ICCJ. Decizia nr. 1914/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1914/2012
Dosar nr.5425/40/2010
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 august 2010, pe rolul Tribunalului Botoşani, reclamantul A.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., obligarea acestuia la plata sumei de 5000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a condamnării politice suferită de tatăl său A.P. în perioada 28 mai 1948 – 28 mai 1963. Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 2982 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Botoşani a respins, ca nefondată, acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2010, astfel că dispoziţiile legale invocate de reclamant nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.
Tribunalul a analizat pretenţiile şi prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 998 şi următoarele C. civil şi a reţinut că defunctul A.P. a primit o indemnizaţia lunară, începând cu luna iulie 1990, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar măsurile compensatorii acordate de stat au fost de natură a acoperi prejudiciul moral încercat de autorul reclamantului.
Împotriva sentinţei a declarat recurs (calificat de instanţa de control judiciar ca fiind apel) reclamantul A.L.
În motivarea căii de atac exercitate, reclamantul a arătat că instanţa a fost greşit alcătuită şi că hotărârea atacată este netemeinică şi în contradicţie cu faptele stabilite de instanţă, indemnizaţia acordată în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 neavând ca obiect repararea prejudiciului moral cauzat tatălui său prin condamnare.
Prin Decizia nr. 54 din 30 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
În legătură cu primul motiv invocat, Curtea a constatat că acesta nu este întemeiat, deoarece tribunalul, competent, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, a judecat, în primă instanţă, într-un complet legal constituit, dintr-un singur judecător.
Nici celelalte susţineri din apel nu au fost reţinute, în condiţiile în care temeiul legal al cererii nu mai subzistă, prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile erga omnes, instanţele judecătoreşti fiind ţinute a le aplica.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul A.L.
În motivarea recursului, acesta susţine, în esenţă, că a făcut dovada că tatăl său a fost deţinut politic, iar instanţele de fond şi de apel au apreciat în mod greşit că drepturile acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 sunt de natură să repare prejudiciu moral suferit. Recurentul susţine că are dreptul la daune morale, în conformitate cu prevederile Legii nr. 22172001, modificată prin OUG nr. 62/2010, în vigoare la data promovării acţiunii.
Examinând Decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of., nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat recursul, hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul A.L. împotriva deciziei civile nr. 54 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 1904/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1848/2012. Civil. Fond funciar. Recurs → |
---|