ICCJ. Decizia nr. 2962/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 2371/2010 pronunțată de Tribunalul Alba a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul B.M. împotriva pârâtului Statul Român care a fost obligat la 6000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamant pentru stabilirea de domiciliu obligatoriu.
în considerentele sentinței s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 2857/1984 pronunțată de Judecătoria Bistrița reclamantului i s-a aplicat sancțiunea de 3 luni închisoare contravențională pentru săvârșirea contravenției prev. de art. 2 lit. b) din Decret nr. 153/1970 și 1 lună închisoare pentru contravenția prev. de art. 2 lit. f) din același act normativ.
S-a reținut că reclamantul a fost sancționat contravențional pentru două fapte prevăzute de Decretul nr. 153/1970, iar această măsură nu a fost dispusă din motive politice, ci pentru că reclamantul nu a respectat normele de conviețuire prevăzute în acest act normativ, acestea fiind preluate și de regimul politic actual prin Legea nr. 61/1991.
Deși reclamantul a susținut că acea condamnare la închisoare contravențională a fost o înscenare, acest lucru nu a fost dovedit.
în ce privește constatarea caracterului politic al stabilirii domiciliului obligatoriu în orașul Alba Iulia, s-a reținut că, așa cum rezultă din adresa emisă de S.R.I. cu nr. 29931/1995, acesta a redactat o lucrare literară intitulată "Furcile Caudine" și că, în scop "preventiv", s-a luat măsura transferării lui în alt județ.
Faptul că reclamantul se prevalează de considerentele Deciziei nr. 2147/2000 a Curții Supreme de Justiție nu are relevanță în cauză, întrucât aceasta avea ca obiect pronunțarea asupra faptului că perioada în care reclamantul a executat închisoare contravențională constituie sau nu vechime în muncă, instanța fiind chemată să se pronunțe asupra aplicării prevederilor Decretului-lege nr. 119/1990. Măsura strămutării în altă localitate a intervenit tocmai ca urmare a acestei condamnări.
în privința capătului de cerere vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu s-a apreciat că lipsirea de libertate a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a reclamantului. Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.
Prin Decizia civilă nr. 95 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a respins apelul declarat de reclamant, a fost admis apelul declarat de pârât și a fost schimbată în parte sentința, în sensul respingerii capătului de cerere privind daunele morale, fiind înlăturată și dispoziția de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, condamnarea reclamantului nu s-a pronunțat pentru fapte prevăzute de actele normative enumerate limitativ de art. 1 din Legea nr. 221/2009, iar prin săvârșirea faptelor respective nu s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 pentru a se putea reține caracterul politic al condamnării în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Nici măsura administrativă luată împotriva reclamantului ca urmare a săvârșirii contravențiilor arătate anterior nu se circumscrie prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, aceasta nefiind luată în temeiul vreunuia din actele normative indicate în cuprinsul acestui text de lege, nefiind făcută nici dovada că faptele în urma căreia a fost luată au fost săvârșite urmărindu-se unul din scopurile prev. la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Pe de altă parte, s-a constatat că scopul urmărit de reclamant prin acțiune este de obligare a statului la despăgubiri reprezentând prejudiciile morale suferite prin condamnarea la sancțiunea contravențională și prin luarea măsurii domiciliului obligatoriu în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
însă prin Deciziile nr. 1.358/2010 și nr. 1.380/2010 ale instanței de contencios constituțional, publicate în M. Of. nr. 761/18.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții care prevedeau tocmai despăgubirile pentru prejudiciile morale suferite prin condamnare sau măsuri administrative cu caracter politic.
Prin urmare, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, nu se mai pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând instanței recunoașterea caracterului politic al condamnării sale și a strămutării la Alba Iulia, acordarea daunelor morale și obligarea pârâtului la cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.
Consideră că motivarea instanței de apel s-a bazat pe faptul că atât condamnarea, cât și strămutarea, nu au avut caracter politic, fiind ignorate înscrisurile depuse la dosar. Descrie detaliat o succesiune de fapte și acte pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei sale.
Prin Sentința civilă nr. 38/1996 a Tribunalului Alba s-a reținut că reclamantul a fost reținut pentru fapte cu caracter politic, pentru care s-a luat măsura strămutării în altă localitate, apreciindu-se că acesta se încadrează în prevederile art. 1 lit. b) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990. Susține că este beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990 și solicită instanței să constate caracterul politic al arestării sale.
Solicită restituirea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, întrucât singura culpă este a statului.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Instanța de recurs are doar competența de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele anterioare.
Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs.
Deși nu arată expres, recurentul-reclamant critică decizia recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 (1) din O.U.G. nr. 214/1999, susținând că în mod eronat instanța de apel nu a constatat caracterul politic al condamnării sale.
Această critică este nefondată, întrucât în mod legal instanța de apel a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2) din aceeași lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări, prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ, prin enumerare, care anume infracțiuni, pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerate a fi condamnări de natură politică, alin. (3) din același text de lege cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune aparent de drept comun capătă caracter politic.
Tot astfel, din interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.
Din Sentința nr. 2857/1984 a Judecătoriei Bistrița-Năsăud rezultă că reclamantului i s-a aplicat o sancțiune contravențională în baza art. 2 lit. f) și art. 2 lit. b) din Decretul nr. 153/1970.
Mai este de reținut și faptul că faptele contravenționale săvârșite de reclamant nu se regăsesc printre articolele listate limitativ de Legea nr. 221/2009 la art. 1 alin. (2) lit. a), pentru ca această condamnare să fie de drept una politică.
Este adevărat că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că instanța poate constata caracterul politic al oricărei alte condamnări penale a unei fapte săvârșite cu intenție, în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Instanța a motivat corect că textul menționat nu este însă incident în speță deoarece reclamantul, prin comportamentul adoptat, nu a făcut altceva decât să încalce legea Statului Român, nerespectând normele de conviețuire prevăzute de Decretul nr. 153/1970, norme preluate și de Legea nr. 61/1991.
Prin urmare, cum reclamantul nu a dovedit că prin săvârșirea infracțiunii s-a avut în vedere una din urmările prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, în mod legal instanța de apel a reținut că infracțiunea comisă nu are caracter politic. De asemenea, în mod just s-a reținut că strămutarea reclamantului a fost o măsură preventivă, urmare a faptelor comise de acesta.
Mai mult, problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată nu vor fi analizate, întrucât în dezvoltarea acestora nu s-a invocat încălcarea vreunor dispoziții legale, expunându-se doar nemulțumirea față de soluția pronunțată asupra acestei solicitări.
Față de cele ce preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2963/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2961/2012. Civil → |
|---|
