ICCJ. Decizia nr. 3176/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3176/2012

Dosar nr. 27491/3/2008

Şedinţa publică din 5 aprilie 2011

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 15 august 2008, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar şi I.T. solicitând obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, rechiziţionat forţat, naţionalizat şi trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziţia 7741 din anexa la acest decret).

Ulterior, la solicitarea instanţei,reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.E.F., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, T.I.A. şi T.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 720 mp., situat în Bucureşti, sectorul 1; să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul sus menţionat compus din teren în suprafaţă de 720 mp. şi construcţia situată pe acest teren, în suprafaţă totală de 603,87 mp. şi o suprafaţă construită la sol de 201 mp. compusă din subsol, parter, etaj şi pod, ce a fost înscrisă în cartea funciară nr. 10727 a sectorului 1, cu număr cadastral 4903, iar, în subsidiar, în cazul respingerii acţiunii în revendicare, să se anuleze dispoziţia nr. 10552 din 21 mai 2008 şi să fie obligaţi pârâţii să restituie în natură acelaşi teren şi construcţie sus menţionate, solicitate în baza Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 835/2002.

Prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 886 din 11 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere şi a respins, în consecinţă, acest capăt de cerere; a respins, ca neîntemeiată, excepţia admisibilităţii capetelor 2 şi 3 din cererea principală; a respins acţiunea principală precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin interes, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile se înţelege folosul practic urmărit de către persoana care a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv de către reclamantă.

Altfel spus, persoana care formulează o cerere de chemare în judecată, este datoare să justifice printre altele şi faptul că în urma admiterii cererii sale ea ar dobândi un anumit folos practic, în caz contrar, dacă admiterea cererii nu ar schimba cu nimic situaţia actuală a reclamantului, cererea sa ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes.

În speţa dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un interes în sensul de folos practic urmărit prin promovarea acţiunii, cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, formulat împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti (şi pentru identitate de raţiune şi împotriva celuilalt pârât -statul român), întrucât prin dispoziţia 10552/2008 a fost admisă notificarea formulată de către reclamantă şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cauzei format din teren şi construcţie.

Aşadar, persoana juridică abilitată să emită dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 a admis notificarea formulată şi a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobil, ceea ce înseamnă în mod obligatoriu că a considerat că acest imobil face obiectul Legii nr. 10/2001, care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului, în mod nevalabil în perioada 1945-1989.

De altfel, prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobilele preluate de stat cu titlu, sau fără titlu.

Or, atâta vreme cât prin art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 s-a statuat că toate imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost intrate în posesia statului în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

În raport de considerentele de mai sus, tribunalul a admis excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere şi a respins în consecinţă acest capăt de cerere.

A mai reţinut tribunalul că obiectul capătului 2 de cerere este o acţiune în revendicare formulată împotriva pârâtului T.I.A., iar capătul trei de cerere este o contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt supuse restituirii, în condiţiile speciale ale acestei legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deţinerea persoanelor juridice menţionate în text (regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, o organizaţie cooperatistă, altă persoană juridică ori daca statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută), la data intrării în vigoare a legii.

Cum, prin ipoteză, imobilul-construcţie nu se mai află în posesia unei „ unităţi deţinătoare" întrucât a fost înstrăinat către numitul Tiriac Ion, iar acesta l-a donat către pârâtul T.I.A. rezultă că nu se pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate.

Transmiterea notificării într-o astfel de situaţie, a înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii, nu are semnificaţia unei condiţii de admisibilitate pentru promovarea acţiunii în justiţie, ci aceea a unei măsuri de precauţie, de prezervare a unui drept - la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru situaţia în care acţiunea în justiţie va fi soluţionată nefavorabil (şi deci, nu se poate obţine restituirea în natură a bunului).

În speţa dedusă judecăţii, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate.

Prin Dispoziţia nr. 10552 din 21 mai 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 720 mp. şi construcţie S+P+E+ pod în suprafaţă construită de 603 mp.

În motivarea dispoziţiei s-a arătat că imobilul - construcţii a fost vândut conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3653/1972 iar terenul în suprafaţă de 720 mp. a fost atribuit în folosinţă veşnică cumpărătorului construcţiei, astfel încât imobilul nu mai poate fi restituit în natură persoanei îndreptăţite.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent

Prin Decizia nr. 519 din 17 aprilie 1972 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv şi a H.C.M. nr. 345 din 03 aprilie 1972 s-a decis vânzarea către maestrul emerit al sportului, Tiriac Ioan a clădirii de locuit situata în Bucureşti, sectorul 1, compusă din subsol, parter - etaj, în suprafaţa construită de 603,87 mp. Totodată, s-a decis că la data perfectării actului de vânzare-cumpărare să se atribuie în folosinţa veşnica lui Tiriac Ioan, terenul în suprafaţa de 720 mp aferent clădirii şi pe care s-a edificat şi cel de-al doilea corp de clădire de către proprietarul-pârât, T.I.A.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3653 din data de 06 mai 1972 de R.G. - notar de stat, Statul Român, prin Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti a vândut numitului T.I. imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din construcţie alcătuită din subsol, parte şi etaj, în suprafaţă construita de 603,87 mp., iar odată cu locuinţă s-a atribuit cumpărătorului în folosinţă veşnică, terenul în suprafaţă totală de 720 m.p. (filele 50-52), act transcris sub nr. 530 din 06 mai 1972 în registrul de transcripţiuni imobiliare ţinut de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin actul de donaţie autentificat sub nr. 14557 din 14 august 1991, numitul T.I. a donat fiului său, pârâtul T.A.I., minor la acea dată, imobilul construcţie sus menţionat, precum şi terenul în suprafaţă de 720 mp. (filele 54-55) transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare al notariatului de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti sub nr. 5029 din 15 august 1991.

Prin autorizaţia de executare de lucrări nr. 19M din 1 septembrie 1992 emisă de Municipiul Bucureşti (fila 57), s-a aprobat executarea unor lucrări de extindere a imobilului locuinţă cu o nouă construcţie P+2E situată la aceeaşi adresă.

Suprapunerea totală a imobilului ce face obiectul notificării peste o proprietate privată constituie impedimente la restituirea în natură a imobilului, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 26 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că în mod corect s-a dispus acordarea de despăgubiri prin echivalent.

În speţa dedusă judecăţii, imobilul nu a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, ci cu mult înainte, în baza Legii nr. 9/1968 şi a Deciziei nr. 519/1972 a CPMB şi în lipsa unor prevederi legale exprese, tribunalul a apreciat că se aplică prin asimilare (identitate de raţiune) dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001.

În prezent legiuitorul nu permite restituirea în natură a terenurilor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Cu atât mai mult se impune un regim asemănător pentru terenuri date în folosinţa veşnică unui cumpărător care a achiziţionat imobilul în anul 1972 în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la acea dată.

În concluzie, reclamanta nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent şi care potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 şi art. 26 pct. 1 din acelaşi act normativ, pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la revendicare, tribunalul a reţinut că nu se poate face abstracţie de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Aşa cum s-a arătat, contractul nu a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ci mult înainte, în anul 1972, aşa încât pârâtul şi autorul pârâtului au beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenţiei şi nu pot fi deposedaţi de bunul lor.

C.E.D.. a recomandat să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri, or, a se admite acţiunea în revendicare ar însemna ca o persoană care a dobândit proprietatea acum circa 35 de ani să suporte responsabilitatea statului, deşi bunul a fost dobândit cu bună-credinţă şi a intrat în circuitul civil cu mult înainte de apariţia Legii nr. 10/2001.

Distinct de toate aceste susţineri, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este nefondată, întrucât, reclamanta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)) şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, i se închide, persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii, calea obţinerii unei reparaţii în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce bunul fusese anterior înstrăinat unui terţ.

În opinia tribunalului, prin această dispoziţie legală având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza Legii nr. 112/1995 sau a altor acte normative, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.

Aşadar, în speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului şi într-un temei de respingere a acţiunii formulate pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, fără însă ca Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acţiunii formulate.

A considera că în aceasta situaţie mai poate fi admisă o acţiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenţia legiuitorului, care a înţeles să dea preferinţa titlului cumpărătorului prin derogarea de la regulile de drept comun.

Susţinerile reclamantei că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3653 din 06 mai 1972 de către notarul de stat R.G., invocând aceasta excepţie ca simplă apărare de fond, nu sunt întemeiate, atât pentru considerentele sus menţionate cât şi pentru faptul că, în aplicarea Legii nr. 9/1968, Consiliul de Miniştri a evaluat situaţia concreta şi a aplicat criterii excepţionale hotărând in personam încheierea contractului de vânzare-cumpărare între Statul Roman, prin Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - întreprinderea de Construcţii - Reparaţii şi Administraţie Locativă Herăstrău - în calitate de vânzător şi T.I. - în calitate de cumpărător.

Prin a actul administrativ individual dat în aplicarea legii nu s-a adăugat la lege, ci s-au concretizat într-un caz particular dispoziţiile legii în vigoare la acel moment. Legea nr. 9/1968 în mod enunţiativ a stabilit care sunt categoriile de locuinţe din fondul de stat care pot face în mod general obiectul vânzării, iar Consiliul de Miniştri a primit competenţa de a evalua şi stabili criteriile care stau la baza circumstanţierii potenţialilor cumpărători prin hotărâre.

Tribunalul a mai avut în vedere că un act normativ întotdeauna trebuie interpretat în sensul producerii de efecte juridice, iar a considera că nu se puteau vinde în baza dispoziţiilor enunţiative şi exemplificative ale Legii nr. 9/1968 decât case mici cu un singur apartament sau cu un număr redus de apartamente, precum şi locuinţe din clădirile în care există şi locuinţe proprietate personală, ar duce la suprimarea parţială a unor dispoziţii ale legii mai sus menţionate, întrucât orice vânzare de astfel de locuinţe ar fi putut să fie perfectată exclusiv în baza acestei legi, fără a mai fi nevoie de alte distingeri, deliberări, evaluări, criterii şi clasificări care constituie atributul şi prerogativele exclusive ale Consiliului de Miniştri de aplicare a legii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, nemotivat, care prin Decizia nr. 160/A din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins.

Curtea de apel a analizat hotărârea instanţei de fond din perspectiva dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. reţinând următoarele:

Imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a fost dobândit de D.O.T. în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 7528 din 02 martie 1940 (filele 18-21 dosar fond).

Acest imobil a făcut obiectul Decretului - Lege nr. 92/1950, privind naţionalizarea unor imobile, poziţia 7741 (fila 29 dosar fond).

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3653 din data de 06 mai 1972 de R.G. notar de stat, Statul Român, prin Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti a vândut numitului T.I. imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din construcţie alcătuită din subsol, parte şi etaj, în suprafaţă construita de 603,87 mp., iar odată cu locuinţa s-a atribuit cumpărătorului în folosinţă veşnică, terenul în suprafaţă totală de 720 m.p. (filele 50-52), act transcris sub nr. 530 din 06 mai 1972 în registrul de transcripţiuni imobiliare ţinut de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin actul de donaţie autentificat sub nr. 14557 din 14 august 1991, numitul T.I. a donat fiului său, pârâtul T.A.I., minor la acea dată, imobilul construcţie sus menţionat, precum şi terenul în suprafaţă de 720 mp. (filele 54-55) transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare al Notariatului de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti sub nr. 5029 din 15 august 1991.

Prin autorizaţia de executare de lucrări nr. 19 M din 1 septembrie 1992 emisă de Municipiul Bucureşti (fila 57), s-a aprobat executarea unor lucrări de extindere a imobilului locuinţă cu o nouă construcţie P+2E situată la aceeaşi adresă.

Moştenitoarea defunctei D.O.T. a fost sora acesteia, numita P.M. (astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 6 din 05 februarie 2002, aflat la fila 122 din dosarul instanţei de fond).

La rândul său P.M. a fost moştenită de reclamanta D.M., conform certificatului de legatar nr. 12/2003, în calitate de legatar universal.

P.M., după apariţia Legii nr. 10/2001 a formulat notificarea nr. 135 din 12 februarie 2002, privind restituirea imobilului în litigiu.

Prin dispoziţia nr. 10552 din 21 mai 2008 Primăria Municipiului Bucureşti, constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, întrucât acesta a fost înstrăinat lui T.I., a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent (fila 97 dosar fond).

Având în vedere că în speţă nu s-a făcut dovada că pârâţii au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare şi a actului de donaţie, sarcina probei aparţinând în acest caz reclamantei - apelante, instanţa de apel a constatat că este incident principiul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros a unui act juridic în baza dispoziţiilor art. 36 şi ale art. 56 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi publicităţii imobiliare.

Mai mult, chiar dacă s-ar reţine nulitatea contractului de vânzare -cumpărare autentificat sub nr. 3653 din 06 mai 1992 de R.G., notar de stat, care constituie titlul donatorului T.I., (deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect că dispoziţiile Legii nr. 7/1996 au fost respectate) sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi art. 56 din Legea nr. 7/1996 potrivit cărora subdobânditorul de bună - credinţă şi cu titlu gratuit al unui drept real imobiliar se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare.

Conform acestor dispoziţii legale, dreptul dobânditorului înscris în cartea funciară în urmă cu 10 ani este opozabil terţilor.In speţă, dreptul a fost transcris la data de 15 august 1991, iar notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost înregistrată la 12 februarie 2002 şi acţiunea în revendicare la 15 august 2008.

La data încheierii actului de donaţie pârâtul T.I.A. era minor, actul fiind încheiat cu autorizarea prealabilă a autorităţii tutelare, astfel încât buna credinţă a acestuia este prezumată.

Nici în acest caz reclamanta nu a făcut dovada contrară conform art. 1169 C. civ.

Aşa fiind instanţa de apel a statuat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, întrucât nu are un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în măsură a fi protejat.

Pentru a exista o astfel de protecţie, care să impună prevalenta dreptului subiectiv pretins de reclamantă, este necesar, potrivit jurisprudentei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestaţii în justiţie sau care apare doar ca o simplă pretenţie nu ar putea constitui o „speranţă legitimă", apărată de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

În plus, s-a reţinut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statului înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie.

De asemenea, reclamanta nu putea pretinde existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a aplicării măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, la situaţia de fapt concretă.

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Ceea ce în speţă s-a confirmat prin neformularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, titlul de proprietate al pârâţilor consolidându-se.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (cauza Raicu C. României) că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credintă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Împotriva Deciziei nr. 160/ A din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta D.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta a susţinut următoarele:

Imobilul în litigiu care a aparţinut autoarei reclamantei a fost trecut în proprietatea statului prin naţionalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ ce are un profund caracter anticonstituţional, ceea ce duce la concluzia că statul român nu a posedat niciodată un titlu valabil de proprietate asupra acestui bun, şi astfel, nu avea nici calitatea de a dispune înstrăinarea acestuia cu titlu oneros, astfel cum în mod abuziv s-a procedat în speţa de faţă.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3653 din 06 august 1972 de către Notarul de Stat R.G. este lovit de nulitate absolută pentru că prin acest înscris statul a vândut 11 numitului T.I. imobilul situat în sectorul 1, compus din construcţie alcătuită din subsol, parter şi etaj, desfăşurată pe o suprafaţă de 603,87 mp şi i s-a atribuit în folosinţă terenul aferent în suprafaţă totală de 720 mp.

Din anul 1940 şi până în prezent proprietar al imobilului în litigiu a fost autoarea recurentei şi ulterior succesoarea acesteia astfel că în prezent reclamanta este singura care are dreptul să se bucure de prerogativele puse la dispoziţie de lege unui proprietar.

În raport de această situaţiune, instanţele judecătoreşti erau obligate să constate că imobilul în litigiu constituie „bunul" în accepţiunea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt reluate criticile de mai sus susţinându-se, în esenţă că întrucât imobilul a intrat în posesia statului în mod abuziv, contractul de vânzare cumpărare şi actul de donaţie în virtutea căruia a devenit proprietar T.I.A., sunt lovite de nulitate absolută.

O altă critică se referă la faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză nu se află la adăpostul criticii nici în ceea ce priveşte modul în care au rezolvat problema tratată în Dispoziţia nr. 10552/2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care s-au acordat generic despăgubiri civile sub forma unor reparaţii pentru că în raport de probatoriile care erau absolut necesare a fi administrate urma să se stabilească suma care ar putea să revină recurentei.

Instanţele judecătoreşti au avut la dispoziţie instrumentele care erau de natură a elucida acest aspect şi anume, efectuarea unei expertize tehnice care să stabilească valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu.

Astfel fiind, susţine reclamanta, hotărârile judecătoreşti sunt deficitare în sensul că au încălcat prevederile art. 129 şi 130 C.proc. civ. şi au stabilit şi o situaţie de fapt străină de natura cauzei şi lipsită de conţinut.

În altă ordine de idei, s-a susţinut că, ambele instanţe au comis o greşeală impardonabilă atunci când au procedat la aprecierea existenţei bunei credinţe a pârâţilor T.I. şi T.I.A., la momentul întocmirii actelor juridice pentru că pe de-o parte existenţa acestei stări de fapt nu are nici o semnificaţie juridică în speţă, iar pe de altă parte, dacă se examinează cauza sub acest aspect, se ajunge la concluzia că aceştia au fost de rea credinţă.

S-a mai susţinut faptul că instanţele judecătoreşti au aplicat greşit prevederile art. 480 C. proc. civ. prin respingerea acţiunii în revendicare, a art. 644-645 C. civ. referitoare la modul de dobândire a unei proprietăţi prin încălcarea reglementărilor cuprinse în Constituţie, a unor texte existente în legi speciale, astfel că într-un cuvânt aceste hotărâri sunt lipsite de temei legal, pe de-o parte, şi au fost pronunţate prin aplicarea greşită a legii.

Analizând motivele de recurs formulate în raport de considerentele deciziei Curţii de Apel si de probele administrate în cauza se constată că Decizia atacată este legală şi temeinică, criticile aduse acesteia, în enumerarea mai sus arătată, nu pot fi primite pentru considerentele ce urmează:

Sub un prim aspect, cât priveşte cadrul procesual, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală analizând judicios cererea de chemare în judecată astfel cum a fost ea succesiv precizată şi a argumentat din perspectiva legislaţiei aplicabile, a practicii şi doctrinei incidente iar instanţa de apel a analizat declaraţia de apel din perspectiva dispoziţiilor art. art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în mod corect s-a stabilit că imobilul în litigiu a fost dobândit de D.O.T. în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 7528 din 02 martie 1940, imobil ce a făcut obiectul Decretului - Lege nr. 92/1950, privind naţionalizarea unor imobile, poziţia 7741.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3653 din data de 06 mai 1972 de R.G. notar de stat, Statul Român, prin Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti a vândut numitului T.I. imobilul în discuţie iar odată cu locuinţa s-a atribuit cumpărătorului în folosinţă veşnică, terenul în suprafaţă totală de 720 m.p., act ce a fost transcris sub nr. 530 din 06 mai 1972 în registrul de transcripţiuni imobiliare ţinut de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

În anul 1991, prin actul de donaţie autentificat sub nr. 14557 din 14 august 1991, numitul T.I. a donat fiului său, pârâtul T.A.I., minor la acea dată, imobilul construcţie sus menţionat, precum şi terenul în suprafaţă de 720 mp.,transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare al Notariatului de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti sub nr. 5029 din 15 august 1991 iar prin autorizaţia de executare de lucrări nr. 19 M din 1 septembrie 1992 emisă de Municipiul Bucureşti, s-a aprobat executarea unor lucrări de extindere a imobilului locuinţă cu o nouă construcţie P+2E situată la aceeaşi adresă.

După apariţia Lg. nr. 10/2001, P.M. (moştenitoarea defunctei D.O.T.) a formulat notificarea nr. 135/12 februarie 2002, privind restituirea imobilului în litigiu.

La rândul său P.M. a fost moştenită de reclamanta D.M., conform certificatului de legatar nr. 12/2003 (în calitate de legatar universal - fila 27 dosar fond).

Prin dispoziţia nr. 10552 din 21 mai 2008 Primăria Municipiului Bucureşti, constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, întrucât acesta a fost înstrăinat lui T.I.,în mod corect a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Până la promovarea acţiunii introductive de instanţă, reclamanta şi autoarea sa nu au întreprins niciun alt demers - în afară de cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 - din care să rezulte intenţia lor fermă de a intra în posesia imobilului.

Pe tot parcursul procesului nu s-a făcut dovada că pârâţii au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare şi a actului de donaţie, sarcina probei aparţinând în acest caz reclamantei, conform art. 1169 C. civ., fiind astfel incident principiul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros a unui act juridic în baza dispoziţiilor art. 36 şi ale art. 56 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi a publicităţii imobiliare.

În egală măsură, s-a constatat în mod corect că pârâţii cumpărători deţin un bun în sensul Convenţiei, deoarece aceştia au cumpărat imobilul în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul şi nu formulase vreo cerere de restituire în natură a imobilului.

Faţă de cele ce preced instanţele de fond au reţinut corect că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, şi nu are un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, raportat la situaţia de fapt concretă.

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, ceea ce în speţă s-a confirmat prin neformularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, titlul de proprietate al pârâţilor consolidându-se.

Cu privire la critica potrivit căreia instanţele judecătoreşti au aplicat greşit prevederile art. 480 C. proc. civ. prin respingerea acţiunii în revendicare, a art. 644-645 C. civ. referitoare la modul de dobândire a unei proprietăţi prin încălcarea reglementărilor, este de remarcat faptul că în deplină concordanţă cu situaţie de fapt şi de drept concretă, instanţele au reţinut că cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată constă într-o veritabilă acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., împotriva unor persoane fizice care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, stabilind că autorul pârâtului cumpărător (T.I.) a fost de bună credinţă, în sensul că a avut credinţa că a contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.

Mai mult, anularea unui contract de vânzare - cumpărare se putea solicita numai în condiţiile legii speciale în domeniu şi în lipsa unui asemenea demers juridic al părţii, simpla apărare prin emiterea de critici referitoare la nevalabilitatea titlului nu poate fi avută în vedere.

Pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva Deciziei nr. 160/ A din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3261/2012. Civil. Anulare act. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1939/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3176/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs