ICCJ. Decizia nr. 2961/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, reclamanții O.I.N. și S.A.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice au solicitat instanței să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu, luată față de defuncții O.E.I., C.G., C.P. și față de reclamanții O.I.N. și S.A.I. de către organele fostei miliții; să se constate caracterul politic al condamnării defunctului O.I.C. la pedeapsa închisorii; să se constate caracterul politic al măsurilor administrative luate față de defunctul O.I.C. de către organele fostei miliții constând în: internarea în colonie de muncă și stabilirea de domiciliu obligatoriu; să fie obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 287.500 euro (S.A.), 287.500 euro (O.I.N.), 565.833 euro (C.G.), 565.833 euro (C.P.), 80.000 euro (pentru condamnarea suferită de O.I.C.), 300.000 euro (pentru măsurile administrative luate față de O.I.C.) și 345.000 euro (O.E.), reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit.
în motivarea acțiunii s-a arătat că O.I.C. a fost arestat și condamnat la o pedeapsă privativă de libertate în perioada 2 februarie 1949 - 2 februarie 1950. La data condamnării tatăl reclamanților era avocat, iar procesul a fost o înscenare prin care s-a urmărit discreditarea acestuia.
La ieșirea din penitenciar i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Rm. Vâlcea, unde s-a angajat ca muncitor la o fabrică de încălțăminte, iar în anul 1952 a fost ridicat din nou de securitate pentru activități dușmănoase împotriva statului. Acesta a fost internat în colonia de muncă de la Cernavodă - Coasta Galeș până în anul 1953, când a fost eliberat, fixându-i-se din nou domiciliul obligatoriu în Rm. Vâlcea.
Bunicilor reclamanților, C.G. și P. li s-a fixat de asemenea domiciliu obligatoriu, fiind obligați să trăiască în condiții precare și supravegheați de fosta miliție.
Mama reclamanților, O.E. a avut stabilit domiciliu obligatoriu, astfel: din localitatea Arad în localitatea Deva, iar începând cu anul 1950 până în 1954 în localitatea Rm. Vâlcea. Și reclamanții au avut stabilit domiciliu obligatoriu în aceleași condiții ca și mama lor, E., iar această măsură a pus o amprentă dură asupra dezvoltării psihice a celor doi copii.
Prin Sentința civilă nr. 2914/2010, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat că măsurile administrative luate față de defunctul O.I.C. de către organele fostei miliții constând în internarea în colonie de muncă și stabilirea de domiciliul obligatoriu au avut caracter politic. A constatat că măsura administrativă luată față de defuncții O.E.I., C.G., C.P. și față de reclamanții O.I.N. și S.A.I. de către organele fostei miliții constând în stabilirea de domiciliu obligatoriu a avut caracter politic. Au fost respinse celelalte cereri.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că măsurile administrative luate față de persoanele menționate anterior, respectiv stabilirea domiciliului obligatoriu și internarea într-o colonie de muncă au urmărit unul dintre scopurile la care face trimitere art. 1, alin. (3) din Legea nr. 221/2009, astfel că, în temeiul art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat s-a constatat că acestea au caracter politic.
în ceea ce privește arestarea din perioada 14 februarie 1949 - 10 februarie 1950 urmată de condamnare a lui O.I.C., instanța a reținut că reclamanții nu au făcut dovada caracterului politic al acesteia, din toate înscrisurile aflate la dosar rezultând că este vorba despre o condamnare de drept comun.
în ceea ce privește daunele morale solicitate, acestea nu au fost acordate, având în vedere Decizia nr. 1.358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională.
Prin Decizia civilă nr. 102 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, a fost respins recursul declarat de reclamanți.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că textul de lege care a permis acordarea daunelor morale celor ce au suferit măsuri administrative cu caracter politic sau moștenitorilor acestora, a fost declarat neconstituțional, iar termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție a expirat, astfel încât prev. art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea 221/2009 și-au încetat efectele.
Speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri în temeiul Legii 221/2009, nu constituie un "bun actual" în sensul Convenției Europene și nu poate fi protejat prin prisma acesteia.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului art. 3, 5, 7, Rezoluția APCE NR. 1096/1996 și 1481/2006) sunt texte de lege asupra cărora instanța de apel nu se poate pronunța întrucât, acestea nu au constituit obiect de analiză a primei instanțe, iar potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot face cereri noi.
în ceea ce privește respingerea cererii de constatare a caracterului politic al arestării din perioada 14 februarie 1949 - 10 februarie 1950, urmată de condamnarea lui O.I.C., s-a constată că tribunalul a pronunțat o soluție corectă, întrucât din probele administrate nu rezultă caracterul politic al acestor măsuri, în speță fiind vorba de o condamnare de drept comun.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții. Arată că în mod eronat ambele instanțe de fond nu au constatat caracterul politic al condamnării autorului lor, motivat de faptul că aceasta nu a fost dovedită. Susțin că au solicitat comunicarea sentinței de condamnare, însă nu li s-a dat curs la această cerere, astfel încât dovada o puteau face doar cu proba testimonială, însă instanțele au înlăturat depozițiile martorilor audiați în cauză.
în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, arată că, prin aplicarea acesteia se încalcă principiul egalității între persoane aflate în situații juridice similare. Susține că sunt o serie de elemente imputabile exclusiv instanțelor, ce au dus la soluționarea cauzelor după pronunțarea instanței de contencios constituțional.
Se încalcă principiul nediscriminării consacrat de art. 1 din Protocolul 12 din Convenție.
Judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată și să constate că ar exista nelegalitate între părțile care au putut obține hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010, față de celelalte, care din cauza tergiversării cauzei și-au pierdut această șansă.
Pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009, nemodificată, consideră că mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2,art. 3,art. 4,art. 5,art. 7,art. 8,art. 9,art. 13,art. 19,art. 23,art. 24,art. 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3,art. 5,art. 7, Rezoluția ACPE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, dispoziții raportate la art. 20 din Constituția României.
Recursul nu este fondat.
Reclamanții critică decizia recurată, susținând că în mod eronat tribunalul și instanța de apel nu au constatat caracterul politic al condamnării autorului lor.
Această critică este nefondată, întrucât în mod legal instanțele de fond și apel au apreciat că autorul reclamanților nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2) din aceeași lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări, prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ, prin enumerare, care anume infracțiuni, pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3) din același text de lege cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune aparent de drept comun capătă caracter politic.
Tot astfel, din interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.
Deși sarcina probei incumbă reclamanților, aceștia nu au depus la dosarul cauzei hotărârea de condamnare a autorului lor, iar din probele administrate în fața instanțelor de fond, a rezultat că acesta ar fi comis o infracțiune de drept comun.
Prin urmare, cum reclamanții nu au dovedit că prin săvârșirea infracțiunii s-a avut în vedere una din urmările prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, în mod legal instanța de apel a confirmat sentința tribunalului prin care s-a reținut că infracțiunea comisă nu are caracter politic, iar în cauză nu pot fi primite susținerile reclamanților potrivit cărora instanța nu ar fi stăruit în aflarea adevărului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 129 C. proc. civ.
în ceea ce privește critica referitoare la inaplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 1.358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, înalta Curte constată următoarele:
Prin Deciziile nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.
Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul lor de creanță.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1.358 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanților și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin recurenții, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanții nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale.
în acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
în situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., la care fac trimitere recurenții, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, a fost pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2962/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2958/2012. Civil → |
|---|
