ICCJ. Decizia nr. 2515/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2515/2012
Dosar nr.15912/3/2010
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1023 din 6 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi a obligat pârâtul la plata, către aceasta, a sumei de 4.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru măsura administrativă abuzivă a strămutării forţate din localitate de domiciliu, suferită de tatăl reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, numitul G.A. a fost dislocat din zona frontierei de vest şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Frumuşiţa Nouă, restricţiile domiciliare fiind ridicate după 4 ani, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Din actele de stare civilă depuse la dosar, tribunalul a constatat că reclamanta G.D. este fiica numitului G.A. şi, prin urmare, este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic luată faţă de tatăl său.
La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere durata măsurii abuzive, drepturile fundamentale lezate prin aceasta, precum şi faptul că tatăl reclamantei a beneficiat de măsuri reparatorii, apreciind că suma de 4000 euro constituie o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit de tatăl acesteia.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta G.D., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Reclamanta G.D. a arătat că daunele morale acordate de instanţa de fond nu au caracterul unei reparaţii echitabile faţă de prejudiciul efectiv suferit prin măsura administrativă abuzivă şi a depus, la data de 3 martie 2011, precizări privind temeiul de drept al cererii sale în urma deciziilor Curţii Constituţionale.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P. a arătat că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 au fost constatate neconstituţionale, astfel că în mod greşit s-au acordat despăgubiri, şi că reclamanta a beneficiat de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990, astfel că nu se mai puteau acorda daune în temeiul Legii nr. 221/2009.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că în cauză este incidenţă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, astfel că instanţa nu mai putea acorda vreo sumă de bani.
Prin Decizia civilă nr. 370/ A din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelurile Statului Român, prin M.F.P. şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat sentinţa atacată şi a respins acţiunea.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că în urma deciziei Curţii Constituţionale publicată în M. Of. la 15 noiembrie 2010, instanţa nu mai poate acorda nicio sumă de bani cu titlu de daune morale, constatându-se neconstituţionalitate temeiului juridic ce reglementa acordarea acestor daune.
Instanţa de apel a mai reţinut că Legea nr. 221/2009 are scop identic cu Decretul-lege nr. 118/1990, care, prin art. 4, reglementează acordarea unei indemnizaţii lunare ce a fost actualizată periodic, ţinându-se cont de creşterea inflaţiei şi a indicelui preţurilor de consum.
Diferenţa între art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 constă în modalitatea de plată, fie prestaţii lunare până la sfârşitul vieţii în cazul art. 4 din Decretul nr. 118/1990, fie o sumă globală în cazul legii.
Pentru prejudiciile suferite ca urmare a măsurilor administrative legiuitorul a prevăzut alte forme de despăgubire conform art. 5 alin. (1) lit. b) şi c). De asemenea, potrivit alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, această lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturi de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv, OUG nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3, 4, cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c).
Tatăl reclamantei a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, aşa cum rezultă din dosarul de fond şi, cum prin Decretul-lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare la care sunt îndreptăţiţi moştenitorii pentru daunele morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, instanţa de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 reglementează în paralel acordarea de despăgubiri pentru aceleaşi daune, paralelism inadmisibil şi sancţionat ca atare de Curtea Constituţională.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.D., formulând următoarele critici:
I. Prin aplicarea în cauză, a deciziei ce a declarat neconstituţionalitatea textului legal ce constituie temeiul juridic al acţiunii, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, astfel cum este reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi conform căruia legea în vigoare la data cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului civil.
II. Prin soluţia adoptată, instanţa de apel a procedat la o apreciere eronată a probatoriilor administrate şi la o interpretare greşită a temeiurilor de drept pe care s-a întemeiat acţiunea, fără a lua în considerare alte dispoziţii legale în materie în temeiul cărora putea fi soluţionată favorabil cererea, respectiv, Rezoluţia nr. 1096/1996, art. 5, 6, 14 C.E.D.O., a căror aplicare este prioritară, conform art. 20 din Constituţia României.
III. Instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi al nediscriminării, prin crearea unei situaţii în care, pentru acelaşi prejudiciu cauzat, soluţiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate înseşi deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale şi practica judiciară a Curţii Europene în materie.
IV. Instanţa de apel a încălcat reglementări internaţionale consacrate în materie, respectiv, Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 A.P.C.E., Rezoluţia O.N.U. nr. 40/1985, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi jurisprudenţa instanţei de contencios european în ceea ce priveşte noţiunea de „bun" şi de „speranţă legitimă".
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
I. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 4 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, iar neretroactivitatea nu este afectată.
II. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu rezoluţiile A.P.C.E. nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, precum şi cu Rezoluţia nr. 40/1985 a adunării generale O.N.U., astfel încât nu se poate reţine o încălcarea a documentelor internaţionale la care face referire recurenta-reclamantă.
Aceste documente internaţionale au un caracter esenţialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conştiinţa comunităţii internaţionale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de regimurile totalitare şi de a proteja generaţiile viitoare de astfel de atrocităţi.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internaţională şi nici organismele care acţionează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligaţie legală de a acorda despăgubiri băneşti persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Fiecărui stat îi este recunoscută şi respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moştenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.
Curtea Constituţională a constatat prin deciziile sus-menţionate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce este, practic, imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările conţinute în documentele internaţionale evocate de recurenta-reclamantă.
III. Critica conform căreia s-ar fi încălcat principiile egalităţii de tratament şi nediscriminării, de asemenea, nu poate fi reţinută.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
IV. Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamanta.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
V. Având în vedere considerentele de mai sus, referitoare la incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă, critica privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanţă, nu se mai impune a fi analizată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.D. împotriva deciziei nr. 370/ A din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2572/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2513/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
