ICCJ. Decizia nr. 2965/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 1846 din 16 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța au fost respinse acțiunile conexe formulate de reclamanta H.C. prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța la plata de despăgubiri conform Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva ei și a soțului său prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952, însă măsura menționată a fost dispusă în baza unei decizii prevăzute în mod expres de dispozițiile legii speciale ca fiind considerată de drept o măsură cu un astfel de caracter (art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009).
S-a avut în vedere că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 5 lit. a) din același act normativ, însă a constatat că aceasta a beneficiat în mod direct de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, primind lunar sume de bani stabilite conform acestui act normativ, astfel că nu se poate vorbi de insuficiența măsurilor cu caracter pecuniar la care face referire legiuitorul în expunerea de motive a Legii nr. 221/2009.
S-a conchis în sensul că reclamanta a beneficiat de acordarea unor măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii cu caracter administrativ la care a fost supusă în perioada de referință, motiv pentru care au fost respinse ca nefondate cererile conexe.
Prin Decizia civilă nr. 281 C din 2 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru a pronunța această decizie, instanța s-a raportat la consecințele declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și a art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1.354/2010 și Decizia nr. 1.358/2010, constatând că temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat acțiunea nu mai produce efecte juridice.
S-a reținut că, reclamanta a beneficiat de facilitățile și recunoașterile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, însă aceasta nu a dobândit "o speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale).
în speță, reclamanta a invocat în acțiunile conexe producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a strămutării sale împreună cu familia, precum și a soțului său, H.E. (dec. în anul 1993) și a familiei acestuia, conform Deciziei M.A.I. nr. 239/1952, din Mangalia, cu stabilirea domiciliului obligatoriu la Sibiu.
Soții s-au căsătorit însă la 6 octombrie 1958, după ridicarea restricțiilor domiciliare, apelanta reclamantă susținându-și pretențiile atât pentru prejudiciul moral adus prin măsura dispusă asupra familiei proprii, cât și pentru suferințele invocate a fi fost suportate de persoana viitorului său soț.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
S-a reținut astfel că apelanta-reclamantă (în vârstă la acea dată de 18 ani) a fost supusă măsurii dislocării urmare stabilirii domiciliului obligatoriu pentru părinții săi, urmând familia în localitatea în care li s-a impus această măsură. La acea dată nu era căsătorită cu numitul H.E., care la rândul său și-a urmat familia dislocată, având atunci 20 de ani.
Situația evocată exclude prin urmare afirmarea unui drept propriu al soției de a pretinde daune morale pentru suferințele produse în persoana soțului său, la un moment în care aceștia nu erau căsătoriți.
Pe de altă parte, consecințele în plan social produse asupra propriei persoane prin măsura cu caracter politic au justificat recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial, prin acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
în egală măsură, soțul apelantei a beneficiat, până la deces, de plata drepturilor conferite prin Decretul-lege nr. 118/1990, recunoscându-i-se totodată post mortem, prin Decizia nr. 2391 din 25 octombrie 2007, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, statul urmând să stabilească modalitatea în care soțul supraviețuitor poate beneficia de drepturile astfel recunoscute soțului defunct.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestor persoane, câtă vreme ele conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a înțeles sau nu să le pretindă ori să le valorifice efectiv.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și prevederile art. 998 - 999 C. civ. Arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că aceasta nu ar mai fi îndreptățită la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Susține că Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire, iar instanța trebuia să țină seama la stabilirea cuantumului despăgubirilor de facilitățile deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 sau prin O.U.G. nr. 214/1999.
Instanța de apel s-a aflat în eroare când a concluzionat că reclamanta nu e îndreptățită la acordarea daunelor morale de pe urma soțului său. Acest lucru vine în contradicție cu prevederile Legii nr. 221/2009 și cu dispozițiile dreptului comun, care recunosc soției supraviețuitoare dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autorul său.
Examinând decizia recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că soluția pronunțată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:
Acțiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Constanța.
Instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantei prin raportare la art. 998 - 999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Instanța de apel a analizat cu prioritate dacă prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii, mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, se punea problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
în considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, apreciindu-se că soluția instanței de apel (prin care s-a respins apelul reclamantei) este corectă, pentru argumentele reținute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.
Față de obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, precum și a Deciziei nr. 12/2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, s-a constatat că analizarea celorlalte critici invocate de reclamantă, referitoare la facilitățile și recunoașterile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 și îndreptățirea acesteia la despăgubiri de pe urma soțului său, devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței de recurs asupra condițiilor de acordare și criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2966/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2964/2012. Civil → |
|---|
