ICCJ. Decizia nr. 3031/2012. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ      

Decizia nr. 3031/2012
Dosar nr. 43879//3/2009

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 05 noiembrie 2009, sub nr. 43879/3/2009, reclamantul S.M.I. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SC H.E. SA - Societate de producere a energiei electrice, să se dispună anularea deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009 prin care pârâta i-a respins notificarea nr. 157 din 27 iulie 2001, menţinerea deciziei iniţiale nr. 436 din 29 septembrie2006 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 991 din 14 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a anulat decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să plătească reclamantului suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin notificarea nr. 157 din 27 iulie 2001 adresată pârâtei, reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul situat în Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea, compus din teren în suprafaţă de 520 mp şi casă, care a fost demolată.

Prin decizia nr. 436 din 29 septembrie2006 emisă de pârâtă, s-a admis notificarea nr. 157/2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, în suprafaţă de 101 mp, şi pentru terenul în suprafaţă de 520 mp, reţinându-se că imobilele pentru care s-au solicitat despăgubiri au aparţinut autoarei reclamantului, conform actului de donaţie nr. 2878/1946 şi reclamantului, conform certificatului de moştenitor nr. 367 din 27 mai 1970, fiind trecute în proprietatea statului prin Decretul de expropriere nr. 28/1976. S-a mai reţinut că imobilul construcţie a fost demolat, iar suprafaţa totală de teren expropriată este ocupată în prezent de obiectivul de investiţii A.H.E Râureni, fiind situat sub Lacul de acumulare Râureni şi sub dig mal drept.

Prin decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 emisă de pârâtă, s-a admis în parte notificarea nr. 157/2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatori în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 520 mp, întrucât acesta nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de obiectivul de investiţii A.H.E Râureni. Totodată, s-a respins notificarea cu privire la construcţia demolată, în suprafaţă de 101 mp, şi s-a dispus trimiterea acesteia către unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază s-a aflat construcţia, pentru a fi soluţionată prin dispoziţia primarului, potrivit prevederilor art. 10, art. 11 şi art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă, a fost respinsă notificarea nr. 157/2001, reţinându-se că imobilul teren nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ci face obiectul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 1/2000, întrucât este situat în extravilanul localităţii, astfel cum rezultă din adresa nr. 26102 din 24 septembrie2009 a Primăriei Râmnicu Vâlcea. În ceea ce priveşte imobilul construcţie, s-a reţinut că soluţionarea notificării se face prin dispoziţie motivată a conducătorului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost situat imobilul demolat, în conformitate cu art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă decizii emise de pârâtă a formulat contestaţie reclamantul, arătând că în mod nelegal pârâta a modificat decizia emisă în anul 2006, care nu fusese atacată şi intrase în circuitul civil, substituindu-se instanţelor judecătoreşti, singurele investite cu anularea actelor juridice intrate în circuitul civil.

Această contestaţie este întemeiată.

Astfel, decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare ori de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în condiţiile art. 25 alin. (1) sau art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi modificată/anulată de către emitent, pe cale administrativă, ci numai de către instanţa judecătorească, competentă potrivit legii.

În acest sens, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 zile de la comunicare.

Decizia/dispoziţia emisă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 mai poate fi atacată în justiţie de orice persoană care justifică un interes legitim, prin intermediul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute/anularea actului, potrivit dreptului comun.

De asemenea, decizia/dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 poate fi atacată în justiţie şi de Prefect, ca urmare a exercitării dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, conform prevederilor art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, pct. 21.6 din H.G. nr. 250/2007.

Rezultă că, în mod nelegal, pârâta a emis decizia contestată, prin care a respins notificarea formulată de reclamant, după ce anterior, printr-o decizie emisă în anul 2006 admisese această notificare, iar printr-o altă decizie emisă în anul 2007 admisese în parte notificarea, numai cu privire la teren, în condiţiile în care nu există nicio dispoziţie legală care să permită modificarea unilaterală, pe cale administrativă, a deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 429/A din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei susmenţionate şi a obligat-o pe apelanta-pârâtă la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

Pentru a decide astfel, cutea a reţinut că deşi considerentul primei instanţe, în sensul că deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu pot fi modificate unilateral, pe cale administrativă, este greşit, întrucât aceste decizii sunt acte administrative, esenţialmente revocabile până la intrarea lor în circuitul civil, conform art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 şi art. 25.7 din H.G. nr. 250/2007, soluţia pronunţată este corectă şi va fi menţinută pentru următoarele considerente, care înlocuiesc motivarea sentinţei apelate:

Un act administrativ se află în circuitul civil în situaţia în care drepturile născute ca efect al admiterii sale au intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat. Intrarea în circuitul civil atrage irevocabilitatea actului emis, necesitatea asigurării stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice impunând menţinerea actelor administrative care au intrat în circuitul civil, ieşind din sfera de reglementare a dreptului administrativ.

Revocarea actelor administrative este admisă în principiu, excepţie făcând cele pe baza cărora s-au format raporturi juridice de altă natură, actele individuale care au generat drepturi subiective garantate de lege şi actele administrative cu caracter contractual. Pentru a opera instituţia revocării trebuie ca actul administrativ să nu fi produs drepturi în sferele altor ramuri de drept. Manifestările de voinţă ale autorităţii, dacă au fost executate, au creat drepturi intrate în circuitul civil în favoarea unor persoane beneficiare a unor drepturi legitim câştigate.

Cu alte cuvinte, în vederea realizării stabilităţii raporturilor juridice, principiul irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, ieşind din sfera de reglementare exclusivă a dreptului administrativ, este un principiu de aplicabilitate generală. Prin consacrarea acestui principiu se limitează posibilitatea autorităţii administrative de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-le revoca pentru ilegalitate sau oportunitate numai până la momentul în care acestea şi-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în sfera altor raporturi juridice.

Or, în cauză, decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 emisă de pârâtă nu a fost pusă în executare, rămânând încă în sfera dreptului administrativ. Decizia anterior menţionată de constituire a dreptului la măsuri reparatorii în echivalent nu a produs efecte faţă de reclamant, acesta devenind titularul unui drept de creanţă; actul nu şi-a produs efectele în sfera reglementată prin acte normative vizând alte ramuri de drept decât administrativ, nefiind realizate material aceste efecte prin încasarea vreunei măsuri reparatorii în echivalent, simpla comunicare a deciziei către reclamant neconstituind, în sine, fără îndeplinirea niciunui alt act de punere în executare, o intrare în circuitul civil a susmenţionatei decizii.

Cu toate acestea, urmează a se avea în vedere faptul că prin Decretul de expropriere nr. 28/1976, în anexa 3, la poziţia 61, apare înscrisă autoarea reclamantului, S.M., de la care s-a expropriat un imobil, compus din teren în suprafaţă de 520 mp şi construcţie în suprafaţă construită de 101 mp, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea.

De asemenea, în „Tabelul cu locuitorii din municipiul Râmnicu Vâlcea ale căror terenuri şi construcţii situate în perimetrul construibil se expropriază şi se scot definitiv din producţia agricolă” anexă la Decretul 28/1976, planul de situaţie nr. 1 (fila 10 fond) este menţionată autoarea reclamantului cu imobil expropriat în str. C. nr. 12, cu teren curte în suprafaţă de 520 mp şi construcţii locuinţă aflată pe un teren în suprafaţă de 101 mp.

Aşa fiind, reţinând că la momentul preluării de către stat a imobilului în litigiu acesta se afla în perimetrul construibil, autoarea reclamantului fiind la acea dată deţinătoarea unei construcţii cu destinaţia de locuinţă, rezultă că imobilul în cauză s-a aflat la momentul în discuţie în intravilanul localităţii.

Ca urmare, nu se poate altfel aprecia decât că la momentul trecerii în proprietatea statului, imobilul în litigiu se afla în intravilan.

Or, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin legea fondului funciar nr. 18/1991…”

Din interpretarea gramaticală a acestui text de lege, prin referire la conjuncţia „sau”, se deduce faptul că pentru a fi excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001, trebuie ca respectivele terenuri să se afle în extravilan, fiind suficient să aibă această situare ori la data trecerii în proprietatea statului, ori la data notificării, nicidecum să se afle în perimetrul extravilan la ambele momente vizate de legiuitor.

per a contrario, dacă la momentul trecerii în proprietatea statului imobilul se afla în intravilanul localităţii ori la data notificării avea aceeaşi situare de intravilan, îşi găseşte incidenţa Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, făcând aplicarea per a contrario a art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001 la situaţia de fapt reţinută în cauză, curtea a apreciat că imobilul în litigiu este supus incidenţei Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod greşit pârâta a procedat la anularea deciziei nr. 311/2007, cu motivarea că imobilul notificat de către reclamant nu este supus dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 125 din 21 februarie 2005 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neatacare, astfel cum rezultă şi din întâmpinarea formulată de către pârâtă şi pe baza căreia s-a întocmit Raportul nr. 77 din 10 ianuarie 2006 de către Comisia internă de analiză a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001, ce a stat la baza emiterii primei decizii, pârâta a fost obligată să emită dispoziţie motivată cu ofertă de restituire prin echivalent conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Această hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat atât în ceea ce priveşte obligarea pârâtei de a emite dispoziţie, cât şi a temeiului sub care urmează a fi soluţionată notificarea, pârâta nemaiputând decât să se supună acestei hotărâri.

Cât priveşte critica de apel în sensul soluţionării greşite a cererii de introducere în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, curtea a constatat că instanţa de fond a procedat în mod corect atunci când a respins această cerere, deoarece potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte obiectul cererii de chemare în judecată, cauza cererii sale, precum şi persoanele împotriva căreia înţelege să-şi îndrepte pretenţiile.

Cum pârâta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, având în vedere conţinutul adresei care a stat la baza anulării propriei decizii, fără a-şi întemeia această cerere pe un temei care reglementează formele de intervenţie forţată, numai cu încălcarea principiului disponibilităţii prima instanţă ar fi putut reţine calitatea de pârâtă a acestei instituţii.

Mai mult, sesizarea instanţei de fond are ca obiect contestaţie împotriva deciziei emise de către SC H.E. SA, astfel încât în mod corect instanţa de fond a soluţionat cauza în contradictoriu cu unitatea emitentă a actului a cărui anulare se cere.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtă, care a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenta a formulat următoarele critici:

1. În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că decizia contestată, respectiv decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009, este un act administrativ, care se supune prevederilor Legii nr. 554/2004.

Este eronat argumentul instanţei, în sensul că prin consacrarea principiului irevocabilităţii se limitează posibilitatea autorităţii administrative de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-le revoca pentru ilegalitate sau oportunitate numai până la momentul la care acestea şi-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în sfera altor raporturi juridice.

SC H.E. SA nu este autoritate administrativă, iar actele emise de societate, respectiv decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 şi decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009, nu reprezintă acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004.

Prevederile Legii nr. 554/2004 nu sunt aplicabile SC H.E. SA, pe de o parte pentru că aceasta este o societate pe acţiuni, iar, pe de altă parte, pentru că îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 31/1990.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ reprezintă actul unilateral individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din interpretarea articolului menţionat raportat la decizia nr. 614/2009, nu reiese că respectivul act juridic a fost emis de o autoritate publică. SC H.E. SA nu este o autoritate publică în accepţiunea legiuitorului, nefiind aplicabile în speţă prevederile Legii nr. 554/2004.

Prezenta cauză reprezintă o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 - acţiune civilă, şi în niciun caz aceasta nu a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, ceea ce conduce la concluzia că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile legii, atunci când şi-a motivat decizia prin invocarea Legii nr. 554/2004.

Potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, SC H.E. SA este îndreptăţită să procedeze la anularea unei decizii, atunci când constată că aceasta a fost dată iniţial cu aplicarea greşită a legii, în niciun caz nefiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004, cum eronat se motivează în decizia recurată.

2. Deşi instanţa de apel reţine că decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 emisă de SC H.E. SA nu a fost pusă în executare, rămânând încă în sfera dreptului administrativ, anulează totuşi decizia care o revocă, apreciind greşit că terenul litigios intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În acest sens, instanţa de apel motivează eronat că, pentru a se reţine incidenţa Legii nr. 10/2001, este suficient că imobilul litigios se afla în intravilan la data exproprierii, fără a ţine cont de faptul că la data notificării regimul juridic al terenului era reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Imobilul în litigiu, chiar dacă se afla la momentul preluării de către stat în intravilanul localităţii, la data notificării în anul 2001 se afla în extravilanul localităţii.

Decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 a fost contestată de către reclamant, nemulţumit fiind că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 10, art. 11, art. 32 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte construcţia demolată, pentru care competenţa de soluţionare a notificării revine primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat construcţia demolată.

Prin admiterea acţiunii, instanţa de judecată a încălcat prevederile legale, acordând reclamantului mai mult decât dispune legea.

Mai exact, în situaţia în care SC H.E. SA ar fi obligată să procedeze la anularea deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, implicit a deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, şi ar rămâne în vigoare decizia nr. 436 din 29 iunie 2006, atunci în mod evident ar fi încălcate prevederile Legii nr. 10/2001, pe de o parte, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcţie demolat, iar, pe de altă parte, prin acordarea de măsuri reparatorii pentru un teren căruia nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

De asemenea, nu este posibil să se admită o acţiune care are în vedere o decizie emisă în anul 2006, necontestată la instanţa judecătorească în termenul legal de 30 de zile.

Din conţinutul art. 3 al deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, pe care o contestă reclamantul, rezultă că, „cu data prezentei se anulează decizia nr. 311 din 01 iunie 2007”, deci nu este anulată decizia nr. 436 din 29 septembrie2006, pe care reclamantul o solicită a rămâne în vigoare.

Dacă instanţa ar aprecia că decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale şi s-ar dispune anularea acesteia, atunci decizia care ar rămâne în vigoare nu ar putea fi alta decât decizia nr. 311 din 01 iunie 2007, în niciun caz decizia nr. 436 din 29 septembrie2006, cum eronat încearcă reclamantul să invoce prin cererea de chemare în judecată.

Deşi în acţiunea sa, reclamantul a solicitat instanţei să dispună anularea deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009 şi menţinerea ca legală a deciziei nr. 436 din 29 septembrie2006, instanţa nu a analizat acest aspect prin prisma prevederilor legale, mai exact nu a ţinut cont de faptul că a fost depăşit termenul de 30 de zile de contestare a deciziei respective.

În soluţionarea cauzei, instanţele de fond nu au ţinut cont de argumentele aduse de SC H.E. SA în apărare, în sensul că s-a procedat la anularea deciziei nr. 436 din 29 septembrie2006 prin emiterea deciziei nr. 331/2007, respectiv a deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, datorită faptului că au fost încălcate prevederile art. 8 alin. (1) cu raportare la art. 8.1 şi art. 8.2 din H.G. nr. 250/2007, art. 11 şi art. 32 din Lege nr. 10/2001.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa prezentei legi „terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991”.

Prin urmare, imobilul teren în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, cât timp la data notificării se afla în extravilan, regimul lui juridic fiind reglementat de art. 4 alin. (1) ind. 1 din Legea nr. 1/2000, ceea ce face aplicabile prevederile art. V alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care stabilesc competenţa comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000 de a soluţiona notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, având ca obiect terenurile prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Faţă de aceste prevederi legale, singura instituţie care are competenţa de a se pronunţa cu privire la notificarea reclamantului este doar Primăria judeţului Vâlcea şi nu Comisia internă de analiză a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001, constituită la nivelul SC H.E. SA.

3. În mod nelegal, instanţa de apel nu a primit critica privind greşita respingere la fond a cererii formulate de SC H.E. SA pentru introducerea în cauză a A.N.R.P.

În soluţionarea acestei cereri, nu s-a ţinut cont de faptul că decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 a avut la bază adresa nr. 14324 din 06 august 2009 emisă de A.N.R.P., instituţie abilitată să acorde măsurile reparatorii, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin respingerea introducerii în cauză a A.N.R.P., instanţa a încălcat prevederile art. 32 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 13 alin. (1) din Cap. III, art. 16 alin. (1) din Cap. V din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora singura instituţie care poate acorda măsurile reparatorii solicitate de reclamant este doar Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că solicitarea SC H.E. SA de a fi introdusă în cauză A.N.R.P. nu a fost întemeiată pe un temei care să reglementeze această situaţie, acest temei reieşind foarte clar din precizările nr. 9932 din 21 mai 2010, depuse la dosarul cauzei.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, sens în care a reiterat apărările din fazele procesuale anterioare.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează – interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotium juris).

În realitate, recurenta contestă aprecierile instanţei de apel cu privire la natura juridică a deciziei ce face obiectul contestaţiei deduse judecăţii, prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004 şi Legii nr. 10/2001, precum şi modul în care această instanţă a interpretat şi aplicat la speţă prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv ale Legii nr. 247/2005, ceea ce atrage încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare.

1-2. Criticile recurentei referitoare la natura deciziilor emise de ea în procedura Legii nr. 10/2001nu sunt fondate.

Astfel, obiectul contestaţiei deduse judecăţii îl reprezintă decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009.

Prin această decizie, recurenta-pârâtă a respins notificarea reclamantului şi a „anulat” decizia emisă anterior sub nr. 311 din 01 iunie 2007, prin care admisese în parte aceeaşi notificare, numai cu privire la imobilul teren, pentru care a făcut propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul construcţie demolat dispunându-se transmiterea notificării către unitatea administrativ teritorială în a cărei rază a fost situat, conform art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Ca motiv de contestaţie, reclamantul a invocat intrarea în circuitul civil a deciziei anulate prin decizia contestată, susţinând că, în aceste condiţii, pârâta nu-şi putea anula propria decizie anterioară.

Raportat la acest motiv, în mod corect instanţa de apel a apreciat că trebuie stabilită, cu prioritate, natura juridică a deciziei anulate prin decizia contestată şi tot în mod corect a ajuns la concluzia că acest act are natură administrativă şi că astfel putea fi revocat de emitentul său numai până la intrarea în circuitul civil.

În stabilirea naturii juridice a deciziei/dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, trebuie pornit de la acele prevederi din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care califică, în mod expres, natura juridică a dispoziţiei de restituire în natură emisă în procedura Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 25.6 din Norme, „Dispoziţia de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere care atestă restituirea proprietăţii şi care, odată îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun (devine act de proprietate în sensul prevederilor Codului civil).”

Rezultă că, dispoziţia de restituire în natură este un act cu dublă natură, pe de o parte, act administrativ de putere, iar, pe de altă parte, act civil, din perspectiva efectelor pe care le produce.

Deşi prevederile enunţate nu califică natura dispoziţiei de restituire în echivalent, ci doar pe cea de restituire în natură, dispoziţia de restituire în echivalent nu poate avea o altă natură decât cealaltă, deoarece forma de reparaţie nu poate influenţa natura actului, ci condiţiile în care a fost emis reprezintă criteriile relevante în acest sens.

Prin urmare, calificarea din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 în privinţa naturii juridice a dispoziţiei de restituire în natură, se impune şi pentru dispoziţia de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât nu există nicio raţiune care să justifice o altă natură juridică a dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent decât cea recunoscută expres de lege dispoziţiei de restituire în natură, în condiţiile în care ambele sunt acte emise în procedura aceleiaşi legi, în realizarea aceluiaşi drept recunoscut persoanelor îndreptăţite – dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.

În consecinţă, şi dispoziţia de acordare de măsuri reparatorii în echivalent este tot un act cu dublă natură, şi anume act administrativ de putere emis în executarea Legii nr. 10/2001, respectiv act civil, din perspectiva efectelor civile pe care le produce odată cu intrarea în circuitul civil.

Faptul că decizia „anulată” de emitentul său prin decizia contestată în prezenta cauză nu întruneşte condiţiile unui act administrativ din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în sensul că nu este emisă de o autoritate publică, nu este de natură să infirme natura sa de act administrativ, cum greşit pretinde recurenta. Aceasta deoarece, respectiva decizie este un act emis în procedura unei legi speciale care cuprinde dispoziţii proprii privind natura actului, derogatorii de la dreptul comun în materie, dat de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, situaţie în care aplicarea dreptului comun este înlăturată de norma specială, care se aplică prioritar, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant” („legea specială derogă de la legea generală”). Aşadar, este lipsită de relevanţă invocarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, regimul juridic al actului emis în procedura Legii nr. 10/2001 fiind unul cu o reglementare distinctă, ce-l particularizează de actele comune de drept administrativ prin caracterele sale specifice, expres şi precis determinate de lege.

Aşa cum s-a arătat deja, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care vin să expliciteze prevederile legii speciale de reparaţie, califică expres dispoziţia de restituire emisă în procedura acestei legi ca act administrativ de putere, necondiţionând o atare calificare în funcţie de emitentul actului.

Pe de altă parte, faptul că acţiunea dedusă judecăţii - contestaţie formulată în baza Legii nr. 10/2001 - are natură civilă, nu infirmă natura de act administrativ a deciziei/dispoziţiei emise în procedura Legii nr. 10/2001, cum de asemenea greşit pretinde recurenta. În acest sens, trebuie avută în vedere opţiunea legiuitorului, care a înţeles să reglementeze calea acţiunii civile împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] şi totodată să califice o atare dispoziţie ca act administrativ de putere (art. 25.6 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

Raportat la natura de act administrativ a deciziei anulate prin decizia contestată, se punea în continuare problema de a se determina momentul intrării în circuitul civil a respectivei decizii, întrucât numai până la acest moment actul administrativ poate fi revocat de emitentul său, ceea ce rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora „autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice”.

Sub acest aspect, în mod corect instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, care consacră principiul irevocabilităţii actelor administrative intrate în circuitul civil, dar şi la prevederile art. 25.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care reiau acelaşi principiu cu referire la actele emise în procedura acestei legi, stabilind că „După efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-o.”

Contrar însă celor reţinute de instanţa de apel, nu se poate considera că decizia de restituire prin echivalent produce efecte juridice civile doar de la momentul încasării reparaţiei în echivalent, deoarece, în acest fel, se face trimitere la o nouă procedură, cea menţionată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ulterioară rămânerii definitive a deciziei unităţii deţinătoare (fie prin neatacare, fie, în cazul atacării, prin soluţionarea irevocabilă a contestaţiei) şi care vizează, în sens larg, executarea acestei decizii.

Or, la momentul expirării termenului de contestare sau, după caz, la momentul soluţionării irevocabile a contestaţiei, beneficiarul deciziei de restituire prin echivalent are în mod cert un drept de creanţă, un drept civil, ale cărui efecte de natură civilă, cum s-a subliniat, nu pot fi contestate.

Reparaţia concretă în echivalent ţine de exerciţiul acestui drept de creanţă, stabilit în mod irevocabil în favoarea persoanelor îndreptăţite, chiar din momentul expirării termenului de contestare sau, după caz, al soluţionării irevocabile a contestaţiei.

Prin urmare, momentul intrării în circuitul civil a dispoziţiei de restituire în echivalent este marcat de data expirării termenului de contestare a dispoziţiei, dacă nu s-a uzat de calea contestaţiei de către persoana care se pretinde îndreptăţită, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv de data soluţionării irevocabile a contestaţiei, în cazul exercitării contestaţiei.

În speţă, nu există nicio dovadă că decizia anulată prin decizia contestată, respectiv decizia nr. 311 din 01 iunie 2007, ar fi fost contestată de reclamant, pe calea acţiunii în justiţie, aşa cum prevede art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Susţinerile recurentei în sensul contestării deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007 nu se referă la un demers judiciar al reclamantului, ci la o simplă corespondenţă între acesta şi recurentă pe marginea emiterii deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, care însă nu poate valora contestaţie, având această semnificaţie doar acţiunea în justiţie, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, din întâmpinarea depusă la fond, (filele 15-21 dosar fond), rezultă în mod neechivoc că atunci când se referă la contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, recurenta are în vedere cererea nr. 6873 din 07 aprilie 2008, pe care i-a adresat-o reclamantul în urma emiterii deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007 şi la care ea a răspuns părţii prin adresa nr. 9584 din 21 mai 2008, şi nicidecum o contestaţie sub forma acţiunii în justiţie. Din aceeaşi întâmpinare, rezultă că reclamantului i s-a comunicat decizia nr. 311/2007 la data de 04 iunie 2007, prin adresa nr. 10204.

În consecinţă, nefiind contestată de beneficiarul ei, la expirarea termenului de prevăzut în acest sens de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de 30 de zile de la comunicare, decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 - prin care recurenta a admis notificarea reclamantului cu privire la teren, făcând pentru acest bun propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 - a produs efecte juridice şi a intrat în circuitul civil.

Cum potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, după intrarea în circuitul civil, un act administrativ nu mai poate fi revocat de către emitentul său, acesta având doar posibilitatea de a solicita instanţei anularea actului considerat nelegal, urmează a se constata că ulterior intrării în circuitul civil a deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, această decizie nu mai putea fi modificată unilateral de emitentul ei, aşa cum a procedat recurenta-pârâtă prin emiterea deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, contestată în cauză.

Prin urmare, decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009, prin care recurenta şi-a „anulat” decizia anterioară nr. 311 din 01 iunie 2007, necontestată de beneficiarul ei, este nelegală, întrucât nu se mai putea realiza o modificare unilaterală, pe cale administrativă, a unui act administrativ, după intrarea lui în circuitul civil.

Cu această motivare, care o va înlocui pe cea din decizia recurată, soluţia de respingere a apelului pârâtei, cu consecinţa menţinerii sentinţei fondului de admitere a contestaţiei şi anulare a deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, este legală şi se impune a fi păstrată.

Raportat la motivul de nelegalitate a deciziei contestate, astfel cum a fost reţinut mai-sus - emiterea acestei decizii cu încălcarea principiului irevocabilităţii actelor administrative intrate în circuitul civil, principiu care se opunea ca pârâta-recurentă să revină asupra soluţiei date notificării reclamantului printr-o decizie anterioară intrată în circuitul civil -, fondul dreptului la restituire nu mai poate fi discutat în prezentul litigiu.

Pe cale de consecinţă, aprecierile instanţei de apel cu privire la pe acest aspect, întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vor fi înlăturate din motivarea deciziei recurate, context în care criticile din recurs referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale au rămas fără obiect.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, soluţia de fond, confirmată în apel, nu cuprinde nicio măsură cu privire la prima decizie emisă de ea în soluţionarea notificării reclamantului, şi anume decizia nr. 436 din 29 septembrie2006, ci doar cu privire la decizia nr. 614/2009, prin care a anulat unilateral decizia anterioară nr. 311/2007. Astfel, instanţa a dispus anularea deciziei nr. 614/2009, iar efectul indirect al acestei măsuri este acela că decizia „anulată” de recurentă prin decizia nr. 614/2009, respectiv decizia nr. 311/2007, va produce efecte juridice până la anularea sa pe cale judecătorească.

3. Criticile recurentei vizând greşita respingere a cererii sale de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) nu sunt fondate.

Sub aspectul părţilor, extinderea cadrului procesual fixat de reclamant prin cererea de chemare în judecată nu se poate face de către pârâtul din raportul juridic iniţial decât prin formularea unei cereri de intervenţie forţată, în condiţiile reglementate de normele în materie ale Codului de procedură civilă ( art. 57 - cererea de chemare în judecată a altor persoane, art. 60 - chemarea în garanţie, art. 64 - arătarea titularului dreptului).

Or, pârâta SC H.E. SA nu şi-a justificat cererea de introducere în cauză, ca pârâtă, a A.N.R.P. prin raportare la condiţiile vreunei forme de intervenţie forţată dintre cele expres şi limitativ prevăzute de lege, susţinând doar că A.N.R.P. are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât este emitenta adreselor care au stat la baza emiterii deciziei contestate în prezentul litigiu.

Nefiind, astfel, respectate de către pârâtă condiţiile impuse de lege pentru atragerea în proces a unui terţ, în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a cererii pârâtei privind introducerea în cauză a A.N.R.P.

De asemenea, tot în mod legal instanţa de apel a constatat că, faţă de obiectul procesului - contestaţie împotriva deciziei emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, legitimare procesuală pasivă în cauză nu poate avea decât emitentul actului atacat, respectiv pârâta SC H.E. SA.

În cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, raportul juridic stabilit de textul de lege evocat se naşte prin transmiterea notificării şi este stabilit între persoana îndreptăţită, care a transmis notificarea, şi entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluţionat notificarea sau avea obligaţia de a o soluţiona.

În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptăţite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entităţii juridice care, potrivit legii, a soluţionat notificarea sau are competenţa de a o soluţiona.

Rezultă că, în raportul juridic dedus judecăţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu poate avea calitate procesuală pasivă decât pârâta-recurentă SC H.E. SA, ca entitate ce a emis actul atacat, iar nu A.N.R.P., cum eronat se pretinde în recurs cu trimitere la prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Aceste prevederi legale sunt irelevante pe aspectul supus analizei, raportat la obiectul prezentului litigiu, întrucât ele nu vizează etapa procedurii administrative derulate în faţa unităţii deţinătoare, finalizată cu emiterea deciziei/dispoziţiei supuse controlului judiciar pe calea contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cum este cazul în speţă, ci o etapă distinctă şi ulterioară care vizează, în sens larg, procedura de executare a deciziei prin care unitatea deţinătoare a făcut propunere de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că recursul pârâtei apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât a pierdut procesul, recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii faţă de intimatul-reclamant, astfel că fiind întrunite cerinţele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2.000 lei, dovedit cu chitanţa nr. 47 din 25 aprilie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H.E. SA - Societate de producere a energiei electrice împotriva deciziei nr. 429/A din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant S.M.I.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2012.

Vezi şi alte speţe de drept civil: