ICCJ. Decizia nr. 1457/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1457/2012
Dosar nr. 11539/118/2007
Şedinţa publică din 02 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 11539/118/2007, reclamantul G.M.D. a chemat în judecată pe pârâţii O.E., prin P. şi C.A.L. nr. 10/2001, pentru a se constata că pârâţii au depăşit termenul de soluţionare a notificării şi să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.000 m.p., situat în fosta staţiune balneară Movila Techirghiol.
Prin sentinţa civilă nr. 743 din 15 iunie 2009, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C.A.L. nr. 10/2001, a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul O.E., prin P., a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi a fost obligat pârâtul să întocmească documentaţia necesară emiterii dispoziţiei de acordare de despăgubiri şi să o înainteze C.C., în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafaţa de teren de 1.000 m.p. situată în Eforie Sud, identificată conform schiţei nr. 3 la raportul de expertiză întocmită de expertul N.P.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctului G.N.D., conform certificatului de moştenitor nr. 220/1975, autorul său fiind proprietarul terenului în suprafaţă totală de 1.000 m.p., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7659/1936, format din două loturi a câte 500 m.p., situate în Comuna Carmen Silva, Staţiunea balneară Movila Techirghiol.
S-a mai reţinut că, în condiţiile în care statul şi autoritatea locală deţinătoare nu au făcut dovada unui titlu legal de preluare a imobilului din proprietatea autorului reclamantului, faptul că în prezent imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, conform art. 1 lit. e) din HG nr. 250/2007, situaţie în care terenul intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Întrucât terenul de 1.000 m.p. identificat prin expertiză topografică de expertul N.P. în zona Băilor Reci din localitatea Eforie Sud, este afectat de detalii de sistematizare, respectiv accesul la băi, zona de siguranţă a căii ferate şi o unitate de prestări servicii, spălătorie auto, s-a concluzionat că nu este posibilă restituirea lui în natură, reclamantul fiind îndreptăţit să primească despăgubiri conform legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul G.M.D., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie numai sub aspectul stabilirii naturii măsurilor reparatorii.
În apel, la cererea pârâtelor, instanţa a încuviinţat completarea materialului probator cu înscrisuri şi supliment la expertiza imobiliară pentru determinarea gradului de ocupare a terenului notificat cu „lucrări de utilitate publică" cât şi a terenului ce a făcut obiectul unor înstrăinări către terţi.
Cu adresa nr. 27227 din 15 ianuarie 2010, intimatul pârât O.E. a comunicat instanţei că imobilul teren (410 m.p.) şi construcţia cu destinaţie spălătorie auto şi staţie pentru mijloacele de transport în comun se află în proprietatea SC Z. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 220 din 03 februarie 2003, depus la dosar.
În apel, apelantul reclamant a precizat că până în prezent nu a formulat nicio acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 220 din 03 februarie 2003, cumpărătorul imobilului (teren şi construcţie – spălătorie auto) nefiind parte nici în prezentul litigiu.
Cu adresa nr. 10604 din 8 aprilie 2010, intimatul pârât O.E. a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei impusă de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată, comunicând instanţei că unitatea administrativ teritorială nu dispune de bunuri sau servicii pentru a putea fi oferite în compensare foştilor proprietari, conform Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 216/ C din 23 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul O.E., prin P., să restituie în natură reclamantului, suprafaţa de teren de 387 m.p., identificată prin expertiza efectuată de expert V.M., delimitată prin pct. 2, A, B, 5, C, D, E, F, G, H,2. S-a menţionat în dispozitivul deciziei din apel că propunerea de acordare de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, va privi numai suprafaţa de teren de 613 m.p., ce nu poate fi restituită în natură. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei, iar intimatul pârât a fost obligat la 620 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.
Instanţa de apel a reţinut că pârâtul O.E., prin P., nu a contestat hotărârea Tribunalului Constanţa sub aspectul identificării terenului notificat, neînţelegând să exercite calea de atac a apelului.
Din expertiza efectuată de ing. V.M. rezultă că o suprafaţă de teren de 329 m.p. este ocupată de construcţii definitive aferente accesului de la şi către obiectivul de tratament B.R., astfel cum a fost identificat în Planşa anexă nr. 1, în perimetrul punctelor 1, A, B şi 6.
Din adresa nr. 12425 din 04 iunie 2009 emisă de O.E. – D.A.P.L., rezultă că „accesul" la B.R. este format atât din trepte de beton, cât şi dintr-o subtraversare a străzii Republicii, care se identifică şi cu DN 39, platforme betonate, parapeţi de sprijin şi o subtraversare a căii ferate Constanţa - Mangalia.
De asemenea, prin expertiza tehnică efectuată de ing. V.M. s-a identificat şi o suprafaţă de teren de 57 m.p., determinată de pct. 2, 3 şi H - planşă anexă nr. 1 care este ocupată de zona de siguranţă a căii ferate.
În raport de aceste constatări instanţa de apel a considerat corect raţionamentul instanţei de fond asupra imposibilităţii restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 329 m.p. şi respectiv de 57 m.p., reţinând că acest teren nu este liber, fiind afectat de „amenajări de utilitate publică" a localităţii urbane, astfel cum este definită această sintagmă de art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 230/2007.
Instanţa de apel a apreciat că, în sensul dispoziţiilor legale menţionate, nu intră în noţiunea de „teren liber" şi nu poate fi restituit în natură terenul care este ocupat de construcţii, amenajări tehnico-edilitare, dar şi terenul care este necesar pentru accesul şi utilizarea normală a construcţiilor şi a amenajărilor subterane. În cauză, o suprafaţă de teren de 386 mp (329 m.p. şi 57 m.p.) are o afectaţiune publică, servind realizării accesului la un obiectiv de interes public, B.R., cât şi zonei de siguranţă a căii ferate şi în consecinţă nu poate fi restituit în natură reclamantului.
Împrejurarea că obiectivul „B.R." din staţiunea turistică Eforie Sud funcţionează numai în sezonul estival, cât şi faptul că pasajul subteran prin care se realizează acest acces are nevoie de lucrări periodice de întreţinere şi consolidare, nu constituie temeiuri pentru restituirea în natură a acestui teren, cât timp lucrările care îl afectează au caracter definitiv şi sunt destinate a deservi nevoile comunităţii.
În concluzie, deşi de principiu, apartenenţa unui teren la domeniul public al oraşului nu constituie de plano un impediment pentru restituirea în natură a bunurilor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, imposibilitatea restituirii în natură a celor două porţiuni de teren în suprafaţă de 329 m.p. şi respectiv 57 m.p. este determinată de afectaţiunea publică a acestora, destinaţia terenului intrând în aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate publică al localităţii urbane şi rurale".
Referitor la terenul în suprafaţă de 227 m.p. identificat prin expertiza V.M., suprafaţa delimitată prin pct. C D E F G şi 4, afectată de construcţia unui chioşc şi a unei spălătorii auto proprietatea SC Z. SRL, Curtea a constatat că în mod judicios prima instanţă a reţinut că această suprafaţă de teren nu poate fi restituită în natură, în raport de dispoziţiile art. 18 lit. (c) din Legea nr. 10/2001.
Terenul menţionat face parte din suprafaţa totală de teren de 410 m.p. înstrăinată către SC Z. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 220 din 03 februarie 2003 de B.N.P. D.D. Mangalia, contract ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă până în prezent.
Legalitatea acestui contract de vânzare-cumpărare nu a făcut obiectul prezentului litigiu, prima instanţă nefiind învestită de reclamant cu o cerere de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu SC Z. SRL, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Împrejurarea că pe acest teren există două construcţii proprietatea SC Z. SRL într-un stadiu avansat de degradare nu justifică restituirea în natură a acestui teren către reclamant, cât timp titlul de proprietate al terţului, societate comercială nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în această situaţie nefiind aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la suprafaţa de teren de 387 m.p. identificată de expertul V.M. prin pct. 2 A, B, 5, C, D, E, F, G, H, 2, Curtea a constatat că aceasta reprezintă teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, situaţie în raport de care a apreciat că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 9 şi 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Terenul în litigiu nu este afectat unor amenajări de utilitate publică, existenţa unor reţele de iluminat şi telefonie, ce traversează aerian acest teren nefiind un impediment la restituirea în natură, fiind întemeiate în parte criticile reclamantului, referitoare la restituirea în natură a acestui teren.
Curtea a apreciat ca fiind vădit nefondată critica apelantului ce viza împrejurarea că prima instanţă nu a acordat prioritate măsurii de acordare a unor bunuri sau servicii în compensare. Instanţa de apel a reţinut că acordarea în compensare de alte bunuri este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordare în compensare şi care să fie acceptate de persoana îndreptăţită.
Includerea unor bunuri în categoria celor disponibile este o atribuţie care revine C.L. Eforie, conform art. 26 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2003, singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietatea unităţii administrativ-teritoriale trebuie să fie menţinut sau nu în proprietatea sa, fiind necesar satisfacerii intereselor unităţii administrativ-teritoriale. În aceste condiţii, instanţa de judecată nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voinţa titularului dreptului, cu excepţia cazului în care reclamantul dovedeşte că refuzul unităţii administrativ-teritoriale de a include un astfel de bun în lista bunurilor disponibile este abuzivă sau ilegală.
În speţă, la momentul soluţionării notificării reclamantului, unitatea administrativ-teritorială nu dispunea de un teren echivalent ca valoare şi caracteristici tehnico-edilitare imobilului preluat de la autorul reclamantului, imposibil de restituit în natură, iar reclamantul nu a făcut dovada că deşi un anumit teren, pe care l-ar fi identificat, este liber din punct de vedere juridic şi ar putea fi acordat în compensare, nu este inclus în lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 datorită unui abuz al autorităţii locale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul G.M., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut că nerestituirea în natură a suprafeţelor de 329 m.p. şi 227 m.p. este o soluţie nelegală, pentru următoarele considerente:
Raportul de expertiză nu evidenţiază existenţa vreunor construcţii pe terenul în suprafaţă de 329 m.p., ci se arată că o parte din acest teren este ocupat de scările de acces la obiectivul „B.R.", precum şi de scările de acces la pasajul subteran. Trecerea la aceste obiective se face pe dedesubtul suprafeţei de teren, neexistând nici un impediment în calea restituirii lui în natură.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 227 m.p., pe care există un chioşc şi o spălătorie auto aparţinând SC Z. SRL, instanţa a apreciat greşit incidenţa art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Intimata pârâtă a încălcat prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece a înstrăinat terenul după ce reclamantul înregistrase notificarea, actul de vânzare fiind lovit de nulitate şi inopozabil reclamantului.
Examinând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte găseşte recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
De asemenea, potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin HG nr. 250/2007, în toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Enumerarea situaţiilor care intră în conţinutul sintagmei „amenajări de utilitate publică" este exemplificativă, textul referindu-se atât la amenajări efectuate pe suprafaţa terenului preluat de stat, cât şi la cele subterane.
Pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a stabilit, ca situaţie de fapt (care nu intră sub cenzura instanţei de recurs), că terenul în suprafaţă de 329 m.p. este ocupat de construcţii definitive aferente accesului de la şi către obiectivul de tratament B.R. (trepte de beton, subtraversarea străzii Republicii, care se identifică şi cu DN 39, platforme betonate, parapeţi de sprijin şi subtraversarea căii ferate Constanţa – Mangalia). Aceste amenajări sunt de utilitate publică, servind nevoilor comunităţii, astfel încât Înalta Curte consideră că terenul solicitat de reclamant nu este liber, în sensul Legii nr. 10/2001, neputând fi restituit în natură.
În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora: „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi"), Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel este corect, respectiv, atâta vreme cât reclamantul nu a sesizat instanţa cu acţiune în constatarea nulităţii actului juridic în contradictoriu cu părţile contractante, cauza de nulitate întemeiată pe textul legal menţionat nu poate fi examinată în cadrul acestui litigiu.
Inopozabilitatea actului de vânzare-cumpărare în raport cu reclamantul (care are calitatea de terţ faţă de acest act) nu poate constitui un argument pentru admiterea solicitării sale şi obligarea intimatului să restituie în natură terenul vândut, o asemenea soluţie fiind contrară prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea în natură a imobilelor deţinute de unitatea administrativ-teritorială, primarul neputând dispune de bunuri care nu se mai găsesc în patrimoniul oraşului.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.M.D. împotriva deciziei civile nr. 216/ C din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1461/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1436/2012. Civil → |
|---|
