ICCJ. Decizia nr. 2512/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2512/2012
Dosar nr.4584/83/2010
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2544/ D din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul S.Ş., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în U.R.S.S. şi a obligat pârâtul, la plata, către reclamant, a sumei de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a dispune astfel, în baza probatoriilor administrate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că tatăl reclamantului a participat la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. în perioada 05 ianuarie 1945-20 noiembrie 1949, iar deportarea şi efectuarea prizonieratului, cu menţinerea acestei situaţii şi după 23 august 1944, iar apoi după încheierea armistiţiului la 12 septembrie 1944, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009, faţă de care reclamantul are dreptul la repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri.
La stabilirea cuantumului concret al acestora, instanţa de fond a ţinut seama de natura juridică a prejudiciului suferit, şi anume, atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori, precum şi de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă şi a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin OUG nr. 62/2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul S.Ş., arătând că daunele morale acordate de instanţa de fond sunt subevaluate, invocând în acest sens practica constantă a instanţei în cauze similare, prin care s-a acordat câte 1.000 lei pentru fiecare lună petrecută în deportare şi prizonierat, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile OUG nr. 62/2010 ce plafona cuantumul acestor daune.
Prin Decizia civilă nr. 103/ A din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate la suma de 58.000 lei.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantului, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său tară a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparaţie în cazul acordării despăgubirilor şi în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Referitor la incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a reţinut că această decizie este, eventual, aplicabilă, acţiunilor înregistrate ulterior pronunţării sale, altfel s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 C.E.D.O., părţile neputând fi puse în situaţia de-a suporta modificări ale legislaţiei care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri, având astfel o speranţă legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei Convenţii.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Reţinând că limitarea despăgubirilor morale prin OUG nr. 62/2010 a fost declarată neconstituţională şi având în vedere practica constantă a C.E.D.O., potrivit căreia atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, prejudiciu ce se stabileşte nu prin intermediul unor criterii de evaluare prestabilite, ci judecând în echitate, instanţa de apel a apreciat că se impune majorarea cuantumului despăgubirilor acordate la suma de 58.000 lei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat următoarele critici:
I. În mod greşit şi în contradicţie cu practica judiciară în materie, instanţa de apel a evaluat cuantumul despăgubirilor la suma de 58.000 lei, fără a lua în considerare măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative similare de reparaţie.
II. În mod greşit instanţa de apel nu a luat în considerare Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a declarat neconstituţional textul legal ce reglementa acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, decizie aplicabilă în speţă în virtutea caracterului obligatoriu şi raportat la faptul că reclamantul nu dispune de un „bun" sau o „speranţă legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a apreciat că măsura administrativă abuzivă a deportării în U.R.S.S. se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât acest act normativ de reparaţie priveşte numai condamnările sau măsurile administrative dispuse pe criterii politice, or, deportarea nu reprezintă o astfel de măsură şi nu a avut la bază criterii politice, ci criterii etnice.
Pe de altă parte, măsura deportării este anterioară perioadei de referinţă prevăzută de Legea nr. 221/2009 şi nu a fost luată de Statul Român, ci a fost impusă de autorităţile sovietice de ocupaţie.
II. Cuantumul prejudiciului moral este nejustificat faţă de practica judiciară în materie şi reprezintă, prin modalitatea de evaluare, o îmbogăţire fără justă cauză.
În acest sens, instanţa de apel trebuia să se raporteze la perioada de deportare, la măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative de reparaţie şi să aibă în vedere menţinerea unui raport de rezonabilitate între prejudiciul efectiv şi valoarea despăgubirilor.
III. Instanţa de apel nu a avut în vedere Decizia nr. 1358/2010, prin care norma ce reglementa acordarea despăgubirilor morale în baza Legii nr. 221/2009 a fost declarată neconstituţională, lipsind astfel, de temei juridic, acţiunile întemeiate pe acest text de lege.
La data publicării acestei decizii în M. Of., reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deci, nu avea un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel încât acesta nu este îndreptăţit la despăgubirile civile pe care le solicită prin acţiune.
Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente comune:
În mod greşit instanţa de apel a soluţionat cauza cu ignorarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 6 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Faţă de efectele şi incidenţa în cauză a celor două decizii menţionate, respectiv, Decizia de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 şi Decizia în interesul legii nr. 12/2011, devine inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin intermediul motivelor de recurs privind cuantumul daunelor morale ori raportarea situaţiei deduse judecăţii la domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 103/ A din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 2544/ D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 103/ A din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică Decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 2544/ D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2513/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2511/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
