ICCJ. Decizia nr. 1939/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1939/2012
Dosar nr.27178/3/2008
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1465 din 10 decembrie 2009, a respins acţiunea formulată de reclamantul R.M.V., în contradictoriu cu pârâtul P.G.M.B., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Urmare a notificării înregistrată sub nr. 1693/2001, prin dispoziţia nr. 8618/2007, P.G.M.B. a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului pentru apartamentele situate în imobilul din Bucureşti, str. Intrarea Mareşal Iosif Pilsudski, vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv pentru apartamentul nr. 1 şi apartamentul nr. 1/ A şi teren în suprafaţă de 280 m.p., imposibil de restituit persoanei îndreptăţite.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent
În speţa dedusă judecăţii, pârâtul nu a contestat în niciun moment dreptul reclamantului la restituirea prin echivalent a imobilului solicitat, astfel încât tribunalul nu va mai face consideraţii cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, în baza Legii nr. 10/2001, necontestând nimeni calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire, acesta făcând dovada proprietăţii de pe urma autorilor lui prin înscrisurile existente la dosar.
Aşadar, tribunalul s-a pronunţat numai strict cu privire la legalitatea restituirii în echivalent raportat la criticile aduse de către contestator prin acţiunea formulată, în limitele principiului disponibilităţii.
În acest sens tribunalul a reţinut că imobilul ce face obiectul notificării, respectiv apartamentul nr. 1 şi apartamentul nr. 1/A situate în Bucureşti, str. Intrarea Mareşal Iosif Pilsudski, au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 5206/22113/1997 şi 5207/22114/1997, încheiate între P.M.B. prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi L.N., respectiv I.Şt.P., în calitate de cumpărători, aşa cum rezultă şi din înscrisurile privind situaţia juridică a imobilului.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
În cazurile prevăzute la alin. (2) măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (2), măsurile reparatorii în echivalent se acordă sau, după caz, se propun prin dispoziţia motivată a primarului, respectiv a primarului P.M.B.
De asemenea, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În ceea ce priveşte imobilul teren tribunalul a reţinut că terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat, reprezintă în fapt curtea aferentă apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi care constituie impediment la restituirea în natură a imobilului, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri prin echivalent.
La aprecierea acestei situaţii tribunalul a avut în vedere şi că prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (M. Of. nr. 63/3.02.2009), s-a prevăzut în mod expres că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare [(art. 7 alin. (5)].
Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate că către contestator, acesta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 [(art. 20 alin. (2)] şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.
Faptul că în cuprinsul dispoziţiei contestate nu s-a precizat în mod expres valoarea despăgubirilor în echivalent, nu constituie un motiv de admitere a acţiunii, întrucât în urma modificărilor aduse la Legea nr. 10/2001, prin Legea nr.247/2005, stabilirea cuantumului despăgubiri revine numai Comisiei centrale de acordare a despăgubirilor.
Totodată, susţinerile reclamantului în sensul că cele două contracte de vânzare-cumpărare ar fi lovite de nulitate sunt neîntemeiate şi irelevante în speţa dedusă judecăţii atât pentru considerentele sus-menţionate cât şi pentru următoarele motive:
În primul rând, tribunalul a constatat că reclamantul nu a solicitat prin acţiunea introdusă ca şi capăt de cerere constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât, nefiind sesizat cu un asemenea capăt de cerere, tribunalul nu a putut analiza valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare,ci s-a pronunţat în limitele principiului disponibilităţii numai cu privire la capetele de cerere formulate de reclamant.
Mai mult decât atât, cumpărătorii din respectivele contracte de vânzare-cumpărare nu au fost chemaţi în judecată, astfel încât în nici un caz tribunalul nu a putut să constate nulitatea acestor contracte nici măcar ca simplă apărare de fond, neputându-se concepe anularea unui contract de vânzare-cumpărare dacă nu sunt chemate în judecată părţile din acest contract.
În al doilea rând, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 se prescrie în termen de un an şi 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În speţa dedusă judecăţii, contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat au fost încheiate în anul 1997, iar acţiunea a fost promovată de către reclamant în anul 2008, cu mult peste termenul de 18 luni prevăzut de lege, termenul limită fiind 14 august 2002, astfel încât un eventual capăt de cerere ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este prescris.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 179 din 02 septembrie 2010, a respins apelul declara de apelantul-contestator R.M.V., împotriva sentinţei civile nr. 1465 din 10 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul P.G.M.B., ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele.
Un prim argument invocat de către apelantul-reclamant în susţinerea opiniei sale, că este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul cauzei, se referă la nelegalitatea măsurii naţionalizării, având în vedere statutul său social şi al mamei sale la data preluării imobilelor, prin raportare la subiecţii calificaţi cărora li se aplica actul normativ de preluare.
Or,aşa cum rezultă din analiza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel de argumente ar fi putut fi invocate doar privitor la imobile ce nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 într-o acţiune în revendicare sau în cadrul legislativ anterior intrării în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001.
Pe de altă parte, susţinerea înstrăinării imobilelor către persoanele ce aveau calitatea de chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995 cu încălcarea normelor legale se putea invoca numai pe calea unui acţiuni în constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare întemeiate pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Având în vedere aceste considerente, Curtea nu a analizat susţinerile privind nelegalitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către subdobânditorii imobilelor ce fac obiectul cauzei.
În speţă, pe calea procedurii administrative prin care, în temeiul legii speciale, autorităţile administraţiei publice aveau obligaţia să soluţioneze notificările formulate de către persoanele îndreptăţite, reglementările impuse de lege sunt mai restrictive.
În acest sens, corect a reţinut instanţa de fond că potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu se restituie în natură ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
În sfârşit, susţinerea încălcării prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l al Convenţiei C.E.D.O. nu poate fi primită câtă vreme, dat fiind cadrul legislativ şi necesitatea asigurării unui echilibru între respectarea drepturilor fostului proprietar şi cele ale subdobânditorilor, soluţia despăgubirii prin echivalent a fostului proprietar vine să asigure standardele C.E.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs contestatorul R.M.V., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- În mod nelegal s-a apreciat de către instanţa de apel, că se constată imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu, motivat de faptul că apartamentele 1 şi 1/A din imobilul în cauză au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, de vreme ce aceste vânzări au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
- A fost notificat SC H.N. SA şi P.M.B. să nu vândă imobilul situat în Bucureşti, Intrarea Iosef Pilsudski, acesta fiind preluat abuziv de către stat, şi pe locatarii imobilului să nu cumpere.
Recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente.
Urmare a notificării înregistrată sub nr. 1693/2001, prin Dispoziţia nr. 8618/2007, P.G.M.B. a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului R.M.V. pentru apartamentele situate în imobilul din Bucureşti, str. Intrarea Mareşal Iosif Pilsudski vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv pentru apartamentul nr. 1 şi apartamentul nr. 1/A şi teren în suprafaţă de 280 m.p., imposibil de restituit persoanei îndreptăţite.
Cu privire la legalitatea restituirii în echivalent a imobilului în litigiu, respectiv apartamentul nr. 1 şi apartamentul nr. 1/A situate în Bucureşti, str. Intrarea Mareşal Iosif Pilsudski au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 5206/22113/1997 şi 5207/22114/1997, numiţilor: L.M., respectiv I.Şt.P.
Potrivit art. 7 alin. (11 ) din Legea nr. 10/2001 nu se restituire în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
În conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită standardelor internaţionale de evaluare.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile legale mai sus menţionate, instanţa de apel în mod corect a statuat că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură.
De asemenea, susţinerea încălcării prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. nu poate fi primită câtă vreme, dat fiind cadrul legislativ şi necesitatea asigurării unui echilibru între respectarea drepturilor fostului proprietar şi cele ale subdobânditorilor, soluţia despăgubirii prin echivalent a fostului proprietar vine să asigure standardele C.E.
Faţă de cele reţinute, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul R.M.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul R.M.V. împotriva deciziei nr. 179/ A din 02 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3176/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1904/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
