evicţiune - în condiţiile dreptului comun nu se poate angaja în cauză în persoana vânzătorului care nu poate fi ţinut să răspundă pentru fapte ivite după încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului.
S-a mai susţinut că garanţia pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de circulaţie a imobilului.
S-au arătat criteriile ce se au în vedere pentru stabilirea corectă a sporului de valoare a bunului pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie fiind particularizată de situaţia juridică a bunului pe de o parte şi de normele speciale ale acestei legi pe de altă parte.
Recurentul a arătat că sporul de valoare al imobilului se stabileşte din diferenţa între valoarea de circulaţie a imobilului la momentul încheierii contractului, pentru care reclamantul a plătit de altfel un preţ derizoriu şi valoarea de circulaţie a imobilului.
Recurentul a conchis că niciuna din condiţiile legale pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune nu sunt întrunite în cauză, şi ca urmare a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Reclamantul recurent prin întâmpinarea formulată la recursul Primăriei Municipiului Bucureşti a solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat şi obligarea Primăriei să-i pună la dispoziţie, în proprietate, un imobil adecvat în valoare de 56.700 € conform expertizei, el depunând încă din anul 2007 la Primărie o solicitare în acest sens nesoluţionată încă.
5. Analiza instanţei de recurs
Examinând recursurile în limita criticilor formulate, în raport de actele dosarului se constată, pentru considerentele ce urmează, că recursurile formulate de reclamant şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice sunt neîntemeiate iar recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general este întemeiat numai sub aspectul ce se va evidenţia în cele ce urmează.
Niciunul din cele trei motive de recurs invocate de reclamant nu poate fi primit.
Criticând decizia pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurentul a invocat o încălcare de normă procedurală prin nesocotirea unei expertize pe care instanţa a ordonat-o.
În realitate se critică modul în care instanţa a apreciat, a reţinut sau nu, probele administrate în cauză, critică care nu mai figurează printre motivele de recurs, după abrogarea prin O.U.G. nr. 138/2000 (aprobată prin Legea nr. 219/2005) a pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ.
Textele abrogate includeau în motivele de recurs şi situaţiile în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare în dezlegarea pricinii sau, respectiv, când hotărârea s-a întemeiat pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
Critica referitoare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 se referă în fapt la greşita apreciere că în cauză reclamantului nu i se cuvine despăgubirea pentru imobil la nivelul valorii preţului de piaţă al acestuia, critică care se înscrie în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba de interpretarea unui act juridic dedus judecăţii care face conţinutul motivului de recurs prevăzut de textul indicat.
Critica invocată de recurent în explicarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 se referă la faptul că hotărârea criticată este lipsită de temei legal şi ţine cont de hotărâri judecătoreşti pronunţate de magistraţi cu rea-credinţă.
Criticile formulate în susţinerea acestui din urmă motiv de recurs sunt neîntemeiate.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea formulată la 10 septembrie 2008 pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pe reglementările Codului civil privind răspunderea pentru evicţiune şi pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 solicitând plata reactualizată a sumei de 18.059.968 ROL, plătită pentru apartament precum şi a sumei de 70.000.000 RON reprezentând costul îmbunătăţirilor făcute la imobil.
În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au constatat că în cauză situaţia juridică în care se află reclamantul (cumpărător evins prin constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care ambele părţi contractante au fost de rea-credinţă), este reglementată de dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009.
Art. 50 alin. (2) din Lege prevede posibilitatea pentru chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a se adresa în justiţie cu cereri sau acţiuni privind restituirea preţului actualizat plătit
Potrivit art. 501 din aceeaşi Lege, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Pentru a beneficia de despăgubiri reprezentând preţul de piaţă sau preţul actualizat al imobilului, este necesar a se stabili dacă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat sau nu cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. O asemenea analiză nu poate fi făcută din nou, într-o nouă acţiune chiar dacă obiectul acesteia este diferit, atunci când prin hotărârea judecătorească devenită definitivă şi rămasă irevocabilă, s-a constatat deja că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 au fost încălcate.
Decizia civilă nr. 460/2006 a Curţii de Apel Bucureşti nu poate fi ignorată, ea producând efectele pozitive ale puterii lucrului judecat.
Împrejurarea că reclamantul a beneficiat anterior de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins contestaţia foştilor proprietari de revendicare a imobilului, nu este relevantă în cauză în raport de obiectul acţiunii şi anume pretenţii de despăgubire ca urmare a anulării titlului reclamantului asupra imobilului.
Toate comentariile şi criticile formulate de reclamant - referitoare la nelegalitatea şi greşelile care au avut drept finalitate hotărârea judecătorească de anulare a titlului său asupra imobilului exced obiectului acţiunii şi anulează practic temeiul acţiunii - pretenţii ca urmare a anulării titlului său de proprietate.
Osebit de aceasta, pe calea unei acţiuni în pretenţii nu se mai poate repune în discuţie valabilitatea titlului pierdut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Solicitarea reclamantului-recurent, de a obliga Primăria să-i pună la dispoziţie un apartament în limita sumei reprezentând valoarea despăgubirilor - este o cerere nouă, inadmisibilă în recurs conform prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. aplicabile, conform art. 316 C. proc. civ., şi la judecata recursului.
Deşi recurentul Ministerul Finanţelor Publice pretinde că faţă de acesta nu funcţionează autoritatea de lucru judecat, pentru că litigiul finalizat prin hotărârea care a anulat contractul de vânzare - cumpărare a avut alt obiect şi a purtat între alte persoane, decât cele din prezentul litigiu, în realitate, prin criticile formulate recurenţii se referă la efectul negativ al puterii lucrului judecat, care împiedică o nouă judecată în fond, ignorând cu desăvârşire efectul pozitiv, care nu presupune condiţia triplei identităţi, ci pe aceea a existenţei unei probleme litigioase deja rezolvată de instanţă şi de care noua judecată nu poate face abstracţie.
Instanţa nu a reţinut că în cauză operează autoritatea de lucru judecat ci în mod corect a făcut aplicarea efectului pozitiv al acestui principiu reţinând că statuările cuprinse într-o hotărâre irevocabilă nu pot fi contrazise printr-o nouă hotărâre judecătorească.
De aceea efectul pozitiv al lucrului judecat nu vizează strict menţiunile din dispozitiv ci şi acele considerente care au dezlegat problema de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată.
Critica referitoare la greşita ignorare a dispoziţiilor C. civ. (art. 1337, 1341 şi urm.) în favoarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este şi aceasta neîntemeiată.
Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare înainte de data sesizării instanţei cu cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, iar drepturile cumpărătorului evins nu sunt reglementate de dispoziţiile dreptului comun (Codul civil) ci ale legii speciale care cuprinde reglementări pentru situaţia mai sus arătată.
Nu este fondată nici critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 deoarece pentru a beneficia de despăgubiri reprezentând preţul de piaţă al imobilului legea impune să se stabilească dacă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Ca urmare se observă că art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil situaţiei deduse judecăţii, deoarece prin Hotărârea judecătorească nr. 1782 din 13 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1, Bucureşti (definitivă prin Decizia nr. 677 din 21 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 460 din 28 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti), s-a statuat că dispoziţiile imperative ale Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate deoarece contractul de vânzare-cumpărare a avut ca obiect un imobil care a fost preluat de stat fără titlu valabil. În plus s-a constatat că părţile contractante au fost de rea-credinţă pentru că imobilul, obiect al vânzării, avea un regim juridic incert în condiţiile în care foştii proprietari solicitaseră deja restituirea sa, cumpărătorul apartamentului fiind notificat de fostul proprietar la 11 august 1996 să nu cumpere.
Critica referitoare la greşita aplicare a art. 50 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care instanţele au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu desfiinţarea acestuia, este lipsită de suport legal deoarece art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 cuprinde în sfera noţiunii de contract desfiinţat inclusiv contractul anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În ce priveşte critica din recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, referitoare la calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii, este de observat că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă Ministerului Finanţelor obligaţia de restituire a preţului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, răspunderea Ministerul Finanţelor Publice în raportul juridic dedus judecăţii este o răspundere legală iar nu contractuală, aşa cum susţine acesta.
De aceea nu sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privind evicţiunea, întrucât temeiul juridic al pretenţiilor se regăseşte în dispoziţiile legii speciale care cuprinde reglementări specifice de natură a înlătura norma generală.
Prioritatea aplicării dispoziţiilor stabilite prin legea specială (Lege nr. 10/2001) faţă de dispoziţiile normelor de drept comun (Codul civil) este consacrată de principiul de drept potrivit căruia specialia ad generalibus derogant; generalia ad specialibus non derogant.
Nici critica referitoare la greşita obligare a Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului în care se include comisionul de 1% reţinut de mandatara vânzătorului nu este întemeiată.
Ministerul Finanţelor Publice a invocat, pentru legalitatea cererii de obligare la restituirea comisionului a unităţii care l-a încasat, dispoziţiile art. 41 din Normele metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr. 112/1995 (din 17 ianuarie 1996, cu modificările din 1997).
Potrivit art. 41 alin. (1) din Norme „unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1% potrivit art. 13 lit. a) din Lege, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare în contul 50.21 deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74 deschis la unităţile BCR după caz.”
Alin. (4) al acestui articol prevede expres să „sumele încasate în contul 50.21 se virează de către trezoreriile municipale, orăşeneşti şi percepţii în acelaşi cont deschis la trezoreria municipiului reşedinţă de judeţ direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat, în acelaşi mod procedează şi unităţile BCR.
Dispoziţia legală se referă la temeiul juridic al obligaţiei stabilite în sarcina unităţilor specializate de a reţine din preţul de vânzare un comision de 1%.
Obligaţia de dezdăunare a cumpărătorilor apartamentelor vândute în condiţiile Legii nr. 112/1995, prevăzută de art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 stabilită în sarcina Ministerului Finanţelor Publice se referă la preţ, fără a face distincţie între componentele acestuia (şi nici împărţirea lui între diferitele instituţii ale statului şi numai între care ar putea să se facă o asemenea discuţie).
Ca urmare cererea acestui pârât ca restituirea comisionului de 1% să fie plătită reclamantului de o altă instituţie, excede atât cadrul procesului, instituţia semnalată nu este parte în cauză, cât şi cadrul legal (al temeiului şi condiţiilor în care se angajează răspunderea Ministerului Finanţelor Publice pentru pretenţiile reclamantului).
Din criticile formulate de pârâtul-recurent Municipiul Bucureşti prin primar se reţin ca întemeiate numai cele cu privire la obligarea acestui pârât la plata sumei de 8.720 RON reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare prin îmbunătăţirile aduse imobilului.
Stabilirea despăgubirilor pentru paguba creată reclamantului prin anularea titlului său de proprietate este reglementată expres de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum în mod corect s-a reţinut în cauză.
Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 chiriaşii au dreptul la despăgubirile pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţie de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Alin. (2) al acestui articol prevede în mod expres că indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirilor prevăzute la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite (care a primit ca măsură reparatorie, restituirea imobilului).
Aceeaşi soluţie, eadem ratio, se impune şi în cazul chiriaşului cumpărător.
Ca urmare, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata contravalorii reprezentând îmbunătăţirile la imobil este în mod evident nelegală.
Criticile legate de suportarea acestor plăţi de Ministerul Finanţelor Publice - în raport de dispoziţiile expuse mai sus citate şi faţă de răspunderea limitativ arătată de dispoziţiile art. 50 şi 501 ale Legii nr. 10/2001 în sarcina acestei instituţii - sunt nefondate.
Pentru considerentele arătate, constatând că în cauză sunt dovedite criticile din recursul pârâtului Municipiul Bucureşti - sub aspectul reţinut - în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite acest recurs cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate prin înlăturarea dispoziţiei de obligare a acestui pârât la plata sumei de 8.720 RON.
În acelaşi temei, pentru considerentele mai-sus expuse, au fost respinse ca neîntemeiată recursurile formulate de reclamant şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice cu consecinţa păstrării celorlalte dispoziţii ale deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva Deciziei nr. 279A/15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică în sensul că înlătură măsura obligării pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei 8.720 RON reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţiri necesare şi utile.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.N.Gh. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7159/2012. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 1499/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
