ICCJ. Decizia nr. 1498/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1498/2012
Dosar nr. 24868/3/2010
Şedinţa publică din 5 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1019 din 14 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.S., I.D.M. şi P.T.A., în contradictoriu cu pârâţii P.G.M.B., C.M.B. pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi P.M.B.; a fost obligat pârâtul să soluţioneze sub forma unei propuneri de acordare de despăgubiri privind notificarea nr. 923 din 28 iunie 2001 în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii şi să înainteze întreaga documentaţie şi dispoziţia emisă către C.C.S.D. pentru măsurile prevăzute de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Autorul reclamanţilor, I.A., a solicitat prin notificarea nr. 923 din 28 iunie 2001 despăgubiri băneşti pentru imobilul ce s-a aflat la adresa din contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 21786 din 24 iulie 1942.
S-a mai reţinut că notificarea nu a fost soluţionată, deşi s-a scurs o perioadă îndelungată de la momentul formulării, entitatea învestită cu soluţionarea acesteia, neîndeplinindu-şi obligaţia legală.
Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 privitoare la termenul de soluţionare a notificării, precum şi ale Legii nr. 247/2005 de completare şi modificare a Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura acordării măsurilor reparatorii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, iar prin Decizia nr. 22 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii formulate împotriva pârâtei C.M.B. pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că apelul vizează pe cei care au avut calitatea de parte la judecata în primă instanţă, iar apelantul mai sus menţionat a stat în judecată în faţa instanţei de fond ca pârât, cadrul procesual fiind stabilit prin cererea introductivă, prin care au fost chemaţi în judecată atât P.G.M.B., cât şi P.M.B. Apelul a fost depus de P.M.B., D.J. - Serviciul Instanţe Civile, prin directorul executiv, împuternicit prin dispoziţia P.G. nr. 1808/2008.
În ce priveşte excepţia lipsei de interes invocată prin întâmpinare, s-a reţinut că pentru a declara apel, partea trebuie să justifice interesul, care presupune că a căzut total sau parţial în pretenţii în primă instanţă.
Având în vedere că apelantul-pârât a pierdut procesul în faţa instanţei de fond, precum şi motivele invocate în susţinerea cererii de apel s-a reţinut că apelantul justifică un interes în promovarea căii de atac, chiar dacă, după pronunţarea sentinţei atacate, a fost emisă Dispoziţia nr. 12896 din 4 august 2010 a P.G.M.B.
Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, a fost găsită întemeiată. S-a reţinut că, capacitatea procesuală, reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile, aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual.
Or, în cauză, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954, nu are personalitate juridică şi nici capacitate de drept civil, fiind constituită conform Legii nr. 10/2001 în cadrul unităţii deţinătoare, pentru soluţionarea notificărilor formulate în condiţiile legii speciale.
Pe fondul pricinii, s-a reţinut că este lipsită de suport susţinerea apelantului, în sensul că instanţa de fond, cu încălcarea legii, a obligat P.M.B. la înaintarea directă a dispoziţiei primarului către C.C.S.D., soluţie de natură a priva instituţia prefectului de exercitarea controlului de legalitate în conformitate cu prevederile Legii administraţiei publice locale nr. 215/200, câtă vreme, prin sentinţa apelată, Tribunalul a dispus obligarea pârâţilor de a proceda în sensul înaintării documentaţiei şi a dispoziţiei emise în soluţionarea notificării către comisia centrală de acordare a despăgubirilor în condiţiile prevăzute de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, iar nu cu eludarea acesteia.
S-a mai reţinut că, prin Decizia nr. XX/2007, pronunţată în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, că, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, cum este cazul în speţă.
Nu au fost fondate susţinerile privind prematuritatea obligaţiei de a emite dispoziţie ca urmare a notificării, în condiţiile în care, la data de 4 august 2010, a fost emisă dispoziţia nr. 12896, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent intimaţilor-reclamanti.
Împotriva acestei decizii pârâta P.M.B. şi M.B. prin P.G. au declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenţii au arătat că în condiţiile legii speciale, aşa cum a fost modificată, unitatea deţinătoare are calitatea doar de a constata imposibilitatea de restituire a bunului şi de a emite o dispoziţie în sensul propunerii acordării de măsuri reparatorii.
Instanţa nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi nu poate ignora dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ulterioară deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a mai susţinut că prin OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv a fost modificat şi completat Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar titlul de plată/de conversie emis de A.N.R.P. poate fi contestat în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, împrejurare în care nu se încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.
O altă critică, vizează faptul că instanţa nu poate obliga recurenta la înaintarea directă a dispoziţiei primarului către C.C.S.D., deoarece o astfel de soluţie ar priva instituţia Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuţie conferită de Legea nr. 215/20.01, în acest sens arătându-se că Decizia recurată nu a respectat dispoziţiile art. 16 alin. (1), (2) şi (3) din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Recurenta a arătat că ceea ce se solicită prin cererea de chemare în judecată este o obligaţie de a face, care contravine textului art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
Notificarea nr. 923 din 28 iunie 2001 nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de entitatea deţinătoare, motiv pentru care la data de 9 mai 2010 reclamanţii s-au adresat instanţei.
Termenul de 60 de zile pentru soluţionarea notificării este un termen imperativ. A considera altfel ar însemna a nu fi respectat caracterul reparator al Legii nr. 10/2001 şi finalitatea acestui act normativ.
Aşa cum s-a statuat în Decizia XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, din data de 19 martie 2007, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii, învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei.
Notificarea fiind soluţionată prin dispoziţia nr. 12896 din 4 august 2010, după formularea acţiunii, măsura prin care instanţa a dispus obligarea pârâtei la înaintarea acesteia şi a documentaţiei către C.C.S.D. este conformă cu prevederile din art. 16 alin. (1), (2) şi (3) din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Cum notificarea nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/200 şi nici după apariţia Legii nr. 247/2005 pârâta nu a respectat dispoziţiile din art. 16 alin. (1), (2) şi (3) din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 aşa încât pârâta nu poate invoca propria culpă în apărare.
Nu este fondată nici critica potrivit căreia prin înaintarea directă a dispoziţiei primarului către C.C.S.D., instituţia prefectului ar fi privată de exercitarea controlului de legalitate, atribuţie conferită de Legea nr. 215/2001.
Instanţa a pronunţat o decizie cu aplicarea corectă a Legii nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, ceea ce nu poate împiedica exercitarea atribuţiilor organelor administraţiei publice locale aşa cum sunt reglementate de Legea nr. 215/2001.
Din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii P.M.B. şi M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 22 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1502/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1497/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
