ICCJ. Decizia nr. 2764/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.2764/2012
Dosar nr. 540/84/2010
Şedinţa publică din 25 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3499 din 19 august 2010 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în Dosarul nr. 540/84/2010, s-a admis acţiunea civilă înaintată de reclamantul P.G. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, dispunându-se obligarea pârâtului la a-i plăti reclamantului suma de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 462 din 22 noiembrie 1956 a Tribunalului Militar Timişoara reclamantul P.G. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea delictului de agitaţie publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.
Aceasta constituie condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, astfel că reclamantul este îndreptăţit la a obţine despăgubiri civile pentru daunele morale aferente.
Având însă în vedere că prin O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009, cuantumul maxim al despăgubirilor a fost limitat de la 10.000 euro pentru cei care au suferit condamnări cu caracter politic, acţiunea de faţă nu poate fi admisă pentru suma de 20.000 euro (echivalent în lei) pretinsă de reclamant, ci pentru 10.000 euro.
Prin decizia civilă nr. 218/ A din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări, pentru minori şi familie, au fost admise apelurile declarate de reclamant şi de către pârât, s-a anulat sentinţa şi, în rejudecare, s-a respins acţiunea.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În prezentul proces, judecata în prima instanţă s-a făcut fără participarea procurorului, acesta nefiind prezent şi nepunând concluzii la niciunul dintre termenele de judecată, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.
Ţinând seama şi de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., s-a considerat că sentinţa pronunţată la Tribunalul Sălaj este lovită de nulitate absolută, aceasta fiind atrasă de nerespectarea evocatelor dispoziţii ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.
Pentru acest motiv de ordine publică s-au admis apelurile declarate în cauză, iar în temeiul art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ., s-a anulat sentinţa, procedându-se la rejudecarea cauzei.
În prezentul proces, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu Constituţia a dispoziţiilor declarate neconstituţionale.
Astfel fiind, pretenţiile reclamantului privitoare la obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituţionale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistenţa unor alte dispoziţii normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamantul îl invocă, obligă la concluzia ca acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanţă, căci s-ar ajunge la săvârşirea de către judecători a unui exces de putere.
În ce priveşte distincţia pe care reclamantul o face între natura juridică a dreptului la despăgubiri instituit prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi natura juridică a drepturilor patrimoniale recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990, aceasta apare ca fără utilitate în cauză, câtă vreme primele, fiind declarate neconstituţionale, au rămas fără efecte juridice.
În ce priveşte discriminarea la care reclamantul face referire, este de avut în vedere că instanţele de judecată au obligaţia a interpreta şi aplica în mod corect legile în vigoare, fiind opţiunea legiuitorului sa determine condiţiile şi limitele în care pot fi acordate, în anumite situaţii, despăgubiri, precum şi categoriile de persoane beneficiare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că prin decizia atacată I s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind creată o situaţie discriminatoare în persoana sa. Cuantumul despăgubirii a fost limitat arbitrar şi a fost îngrădită puterea de apreciere şi libertatea judecătorului.
Susţine că statul refuză acordarea de compensaţii băneşti victimelor regimului comunist şi acest refuz se materializează într-un „tertip şi o malversaţiune legislativă”, ce constă în mai multe etape.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Deşi recurentul a indicat drept motive de nelegalitate ale deciziei recurate art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., acesta nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare, analiza susţinerilor sale fiind posibilă doar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Faţă de cele ce preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei nr. 218/ A din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2718/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2768/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
