ICCJ. Decizia nr. 2718/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2718/2012
Dosar nr. 9312/3/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1108 din 24 iunie 2010 a admis acţiunea precizată formulată la 22 februarie 2010 de reclamanţii B.V.V. şi B.P.J.L. împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti. S-a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat n Bucureşti, Str. Ştirbei Vodă (apartament tip A) şi cota de 10% din 2200 cote părţi indivize teren, conform contractului de vânzare - cumpărare din 21 noiembrie 1946. A fost obligată pârâta să emită dispoziţii prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil şi să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele:
S-a constatat incidenţa prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură şi art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ, care arată că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În cauză, reclamantul B.V.V. a formulat notificarea nr. 1482 din 06 martie 2001, privind imobilul casă de locuit, compusă din P+2 şi terenul aferent în suprafaţă de 320 mp situat în Bucureşti, sector 2, str. Italiană nr. 1 (colţ cu B-dul Carol I nr. 39), precum şi 6 apartamente reprezentând etajul 7 al imobilului din Bucureşti, str. Ştirbei Vodă nr. 29, în baza contractelor nr. 52169 din 21 noiembrie 1946 şi nr. 52170 din 21 noiembrie 1946 - fila 5. De asemenea, reclamanta B.P.J.L. a formulat notificarea nr. 1630/2001, pentru imobilul din Bucureşti, str. Ştirbei Vodă, sector 2 - fila 5.
Imobilul în discuţie - apartament etaj VII, 2 camere şi dependinţe, situat în strada Ştirbei Vodă nr. 29/ A, a fost expropriat prin Decretul nr. 92/1950.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei în sensul de a propune acordarea de despăgubiri, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a Deciziei în interesul legii a I.C.C.J. nr. 20/2007, prin care s-a statuat că „în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare ” .
Instanţa a considerat necesar să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalând cu refuzul restituirii imobilului. Un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Întrucât imobilul în litigiu a fost preluat conform Decretului nr. 92/1950, s-a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 s-a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Ştirbei Vodă (apartament tip A) şi cota de 101 din 2200 cote părţi indivize teren, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 noiembrie 1946 şi contractul de construcţiune autentificat din 21 noiembrie 1946).
Văzând că la notificarea depusă de reclamanţi în anul 2001 nu s-a răspuns până în prezent, cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi cu depăşirea unei durate rezonabile a soluţionării cererii, instanţa a obligat pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti să emită dispoziţie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil şi să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, prin decizia nr. 49 din 4 aprilie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, prin care s-a criticat sentinţa tribunalului pentru interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 16 din capitolul V Titlul VII din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, ceea ce a condus la o soluţie nelegală. Instanţa de fond a obligat pârâta să emită o dispoziţie de acordare de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul in litigiu şi să înainteze dosarul către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la critica obligării pârâtei la emiterea unei dispoziţii cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil, s-a observat în primul rând că dispoziţia criticată din sentinţă a fost adusă la îndeplinire la data de 27 decembrie 2010, când apelanta-pârâtă Primăria municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 13418, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cele două apartament care compun imobilul din Bucureşti, str. Ştirbei Vodă, sector 1.
S-a constatat, pe de altă parte, că soluţia tribunalului este temeinică şi legală.
Prin decizia nr. 20/2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a decis că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/ dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.
În speţă, intimaţii au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii faţă de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi la înscrisurile care atestă calitatea lor de moştenitori ai numitului B.C.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001, imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950.
Notificările au fost adresate de către reclamanţi Primăriei în anul 2001, iar până la data pronunţării sentinţei nu s-a formulat un răspuns de către recurentă, conform art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001.
3. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat în termen legal recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti - care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-au invocat următoarele critici:
În condiţiile legii speciale astfel cum a fost ea modificată unitatea deţinătoare a bunului are calitatea doar de a constata imposibilitatea de restituire a bunului şi în consecinţă a emite o dispoziţie în sensul propunerii acordării de măsuri reparatorii.
În cazul unei astfel de contestaţii instanţa nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investită cu soluţionarea notificării şi nu poate ignora dispoziţiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007, pronunţată ulterior deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 tot în recurs în interesul legii.
În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor emise de Comisia Centrală şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite un titlu de conversie şi/sau un titlul de plată, conform legii.
Sunt nefondate argumentele instanţei de apel/ fond în sensul că dacă s-ar aplica aceste prevederi i-ar fi încălcat dreptul la proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială, a dreptului de a acces la o instanţă, la un tribunal independent şi imparţial, prevăzut de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, având in vedere că acesta poate să conteste în condiţiile Legii Contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Capitolul V al Titlului VII al Legii 7/2005, „deciziile/ dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale investite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite după caz de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/ sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de acesta, dar nu mai târziu de 60 e de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Potrivit alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001, „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi martie completările ulterioare care nu au fost soluţionate in baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite in arhivele proprii, in termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/ dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.
Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate.
Recurenţii au susţinut că soluţia curţii de apel este vădit nelegală şi neîntemeiat în condiţiile existentei unor norme legale ce reglementează această materie şi a unui recurs în interesul legii promovat şi admis tocmai în vederea clarificării unor astfel de situaţii.
S-a concluzionat că instanţa nu poate obliga pe pârâţi la înaintarea directă a dispoziţiei primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluţie ar priva instituţia Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuţie conferită acestuia şi de Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale.
Ceea ce se solicită prin petitul acţiunii este o obligaţie de a face care contravine textului explicit al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susţinerea motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că aceasta este legală, împrejurare care a condus la respingerea recursului pentru următoarele considerente:
Instanţele au făcut o corecte aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse acesteia prin titlul VII din Legea nr. 247/2005 la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi necontestată - existenţa unei notificări cu privire la care pârâta nu s-a pronunţat.
Lipsa răspunsului la notificarea părţii, la care obligă art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - interpretată ca refuz de soluţionare a notificării, conform deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii - este cenzurabilă pe calea controlului judiciar instituit de Legea nr. 10/2001.
Refuzul restituirii imobilului care nu poate rămâne necenzurat. Nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, drept prevăzut şi garantat de Constituţie în art. 21 alin. (2).
Soluţia instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, este sub acest aspect legală, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Recurenta care invocă în recurs textul art. 16, avut în vedere şi de instanţe, a criticat aplicarea textului la cazul de speţă sub aspectul încălcării dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 - legea administraţiei publice locale - cât priveşte exercitarea controlului de legalitate al prefectului asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale care, potrivit art. 16 alin. (3) citat vor fi centralizate la nivel judeţean şi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor însoţite de avizul de legalitate al instituţiei prefectului.
Această critică ca şi cea privind neobservarea în cauză a deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii (decizie ulterioară deciziei 20 din 19 martie 1007) sunt nefondate.
Decizia nr. 52/2007 nu contrazice decizia nr. 20/2007, cele două decizii vizând interpretarea şi aplicarea unor dispozitive legale diferite art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 (în cazul deciziei LII/2007) şi, respectiv, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în cazul deciziei nr. 20/2007).
Instanţa de apel prin soluţia dată - respingerea apelului - nu a încălcat cele două interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă nu s-a făcut referire în mod expres la decizia nr. 52/2007 se constată că nu a fost încălcată interpretarea textelor vizate prin această decizie.
Prin decizia nr. 52/2007 s-a statuat că prevederile art. 16 şi urm. din titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică dispoziţiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, decizii contestate în temeiul prevăzut de Legea nr. 10/2001 cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005.
Ipoteza avută în vedere de această decizie nu se regăseşte în cazul dedus judecăţii.
Particularitatea cazului de faţă este aceea că înainte de apariţia Legii nr. 247/2005 prin care s-au adus modificări la legea specială aplicabilă în materie - Legea nr. 10/2001 - nu s-a emis o decizie prin care să se fi dat o soluţie notificării formulate de reclamanţi (cazul prevăzut de art. 16 alin. (1)).
În cazul în speţă notificarea nu era încă soluţionată în modalitatea acordării de despăgubiri astfel că pentru acestea reglementarea nouă introdusă prin Legea nr. 247/2005 (Titlul VII) era aceea expres prevăzută de art. 16 alin. (2) şi anume predarea notificărilor către Secretariatul Comisiei însoţită de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Ca urmare deciziile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi ca urmare a atacării lor cu contestaţie nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, instanţa fiind investită cu calea de atac legal exercitată în conformitate cu art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii noului act normativ.
Cum în cauză instanţa sesizată cu refuzul de soluţionare a notificării a constatat acest refuz, a dat curs normelor de drept material introduse prin noul act normativ în vioare la momentul soluţionării litigiului şi a dispus obligarea pârâtei să soluţioneze notificarea (constatând că pârâta nu a respectat o obligaţie legală prevăzută expres de lege).
După apariţia Legii nr. 247/2005 cenzura instanţei s-a oprit la această constatare.
Ca urmare, instanţa în mod corect a dat curs noilor norme de drept material în soluţionarea notificărilor - după modificarea adusă de Legea nr. 247/2005 sub acest aspect - şi a obligat pe pârâta sesizată cu notificarea să emită dispoziţie cu propuneri de despăgubire şi să o înainteze entităţii prevăzute de art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Stabilind această obligaţie în sarcina pârâtei prin hotărâre judecătorească nu au fost încălcate atribuţiile prevăzute de lege pentru prefect.
Controlul modului de soluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este prevăzut expres de art. 26 al legii şi dat în competenţă instanţei judecătoreşti.
Atribuţiile prefectului de control al legalităţii deciziei (prevăzute de art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ) sunt exterioare controlului judecătoresc şi se exercită ca modalitate specifică de control al legalităţii în faza administrativă a acestui proces.
În cazul în care s-a dispus de către instanţă obligaţia ca unitatea administrativ teritorială să emită dispoziţie cu propuneri de acordare de despăgubiri şi de transmitere a acesteia Secretariatului Central pentru Stabilirea Despăgubirilor nu se mai poate emite un alt aviz de legalitate din partea prefectului care nu poate superviza dispoziţiile instanţei.
Pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligată recurenta pârâtă la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi, reprezentând onorariu avocatului ales de aceştia (conform chitanţei de la fila 18 din dosar).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi de Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 49 din data de 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii B.V.V. şi B.P.J.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2448/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2764/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
