ICCJ. Decizia nr. 2924/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2924/2012
Dosar nr. 4903/1/2011
Şedinţa publică din 2 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2722/PI din 15 octombrie 2010 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. A respins excepţia inadmisibilităţii. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de B.E. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a fost precizată. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plăţii al sumei de 3.500 Euro pentru prejudiciul moral propriu şi al sumei de câte 500 Euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre antecesorii săi de gradul I. A respins restul pretenţiilor. A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, potrivit adresei B-203 din 9 noiembrie 2000 a Ministerului Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare, că reclamanta, împreună cu tatăl său, B.A. (decedat la 26 septembrie 1959) şi cu mama sa, B.N. (decedată la 17 decembrie 1993) au fost strămutaţi la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Resita, judeţul Caraş-Severin, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca, restricţiile domiciliare fiind ridicate prin Decizia MAI nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955.
Potrivit menţiunilor reclamantei la termenul din 15 octombrie 2010, în afara sa mai există 5 fraţi îndreptăţiţi la măsuri reparatorii conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, după defuncţii părinţi.
Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a MAI.
Pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de antecesorii săi de gradul I, excepţie care a fost respinsă potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, descendenţilor de gradul I ai acesteia.
Aceeaşi soluţie de respingere a fost pronunţată şi în privinţa excepţiei inadmisibilităţii cererii, atâta timp cât menţionatul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, dă dreptul la obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soţului supravieţuitor şi descendenţilor până la gradul al doilea inclusiv ai persoanei care a făcut obiectul unor astfel de măsuri.
Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanţele în care au fost ridicaţi de la domiciliile lor, precum şi condiţiile improprii de viaţă şi muncă la care au fost expuşi cei strămutaţi din regiunea de vest a ţării în Bărăgan, urmare deciziei nr. 200/1951 a MAI.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) si art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, modificata prin OUG nr. 62/2010, tribunalul a reţinut că Statul Român a înţeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic.
Pornind de la respectivele sume, tribunalul a trebuit să stabilească în mod corespunzător cuantumul daunelor acordate pentru măsura deportării, ţinând totodată cont de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999 şi de suferinţele în plan fizic, psihic si social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura.
Tribunalul a constatat totodată că acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 are un caracter facultativ, iar nu obligatoriu pentru instanţă, constituind atributul acesteia de a aprecia dacă se impune acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic, ţinând seama şi de drepturile de care cei care au făcut obiectul unei astfel de măsuri au beneficiat până în prezent.
In speţă, reclamanta beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, însă defuncţii săi părinţi nu au beneficiat de aceste dispoziţii.
În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situaţia reclamantei şi a defuncţilor săi părinţi la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsura, la durata sa şi perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum şi la consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social.
Pentru aceste motive a fost admisă în parte acţiunea şi a fost respinsă în rest cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către reclamantă, precum şi cererea de acordare a daunelor materiale, constatându-se că Legea nr. 221/2009 îndrituieşte doar la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, concluzie ce se desprinde din lecturarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.
In baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reclamanta nefăcând dovada efectuării unor astfel de cheltuieli, deşi sarcina probei îi revenea conform art. 1169 C. civ.
Prin Decizia nr. 707 din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către Direcţia generală a finanţelor publice Timiş împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă formulată de B.E.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, instanţa a constatat că apelul pârâtului este întemeiat, iar cel al reclamantei este neîntemeiat.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta B.E. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic, întrucât atât din titlul legii, cât şi din întregul conţinut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Motivul pentru care însă reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 1-a constituit faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 in 15 noiembrie 2010.
In conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de fată, Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei B.E., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu s-a putut reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie ci doar posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
In cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile reclamantei cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. l şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354/2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta B.E., întemeiat pe prevederile pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 ale art. 304 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia.
In prima parte a motivelor de recurs, reclamanta a făcut ample consideraţii asupra caracterului de complinire al Legii nr. 221/2009, asupra faptului că daunele morale se acordă atât pentru condamnările cu caracter politic cât şi pentru măsurile cu caracter politic, asupra înţelesului sintagmei „prejudiciul moral suferit prin condamnare.
In ceea ce priveşte daunele materiale, a solicitat a se observa că este necesar a se face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este şi cazul în speţă.
Referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, recurenta a solicitat analizarea acesteia din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 din Convenţie care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri definitive este de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o atare hotărâre, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie.
A considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi previzibile şi accesibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.
A invocat în susţinere jurisprudenţa CEDO, inclusiv în ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă", cu referire la numeroase hotărâri pronunţate de Curtea Europeană.
A arătat că acţiunii promovate îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la momentul învestirii instanţei, Decizia nr. 1358/2010 neputând retroactiva, în raport de regulile aplicării legii civile în timp.
A precizat că în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.
A concluzionat că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură să conducă la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind astfel obligată să dea prioritate reglementelor internaţionale, prin respectarea art. 20 din Constituţie.
In continuare, motivele de recurs au făcut referiri la cuantumul despăgubirilor, reclamanta solicitând a se ţine seama de toate criteriile despre care a făcut vorbire.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
In raport de cele de mai sus, motivele de recurs referitoare la criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale nu mai prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei.
In ceea ce priveşte motivele de recurs privitoare la acordarea daunelor morale şi pentru măsurile administrative cu caracter politic, se reţine că acestea sunt străine de natura cauzei, neavând legătură cu argumentele în baza cărora a fost adoptată soluţia din apel şi, mai mult, nici cu soluţia pronunţată de prima instanţă.
Referitor la criticile vizând daunele materiale, se retine că acestea au fost formulate omisso medio, pentru prima dată în recurs, nu şi pe calea apelului, astfel încât nu pot fi analizate.
Astfel, criticile formulate prin motivele de recurs trebuie să vizeze soluţia pronunţată în apel, prin acestea tinzând a se demonstra, în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ., care sunt argumentele pentru care raţionamentul instanţei de apel a fost eronat, neputând fi deci formulate critici direct în recurs.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 707 din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3011/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2921/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
