ICCJ. Decizia nr. 2513/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2513/2012
Dosar nr.4746/101/2010
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 528 din 8 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.D. în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P. şi a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamant pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu şi la 5.000 euro în calitate de descendent de grad I al autorului M.D.; a constatat că reclamantul este persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru autoarea M.A.; a constatat că prin Decizia nr. 138 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova au fost acordate despăgubiri pentru aceeaşi autoare, fratelui reclamantului, C.I., urmând ca împărţirea sumei ce va fi acordată să se facă potrivit dreptului comun; a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, pe baza probelor administrate, tribunalul a reţinut că reclamantul, împreună cu autorii săi, M.D. şi M.A., au fost deportaţi în Bărăgan cu domiciliul obligatoriu în localitatea Frumuşiţa Nouă, judeţul Galaţi, în baza Deciziei administrative nr. 200/1951 a M.A.I., act normativ care potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 dă caracter politic măsurii administrative, reclamantul solicitând despăgubiri morale atât pentru prejudiciul suferit în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitor al părinţilor săi, M.D. şi M.A., victime ale aceleiaşi măsuri.
Tribunalul a reţinut că, raportat la perioada celor patru ani de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse reclamantului şi părinţilor săi, nevoiţi să suporte pe nedrept un regim de viaţă inuman precum şi la dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 republicată, se justifică acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 euro pentru reclamant în nume propriu, şi 5.000 euro în calitate de descendent de grad I al autorului M.D., sumă ce constituie o satisfacţie echitabilă.
Referitor la despăgubirile solicitate pentru autoarea M.A., instanţa de fond a constatat că acestea au fost acordate fratelui reclamantului, C.I., prin Decizia civilă nr. 138 din 3 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr. 6814/101/2009, situaţie în care în prezenta cauză se va constata doar calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru autoarea M.A., urmând ca împărţirea sumei să se facă potrivit dreptului comun.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul M.D. (decedat, continuat de moştenitori M.D.D. şi S.C.M.) şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamantul M.D. (prin moştenitori) a arătat că suma de 10.000 euro este insuficientă în raport de suferinţele îndurate şi de drepturile fundamentale lezate.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a susţinut, pe cale de excepţie, că s-au ignorat dispoziţiile imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 cu privire la participarea obligatorie a procurorului, iar pe fond, că daunele morale solicitate sunt neîntemeiate şi nedovedite, că reclamantul a beneficiat de despăgubiri şi în temeiul unor alte acte normative de reparaţie, situaţie faţă de care instanţa trebuie să verifice dacă drepturile obţinute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi a OUG nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de reclamant în urma condamnării/măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul.
Pârâtul a mai arătat că reclamantul nu a făcut dovada calităţii procesuale active unice (certificat de moştenitor, acte de filiaţie şi declaraţie autentică), conform legii, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.
Prin Decizia civilă nr. 187 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia nulităţii sentinţei invocată de pârât, a respins apelul reclamantului, declarat prin moştenitori, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins în totalitate acţiunea.
Referitor la excepţia de nulitate a sentinţei pentru neparticiparea procurorului la dezbateri, instanţa de apel a reţinut că în speţă, fiind vorba de o măsură administrativă abuzivă, cu caracter politic, respectiv, dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură ce are caracter politic de drept, participarea procurorului în sensul art. 4 alin. (5) din lege nu era obligatorie, excepţia neputând fi primită.
Pe fond, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pe care s-a întemeiat acţiunea reclamantului au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. 761 din 15 noiembrie 2010, decizii general obligatorii, opozabile tuturor, inclusiv instanţelor judecătoreşti şi care au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, acestea au efect în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Cum în speţă dispoziţiile legale în discuţie nu au fost înlocuite, înseamnă că şi-au încetat efectele şi nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituţiei, situaţie faţă de care acţiunea nu mai are temei legal.
Faţă de prioritatea de examinare a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale şi de soluţia care s-a impus, instanţa de apel a constatat ca fiind de prisos analizarea celorlalte critici vizând cuantumul despăgubirilor acordate, precum şi a criticii vizând calitatea procesuală activă unică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.D.D. şi S.C.M., formulând următoarele critici:
I. Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, în sensul că deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, în baza cărora s-a pronunţat soluţia conţinută în hotărârea recurată, nu sunt incidente în speţă, întrucât legea are efecte numai pentru viitor, iar legea în vigoare este cea de la momentul cererii de chemare în judecată.
II. Instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii în faţa legii, întrucât prin abrogarea temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii în care pârât este Statul, la iniţiativa acestuia, nu s-au avut în vedere doar considerente care să vizeze exclusiv neconstituţionalitatea.
III. Aplicarea în cauză a deciziilor nr. 1358 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale afectează negativ accesul liber la justiţie reglementat de art. 6 C.E.D.O. şi creează o situaţie discriminatorie, de natură să încalce art. 14 din Convenţie, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la aceasta, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu privire la noţiunea de „bun" şi de „speranţă legitimă", practica judiciară în materia drepturilor fundamentale ale drepturilor omului, Rezoluţiile nr. 1096 şi 1996 ale A.P.C.E., Rezoluţia O.N.U. nr. 40/1985, precum şi practica instanţei supreme care, chiar ulterior pronunţării acestor decizii, a soluţionat favorabil cereri similare.
IV. Cuantumul daunelor morale astfel cum a fost stabilit de instanţa de fond nu reprezintă o reparaţie echitabilă adecvată prejudiciului suferit, impunându-se acordarea acestora conform solicitărilor din cererea introductivă de instanţă.
Recursul este nefondat, pentru următoarele motive:
I. Declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege arătat.
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 24 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, iar neretroactivitatea nu este afectată.
II. Prin soluţionarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate, nu se încalcă principiul egalităţii în faţa legii, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la nediscriminare, drepturi care nu au o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenţii-reclamanţi s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
III. Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă nici dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de „bun" şi de „speranţă legitimă".
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
Noţiunea de „speranţă legitimă" nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenţii-reclamanţi.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, reprezentând doar acte de recomandare în materie.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
IV. Având în vedere considerentele de mai sus, referitoare la incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă, critica privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanţă, nu se mai impune a fi analizată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.D.D. şi S.C.M. împotriva deciziei nr. 187 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2515/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2512/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
