ICCJ. Decizia nr. 2511/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2511/2012
Dosar nr.4090/83/2010
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2656/ D din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea reclamantei G.C., formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru măsura administrativă abuzivă a deportării în U.R.S.S. a autorului său.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a constatat că, pe de o parte, în speţă, nu există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu caracter politic, iar pe de altă parte, măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu a fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi ale statului român, ci de forţele sovietice de ocupaţie, nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea nr. 221/2009, fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, iar la data adoptării soluţiei, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 erau suspendate de drept în virtutea prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, ca efect al publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei juridice enunţate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta G.C., arătând că în mod greşit s-a reţinut inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, deportarea a fost o măsură administrativă, cu caracter politic, recunoscută de legiuitor prin Decretul-lege nr. 118/1990, care a permis cumularea Legii nr. 221/2009 cu compensaţiile oferite de Decretul-lege nr. 118/1990.
Prin Decizia civilă nr. 128/ A din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă a admis apelul, a schimbat sentinţa atacată, a admis în totalitate acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în U.R.S.S. suferite de autorul reclamantei şi a acordat acesteia despăgubiri morale în cuantum de 32.000 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a constatat că măsura administrativă luată faţă de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparaţie în cazul acordării despăgubirilor şi în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Referitor la incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a reţinut că această decizie este, eventual, aplicabilă, acţiunilor înregistrate ulterior pronunţării sale, altfel s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 C.E.D.O., părţile neputând fi puse în situaţia de-a suporta modificări ale legislaţiei care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri, având astfel o speranţă legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei Convenţii.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat următoarele critici:
I. În mod greşit şi în contradicţie cu practica judiciară în materie, instanţa de apel a evaluat cuantumul despăgubirilor la suma de 32.000 RON, fără a lua în considerare măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative similare de reparaţie.
II. În mod greşit instanţa de apel nu a luat în considerare Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a declarat neconstituţional textul legal ce reglementa acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, decizie aplicabilă în speţă în virtutea caracterului obligatoriu şi raportat la faptul că reclamantul nu dispune de un „bun" sau o „speranţă legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a apreciat că măsura administrativă abuzivă a deportării în U.R.S.S. se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât acest act normativ de reparaţie priveşte numai condamnările sau măsurile administrative dispuse pe criterii politice, or, deportarea nu reprezintă o astfel de măsură şi nu a avut la bază criterii politice, ci criterii etnice.
Pe de altă parte, măsura deportării este anterioară perioadei de referinţă prevăzută de Legea nr. 221/2009 şi nu a fost luată de Statul Român, ci a fost impusă de autorităţile sovietice de ocupaţie.
II. Cuantumul prejudiciului moral este nejustificat faţă de practica judiciară în materie şi reprezintă, prin modalitatea de evaluare, o îmbogăţire fără justă cauză.
În acest sens, instanţa de apel trebuia să se raporteze la perioada de deportare, la măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative de reparaţie şi să aibă în vedere menţinerea unui raport de rezonabilitate între prejudiciul efectiv şi valoarea despăgubirilor.
III. Instanţa de apel nu a avut în vedere Decizia nr. 1358/2010, prin care norma ce reglementa acordarea despăgubirilor morale în baza Legii nr. 221/2009 a fost declarată neconstituţională, lipsind astfel, de temei juridic, acţiunile întemeiate pe acest text de lege.
La data publicării acestei decizii în M. Of., reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deci, nu avea un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel încât acesta nu este îndreptăţit la despăgubirile civile pe care le solicită prin acţiune.
Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente comune:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul OUG nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul din actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autorul reclamantei i-a creat acestuia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie, însă în speţă, situaţia acestuia nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată în 3 ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia intervalului de timp la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori OG nr. 214/1999.
Autorul reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al naşterii sale într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o Decizia a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege.
Această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond.
Mobilizarea tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acelaşi act, dispoziţii de care reclamanta a şi beneficiat.
Această măsură însă excede cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.
Pe de altă parte, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că Decizia de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 nu ar fi incidenţă în cauză, în condiţiile în care obligativitatea acestei este consacrată de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acţiunilor în curs, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluţionare la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă a instanţei de judecată.
Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituţionalitate arătate, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în M. Of.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 28 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituţional nu îşi mai poate produce efectele juridice.
Sub acest aspect, indiferent dacă pretenţiile deduse judecăţii s-ar fi circumscris sau nu domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, dat fiind că dispoziţiile legale ce au reglementat acordarea daunelor morale în condiţiile actului normativ arătat, au fost lipsite de efecte juridice prin Decizia de neconstituţionalitate anterior evocată, incidenţă în cauză, acestea ar fi fost oricum înlăturate, ca neîntemeiate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 128/ A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinţei nr. 2656/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 128/ A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică Decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 2656/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2512/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2510/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
