ICCJ. Decizia nr. 2921/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2921/2012
Dosar nr. 16429/3/2010
Şedinţa publică din 2 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 31 martie 2010, B.E. a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva tatălui său, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 20 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1324 din 6 octombrie 2010 a admis în parte cererea formulată de B.E. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.000 Euro (în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii) daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin Decizia nr. 323/2007 s-a acordat autorului reclamantului calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, urmare faptului că a fost supus la măsuri cu caracter politic, abuzive.
Conform actelor de stare civilă, reclamantul este fiul lui B.H., decedat la data de 29 septembrie 1980.
Pornind de la prevederile art. 3 lit. e) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că în speţa dedusă judecăţii, măsura administrativă aplicată autorului reclamantului are caracter politic, în sensul prevăzut de art. 1 din lege, ceea ce dă dreptul reclamantului, la despăgubiri, pentru prejudiciul moral produs autorului său potrivit prevederilor legii.
Tribunalul a apreciat că dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit se aplică în egală măsură şi celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic şi nu doar celor care au suferit condamnări cu caracter politic, având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
In ceea ce priveşte stabilirea existenţei unui prejudiciu moral şi a evaluării acestuia, tribunalul a avut în vedere că prin măsura dispusă autorului reclamantului i-au fost cauzate atât suferinţe psihice, fiindu-i aduse atingeri onoarei şi demnităţii sale ca persoană, prin îndepărtarea din mediul familial şi prin obligarea de a-şi duce viaţa în condiţii grele sub toate aspectele, consecinţele răsfrângându-se şi asupra perioadei ulterioare ridicării interdicţiei.
Tribunalul nu a primit însă susţinerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 Euro, întrucât această sumă este foarte mare, apreciindu-se că suma de 4.000 Euro este suficientă şi rezonabilă.
Pe de altă parte la evaluarea prejudiciului moral, dincolo de situaţia concretă din fiecare cauză, instanţa a trebuit să aibă în vedere şi situaţia socio-economică actuală, media veniturilor pe care le-ar putea obţine un cetăţean român mediu cât şi efortul financiar pe care l-ar putea suporta Statului Român raportat la posibilităţile economice concrete ale ţării.
In ceea ce priveşte dispoziţiile OUG nr. 62/2010, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate de către instanţe, tribunalul le-a înlăturat de la aplicare în prezenta cauză având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern, cât şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora atunci când există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
In acest sens, tribunalul a constatat că aplicarea dispoziţiilor respectivei ordonanţe de urgenţă cererilor introduse pe rolul instanţelor înainte de intrarea în vigoare a acesteia conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO raportat la art. 14 din CEDO, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din CEDO referitoare la dreptul părţilor şi obligaţia instanţei de a asigura părţilor un proces echitabil.
In acest sens s-a impus citarea cauzelor Fredin contra Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Or, existenţa unei situaţii economice precare de natură a conduce la imposibilitatea păstrării echilibrului bugetar nu poate fi primită ca o justificare obiectivă şi rezonabilă din moment ce această situaţie economică exista şi la momentul intrării în vigoare a legii în forma iniţială.
Având în vedere că instanţei de judecată îi revine obligaţia de a asigura părţilor un proces echitabil şi că judecătorul intern reprezintă prima instanţă chemată să asigure respectarea drepturilor garantate şi protejate de CEDO, tribunalul a constatat că această obligaţie nu poate fi îndeplinită decât prin înlăturarea dispoziţiilor ce contravin art. 6 din CEDO.
Prin Decizia nr. 377 A din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată. A respins apelul declarat de reclamantul B.E. împotriva aceleiaşi hotărâri, ca nefondat.
S-a reţinut de către instanţa de apel că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că respectivele dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată "Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
In conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: "Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar până la data soluţionării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menţionat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu a putut decât să procedeze la aplicarea acestei decizii obligatorii în prezenta cauză.
Curtea a apreciat că se impune a se mai arăta că Decizia Curţii Constituţionale are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situaţii discriminatorii între reclamanţi în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.
Nu a fost omisă împrejurarea că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând deci niciun impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecăţii să se aplice şi în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi.
Or, cu atât mai mult în speţa de faţă, în care nu se aplică o nouă lege ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, nu s-a putut aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituţionale, neputându-se susţine că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efectele obligatorii prin pronunţarea sentinţei apelate, nedefinitive, ne-am găsi în prezenţa unei situaţii juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situaţie juridică ar putea fi opusă principiului supremaţiei Constituţiei în cadrul legislaţiei naţionale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepţiei de neconstituţionalitate prin care Curtea Constituţională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituţionalităţii unei legi aplicabile în litigiul respectiv şi efectul constatării neconstituţionalităţii chiar şi în cazul pronunţării între timp a unei hotărârii definitive de către instanţa de judecată .
Referitor la o eventuală aplicare directă a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, susţinută de reclamant prin apel, chiar şi în ipoteza mai sus-arătată a existenţei unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională şi a considerentelor reţinute de instanţa de contencios constituţional, curtea a observat că jurisprudenţa CEDO nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept a unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art.20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii.
Mai mult, potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale, CEDO nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenţie ce consacră dreptul la libertate şi la siguranţă.
De asemenea, în plan procedural, curtea a reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar şi nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenţie, prin schimbarea normelor legale in timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, aceste dispoziţii legale încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Curtea a apreciat că trebuie amintită în acest context şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007.
Prin urmare, având în vedere şi principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene în materie, instanţa de apel, văzând considerentele deciziei de neconstituţionalitate, a apreciat, prin prisma art. 51 din Constituţia României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională în analiza compatibilităţii sale cu norma constituţională, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea respectării Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.
Referitor la prevalenta altor reglementări internaţionale în materie, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) şi nr. 1.481 (2006), precum şi a Rezoluţiei nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, curtea a reţinut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluţii sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniştri, guverne, parlamente naţionale, partide politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii.
Astfel, rezoluţiile conţin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice şi prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunţate, invocarea în speţă a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea deja expusă în paragraful anterior.
In consecinţă, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înţeles să-şi organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care şi-a fundamentat pretenţiile deduse judecăţii şi care nu ar putea fi schimbat în apel în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., curtea, în baza art. 296 din cod, a respins apelul formulat de acesta, ca nefondat şi a admis apelul pârâtului şi apelul Ministerului Public, schimbând în totalitate sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul B.E., întemeiat pe prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu, schimbarea în parte a sentinţei tribunalului şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
A considerat soluţia pronunţată de instanţa de apel ca fiind netemeinică şi nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 221/2009.
A arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune de a solicita despăgubiri neplafonate, astfel că legea în vigoare la data promovării acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
In sensul aplicării principiului neretroactivităţii a precizat că este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic v.Croaţia, paragraful 81.
A apreciat că legea trebuie interpretată în favoarea reclamantului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
A mai criticat hotărârea şi sub aspectul interpretării eronate a temeiurilor de drept pe care şi-a întemeiat cererea, arătând că despăgubirile puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României, de Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, art. 6 şi art. 14 din CEDO, care primează.
A precizat, în continuare, că prin reparaţiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale.
A mai arătat că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive şi să nu se limiteze a-şi motiva soluţia prin prisma deciziei Curţii Constituţionale.
A considerat că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, prin legea specială, drept care se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg, iar respingerea acţiunii creează premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date în aceste cauze.
Niciuna din respectivele dispoziţii nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale, dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr.761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.E. împotriva deciziei nr. 377 A din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2924/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2918/2012. Civil → |
|---|
