ICCJ. Decizia nr. 2448/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2448/2012
Dosar nr. 5861/117/2009
Şedinţa publică din 3 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 784 din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul L.R.W. împotriva pârâţilor C.V.A. şi C.O.M., având ca obiect pretenţii.
Prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 129 C. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, în baza motivelor de fapt şi de drept şi a principiului disponibilităţii, a învestit instanţa cu soluţionarea litigiului dedus judecăţii.
În drept, prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin precizările şi reformulările ulterioare, reclamantul s-a prevalat de disp. art. 992-994 C. civ. şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acesta să existe un temei juridic.
Din acest fapt juridic, se naşte obligaţia, pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul său, de a restitui, în limita mărimii, către cel care şi-a diminuat patrimoniul.
Aşa cum se recunoaşte şi în precizările de acţiune formulate, în temeiul unei înţelegeri verbale intervenită între reclamant şi pârâţi, s-a transferat în contul bancar al pârâtei Chiş o sumă de bani în vederea achiziţionării de către aceasta din urmă pentru reclamant a unui imobil cu destinaţia de locuinţă.
Suma transferată a fost 200.027 lire sterline.
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire actio de in rem verso presupune atât condiţii materiale cât şi juridice.
Referitor la condiţiile juridice, acţiunea în restituire poate avea succes în absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane, în detrimentul alteia. Deci să nu existe un temei legitim, avându-se în vedere inexistenţa unui temei al măririi unui patrimoniu.
Mărirea unui patrimoniul poate avea ca şi temei un contract.
A doua condiţie juridică a unei acţiuni în restituire este absenţa oricărui al mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul a pierderii suferite.
Cu alte cuvinte, se are în vedere caracterul subsidiar al acţiunii de restituire întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză.
Acţiunea în restituire poate fi promovată numai atunci când cel sărăcit nu are şi nici nu a avut o altă cale de drept şi nicio altă acţiune în justiţie, pentru valorificarea dreptului său la reparare.
Acţiunea nu poate fi intentată pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare. Acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţire fără just temei.
Or, este fără tăgadă că, între părţi, a existat o convenţie ce poate fi calificată, aşa cum rezultă şi din concluziile scrise, ca fiind un contract de mandat.
În atare împrejurare, în prezenta cauză, o acţiune rezultând din îmbogăţirea fără justă cauză, nu poate fi promovată.
Pe de altă parte, instanţa nu a avut în vedere statuări invocate pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise, referitoare la temeiul de drept, nefiind astfel incidente prev. art. 132 C. proc. civ.
Rolul concluziilor scrise nu poate fi acela de modificare a cadrului procesual.
În cauză, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 992-994 C. civ., nefiind în prezenţa plăţii nedatorate, ca fapt juridic licit izvor al obligaţiei.
În primul rând, nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, întrucât prestaţia pe care a făcut-o reclamantul nu a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi. Prestaţia făcută de reclamant, reală de altfel din punct de vedere material, de virare în contul pârâtei a unei sume de bani, nu a fost făcută cu titlu de plată, ci cu alt titlu decurgând din contractul de mandat.
Aşadar, obligaţia de restituire este născută pe un alt temei juridic, respectiv contractual.
Nu sunt întrunite prevederile art. 993 C. civ., virarea sumei de bani făcută de reclamant în contul pârâtei C.O.M. nefiind făcută din eroare aşa cum stabileşte acest text legal.
Prin decizia civilă nr. 193 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva susmenţionatei hotărâri, reţinând următoarele:
Astfel, în realitate, ambele părţi susţin că reclamantul a predat pârâţilor o sumă de bani, neconcordanţe în afirmaţiile părţilor existând cu privire la cuantumul sumei şi la titlul cu care aceasta a fost plătită. în vederea lămuririi stării de fapt, instanţa de apel a luat un interogatoriu ambelor părţi, iar, din coroborarea acestuia cu înscrisurile depuse la dosar, a rezultat următoarea stare de fapt:
Părţile s-au cunoscut în perioada 2004-2005, când pârâţii au lucrat în Anglia, pârâta fiind colegă de serviciu cu reclamantul, relaţiile de prietenie fiind atât de apropiate, încât, în anul 2006, reclamantul i-a instituit legatari prin testamentul din 31 martie 2006, a cărui traducere a fost depusă la f. 91-92 din dosarul tribunalului, iar, când pârâţii s-au reîntors în România, reclamantul i-a vizitat de Crăciun şi a fost prezent şi la nunta lor.
Reclamantul, neavând familie, s-a decis să înstrăineze imobilul pe care îl avea în Anglia şi să se mute în România, unde, din aceiaşi bani, putea să-şi găsească o locuinţă mai confortabilă, acesta fiind motivul pentru care le-a dat pârâţilor suma de bani rezultând din vânzarea locuinţei din Anglia, pentru ca aceştia să cumpere în România două locuinţe, una pentru reclamant şi una pentru ei înşişi.
Pârâţii au găsit un duplex şi au încheiat iniţial un antecontract de vânzare-cumpărare, iar, ulterior, un contract de vânzare-cumpărare cu privire la cele două apartamente ce compuneau acest duplex, preţul fiind achitat din banii reclamantului, singura contradicţie în declaraţiile părţilor referindu-se la plata avansului de 10.000 euro, despre care pârâţii au susţinut că l-au achitat singuri, din bani de la nuntă şi de la mama pârâtului, depunând, în acest sens, un extras de cont, din care rezultă ridicarea sumei de 10.000 euro la data de 5 noiembrie 2007 (f. 87 dosar tribunal), în timp ce reclamantul susţine că a achitat jumătate şi din acest avans, respectiv suma de 5000 euro, a cărei predare, însă, nu a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, antecontractul iniţial fiind încheiat numai de pârâţi cu promitentul vânzător, la data de 5 noiembrie 2007, când s-a achitat avansul (f.79-81).
Ulterior, a fost încheiat încă un antecontract de vânzare-cumpărare, după venirea reclamantului în ţară, redactat de avocat şi semnat şi de acesta, la data de 18 decembrie 2007 (f. 5-9), contractul de vânzare-cumpărare autentic fiind încheiat la 21 august 2008 (f. 12-15).
Referitor la sumele de bani virate de reclamant, declaraţiile părţilor sunt concordante, acestea coroborându-se şi cu înscrisurile depuse la dosar, în sensul că acesta a virat pârâtei suma de 200.027 lire la data de 14 decembrie 2007 (f. 21 dosar tribunal), echivalentul în euro al acestei sume fiind de 276.140 euro, conform chiar susţinerilor acestuia (f. 76 dosar tribunal, precizarea de acţiune depusă la termenul din 18 iunie 2010). Din această sumă, pârâta a achitat, prin virament bancar, suma de 190.000 euro în contul promitentului vânzător, la data de 18 decembrie 2007 (f. 22 din acelaşi dosar), iar diferenţa de 85.940,53 euro a fost transferată a doua zi, respectiv la 19 decembrie 2007, din contul pârâtei în contul reclamantului, conform dispoziţiei de transfer bancar de la fila 37 din dosarul primei instanţe.
Din această sumă, ulterior, s-a plătit diferenţa de preţ de 30.000 euro, la data de 21 mai 2008, aşa cum rezultă din actul adiţional la antecontractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 2007 (f. 38).
Restul sumei, conform răspunsului reclamantului la interogator, necontestat de pârâţi, a fost folosită pentru finisarea duplexului cumpărat.
În legătură cu titlul cu care reclamantul a dat sumele de bani pârâţilor, între părţi au existat contradicţii.
Pârâţii au susţinut că reclamantul a intenţionat să le doneze suma de bani pentru a-şi cumpăra o locuinţă, întrucât, neavând familie, îi îndrăgea ca pe copiii săi, acesta fiind şi motivul pentru care a testat în favoarea lor averea sa, răzgândindu-se ulterior, şi hotărându-se să cheltuiască banii împreună încă în timpul vieţii testatorului.
Reclamantul a arătat că între acesta şi pârâţi era o relaţie de încredere, că le-a mai dat acestora sume de bani mai mici, care i-au fost restituite la timp, că nu a dorit să le facă un dar, ci doar să-i ajute, recunoscând că le-a trimis sumele de bani pentru cumpărarea a două apartamente, unul pentru reclamant şi unul pentru ei.
Aşa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării din 17 martie 2011, în care a fost consemnat interogatoriul reclamantului, acesta a fost întrebat de instanţă de unde credea că ar putea pârâţii să-i restituie suma de bani pentru casa cumpărată pentru ei, iar acesta a arătat că nu şi-a imaginat că-i vor fi returnaţi toţi banii, ci doar o parte substanţială din aceştia, sub forma trecerii pe numele său a unui apartament care valora 67.000 euro, despre care a precizat că este un apartament din Cluj-Napoca, Cartierul Mănăştur, str. Huedinului, în care i-a vizitat pe pârâţi în România. Pârâţii au contestat această împrejurare, depunând la dosar contractul de vânzare-cumpărare pe numele părinţilor pârâtei (f. 43-44 dosar curte şi copia cărţii funciare f. 45-46 din acelaşi dosar), precum şi copia certificatului de căsătorie (f. 48).
Declaraţiile din interogatoriul reclamantului se contrazic chiar cu motivele sale de apel, din care rezultă că pârâţii l-au indus în eroare, făcându-l să creadă că preţul apartamentului cumpărat pentru el este dublu faţă de cel real, pentru ca ei, la rândul lor, să-şi poată cumpăra, din diferenţa de bani, un apartament, iar, ulterior, prinşi asupra faptului, au refuzat să treacă apartamentul cumpărat pentru ei pe numele reclamantului, declaraţie contrazisă, de altfel, chiar de cuprinsul antecontractului şi contractului de vânzare cumpărare semnate de reclamant, cu privire la cumpărarea a două apartamente, unul pe numele său, unul pe numele pârâţilor.
Din aceste probe, curtea a apreciat că intenţia reală a reclamantului a fost de a-i gratifica pe pârâţi, dorind să le doneze în timpul vieţii sumele de bani pe care, iniţial, dorea să le lase acestora după moartea sa, donaţia neputând fi revocată decât în condiţiile rezultând din dispoziţiile art. 829 şi urm. C. civil.
Ulterior, reclamantul s-a răzgândit, pentru că a constatat că suma de bani adusă din Anglia în România nu avea valoarea pe care o credea el raportat la nivelul general de trai din cele două ţări, acesta fiind motivul pentru care a dorit să revină asupra donaţiei, restituirea sumei de bani fiind solicitată pentru simplul fapt că a constatat că nu mai are din ce să se întreţină în România sau, cel puţin, nu la nivelul la care şi-a imaginat, atunci când a decis să se mute în această tară.
Nefiind vorba, nici de un împrumut, nici de o plată nedatorată, nici de o îmbogăţire fără justă cauză, nici de un contract de mandat de care mandatarul să fi abuzat, ci de o donaţie, nu există temei pentru restituirea sumei cu care i-a gratificat pe pârâţi, motiv pentru care, soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală şi temeinică, fiind confirmată şi de probele suplimentare administrate în apel.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul W.R.L. criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ şi în dezvoltarea căreia au fost invocate următoarele motive:
- la pronunţarea hotărârii, instanţa de apel a încălcat legea ce guverna raportul juridic litigios, reţinând, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., o stare de fapt şi de drept greşită, această premisă falsă determinând pronunţarea unei hotărâri nelegale.
S-a relevant astfel că, în analiza cauzei deduse judecăţii, instanţa de apel omite un fapt esenţial, confirmat de altfel şi de către pârâţii intimaţi, constând în aceea că între părţi a existat o înţelegere prin care aceştia din urmă s-au angajat să identifice un imobil cu destinaţia de locuinţă în vederea cumpărării de către reclamant, scop în care acesta din urmă le-a trimis prin virament bancar suma de 200.027 lire sterline echivalent al sumei de 276.140 euro, în contul pârâtei C.O.M.
Înţelegerea intervenită între părţi nu stabilea că această sumă de bani ar reprezenta o donaţie sau un dar manual făcut de către acesta pârâtei şi soţului său (aspect confirmat şi de răspunsurile la interogatoriul luat reclamantului, în care acesta a relevat expres că prin trimiterea sumei de bani menţionate nu a dorit să le facă un dar, ci doar să îi ajute). De asemenea, cu ocazia administrării aceleaşi probe, reclamantul a relevat, referitor la aspectul privind posibilitatea materială a pârâţilor de a-i restitui sumele trimise, că pentru o mare parte din această sumă, pârâţii i-au promis un apartament situat în Cluj-Napoca, care la epoca înţelegerii era evaluat la suma de 76.000 euro. Pârâţii i-au ascuns însă reclamantului faptul că respectivul apartament nu constituia proprietatea lor, ci a mamei pârâtei C., împrejurare de care a luat la cunoştinţă numai din răspunsurile pârâţilor la interogatoriu, precum şi din înscrisurile depuse în cursul desfăşurării prezentei proceduri.
- un alt aspect de nelegalitate a hotărârii atacate constă în denaturarea semnificaţiei juridice a plăţii făcută de reclamant cu privire la suma de 30.000 de euro, ca diferenţă de preţ pentru apartamentul proprietatea promitentului vânzător Ş.H. Din probele dosarului a rezultat, opus constatărilor instanţei, că plata acestei sume s-a făcut direct de către reclamant pe numele vânzătorului şi nu din suma transferată prin virament bancar în contul pârâţilor
- greşit a reţinut instanţa de apel că suma de 110.000 euro pretinsă de reclamant a fost oferită pârâţilor cu titlu de donaţie, concluzie contrazisă de probaţiunea administrată în cauză care infirmă constatările instanţei relativ la natura juridică a convenţiei părţilor cât priveşte suma menţionată. S-a arătat că transferul sumei menţionate s-a făcut în contul pârâţilor în scopul achiziţionării unui imobil tip duplex. Nu a fost nici un moment animat de intenţia de a dona pârâţilor suma reprezentând preţul acestuia pentru apartamentul achiziţionat pentru ei înşişi, scopul fiind, aşa cum a arătat explicit în interogatoriul luat de instanţă, să îi ajute pe pârâţi.
Celelalte împrejurări rezultate din actele cauzei, confirmă şi susţin poziţia reclamantului care, pe fondul încrederii depline pe care o avea faţă de pârâţi, a înţeles să le ofere un sprijin, iar nicidecum să le doneze o sumă de bani, aspect esenţial omis de instanţa de apel în stabilirea stării de fapt, care, în final, reţinând că în speţă nu este vorba nici de împrumut, nici de o plată nedatorată, nici de îmbogăţire fără justă cauză, nici de un contract de mandat, să stabilească că înţelegerea părţilor constituie o donaţie.
Relativ la acest aspect a arătat reclamantul că în condiţiile în care instanţa de apel nu a arătat motivat care sunt considerentele pentru care a considerat ca inexistente aceste operaţii juridice, invocate atât la judecata în faţa primei instanţe, cât şi în apel, hotărârea instanţei de apel este nemotivată şi astfel lovită de nulitate absolută.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul W.R.L. a solicitat, întemeindu-şi pretenţia pe dispoziţiile art. 992-993 C. civ. şi art. 591 şi urm C. civ., în contradictoriu cu pârâţii C.O.M. si C.V.A., obligarea sa-i restituie suma de 191.140 de euro, pe care a virat-o în contul acestora prin virament bancar, cu titlu de plată nedatorată.
A susţinut reclamantul că a virat în contul pârâtei suma de 276.140 euro din care, la data de 18 decembrie 2007 s-a achitat numitului H.Ş. suma de 190.000 euro din totalul de 230.000 euro stabilit cu titlu de preţ imobil, astfel încât fiecare dintre cumpărători avea de achitat suma de 115.000 euro.
Această sumă a fost achitată integral, respectiv suma de 10.000 euro, în solidar, cu titlu de arvună, 190.000 euro prin ordin de plată de către pârâta C.O. şi 30.000 euro anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare.
Ulterior, prin precizare de acţiune (f.54), reclamantul a indicat câtimea obiectului cererii ca fiind suma de 135.000 euro solicitată cu titlu de plată nedatorată, indicând drept temei al cererii, dispoziţiile art. 992-993 C. civ.
Prin reformularea precizării de acţiune (f.75 dosar fond) reclamantul indică suma solicitată cu titlu de plată nedatorată şi detaliază modalitatea de calcul a acesteia,ca fiind de 110.199,47 euro.
Analizând acţiunea reclamantului prin raportare la dispoziţiile legale invocate drept temei al cererii deduse judecăţii, art. 992-993 C. civ., respectiv în raport de principiul îmbogăţirii fără justă cauză, prima instanţă a reţinut ca nefiind îndeplinite condiţiile pretinse de lege pentru intentarea acţiunii în restituire (action de in rem verso), şi nici cele ale plăţii nedatorate, justificat de existenţa înţelegerii/ convenţiei părţilor, conchizând în sensul că „obligaţia de restituire este născută pe un alt temei juridic, respectiv contractual”, cu trimitere la contractul de mandat.
Prima instanţa nu a analizat cauza în raport de cele ce ea însăşi constatase şi de altfel relevate şi în notele scrise depuse la dosar, pe considerentul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.
La rândul său, instanţa de apel după ce a expus situaţia de fapt, a ajuns la o altă concluzie decât cea reţinută de prima instanţă, cât priveşte natura juridică a convenţiei părţilor (reţinând şi de această dată natura contractuală a litigiului), respectiv, că suma transferată în contul pârâţilor ar fi constituit o donaţie, materializând intenţia reclamantului de a-i gratifica pe pârâţi de care era foarte apropiat şi că, în raport de realităţile pieţei imobiliare interne la nivelul anilor 2007-2008, reclamantul s-a răzgândit, opţiune care însă nu-i mai era permisă de dispoziţiile art. 829 şi urm. C. civ.
Considerentele celor două instanţe sunt însă greşite, consecinţă a reţinerii eronate a normelor juridice aplicabile raportului juridic litigios, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârilor astfel pronunţate.
Potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ. „cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare”.
Iar art. 129 alin. (5) C. proc. civ dispune că „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.”
Normele procesuale evocate consfinţesc principii fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul rolului activ al judecătorului şi pe cel al aflării adevărului (judiciar), acesta din urmă esenţial în soluţionarea oricărei proceduri judiciare.
În acest scop, legea instituie obligaţia judecătorului de a cere părţilor explicaţii şi de a administra orice probă pe care o consideră necesară, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, finalitatea fundamentală a oricărui proces civil, evident cu respectarea principiilor nemijlocirii şi a celui al contradictorialităţii.
Era imperios necesar ca instanţele să stabilească, prin raportate la condiţiile de validitate ale acordului de voinţă intervenit între părţi, calificarea corectă a acestuia şi, prin raportare la aceasta, temeinicia cererii de restituire deduse judecaţii.
Constatării instanţei de apel i se opune realitatea factuală a cauzei, de altfel reţinută de aceasta, care confirmă că reclamantul, anterior luării deciziei de a vira suma pretinsă în contul pârâţilor, i-a împrumutat în mai multe rânduri cu diverse sume de bani, care, de fiecare dată i-au fost restituite, ceea ce susţine încrederea pe care acesta o avea faţă de aceştia, şi care astfel ar justifica ideea susţinută de reclamant că, în considerarea relaţiilor existente anterior, a înţeles, şi de această dată să le ofere un ajutor pârâţilor, nicidecum să-i gratifice.
Nu poate fi considerată drept donaţie, transferul/ plata unor sume considerabile de bani în contul/ către pârâţi, persoane străine reclamantului, între care au existat la un moment dat strânse relaţii de prietenie. Nimic nu justifică, iar aceasta a fost principala susţinere a reclamantului, voinţa reclamantului de a transfera suma pretinsă către pârâţi, cu scopul reţinut de instanţa de apel, de a-i gratifica.
Pe de alta parte, donaţia, tocmai în considerarea caracterului său de liberalitate, ca şi a consecinţelor sale patrimoniale, de diminuare a patrimoniului donatarului cu consecinţa măririi corespunzătoare a celui al donatatului, impune, prin dispoziţiile art. 813 C. civ., drept condiţie de validitate a acestei convenţii, forma solemnă, cerinţă neîndeplinită în cauză şi care face a fi oprit a se reţine o atare calificare a acordului de voinţă intervenit între părţi.
Ceea ce este cert, până în acest moment procesual, este împrejurarea că fundamentul pretenţiilor părţilor îşi are sorgintea într-un acord de voinţă/convenţie intervenită între părţi, fiind în căderea instanţelor fondului să stabilească natura juridică a acesteia si, în raport de aceasta, temeinicia cererii în pretenţii dedusă judecăţii.
Se reţine totodată că, în speţă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au refuzat a lămuri pe deplin elementele cauzei şi astfel a stabili natura juridică reală a convenţiei părţilor, în condiţiile în care nu au pus în discuţia părţilor calificarea juridică a acesteia, pronunţând astfel hotărârile cu încălcarea principiilor legale evocate, cu consecinţa nelegalităţii acestora.
Relativ la acest aspect se constată că, deşi prima instanţă a constatat că înţelegerea părţilor se plasează pe tărâm contractual, stabilind explicit că obligaţia de restituire şi-ar avea fundamentul într-un contract de mandat, aspect de altfel relevat şi în notele scrise depuse la dosarul acestei instanţe, refuză să o pună în discuţia părţilor şi să o analizeze din această perspectivă, deşi o menţionează în considerentele hotărârii.
Intr-o manieră asemănătoare procedează instanţa de apel, care, fără a pune în discuţia părţilor, reţine de asemenea că originea pretenţiilor reclamantei o constituie convenţia părţilor (esenţială pentru dezlegarea şi soluţionarea raportului juridic litigios), stabilind, de asemenea în considerentele sale că înţelegerea părţilor se plasează pe acelaşi tărâm contractual, dar a calificat-o ca fiind o donaţie, chestiune ce de asemenea nu a constituit obiect de dezbatere.
Modalitatea în care s-a desfăşurat procedura judiciară în cauza de faţă, astfel cum s-a relevat mai sus, criticată prin recurs, a condus, în condiţiile nelămuririi tuturor elementelor de fapt şi de drept ale pricinii, în realitate, la nesoluţionarea fondului pretenţiilor deduse în justiţie.
Atâta vreme cât nici una dintre cele două instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat, în condiţiile legale stipulate, asupra pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, se vădesc ca fondate criticile invocate în recurs.
În acest scop şi pentru suplimentarea probatoriului în scopul lămuririi depline a împrejurărilor pricinii, ce nu este posibilă în raport de limitele controlului judiciar în prezenta etapă procesuală, constatând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., şi în raport de art. 314 C. proc. civ., urmează a se admite recursul reclamantului cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul W.R.L. împotriva deciziei nr. 193/ A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează decizia, precum şi Sentinţa nr. 784 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj şi trimite cauza spre rejudecare la tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2288/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2718/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
