ICCJ. Decizia nr. 317/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILA
Decizia nr. 317/2012
Dosar nr. 5039/6/3/2009
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, la data de 21 decembrie 2009, reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic luate împotriva sa.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că a fost strămutată împreună cu familia sa, din zona frontierei de Vest în localitatea Brateş, judeţul Galaţi şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955 şi a precizat că această măsură a fost luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi, ulterior ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, averea acestora fiind confiscată, distrusă şi însuşită de diverse persoane.
Prin sentinţa nr. 493 din 01 aprilie 2010, Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalentul în lei calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlul de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, cererea dedusă judecăţii fiind astfel, încadrabilă în categoria celor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanta fiind îndreptăţită a primi despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin luarea împotriva sa a măsurii menţionată mai sus.
A mai reţinut tribunalul că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, reclamantei i-a fost încălcat dreptul la libertate, precum şi atributele ce ţin de onoare şi reputaţie, însă privitor la cuantumul despăgubirilor solicitate, instanţa a apreciat că suma de 250.000 euro este prea mare, în raport de împrejurarea că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii, după anul 1990, conform Decretului - lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri reclamanta C.V. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P.
În motivarea apelului său, reclamanta a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supusă personal.
Apelanta-reclamantă a arătat că, deşi nu au fost deţinuţi în penitenciar, condiţiile de trai erau asemănătoare celor din închisori. Astfel erau păziţi zi de zi de către soldaţi şi nu aveau voie să depăşească perimetru stabilit. Deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputaţia, nume, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor.
Prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu i s-au cauzat prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţii sociale, respectiv onoare si reputaţie.
De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat şi implicit, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private, când şi după ce i s-au ridicat restricţiile, deoarece a întâmpinat greutăţi nenumărate, nu a putut găsi uşor un loc de muncă, nu a avut acces la specializări, veniturile fiindu-i mult diminuate.
Reclamanta consideră că acordarea sumei solicitată în temeiul cererii introductive, nu conduce la o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere traumele suferite de către ea, menţionând faptul că era la vârsta la care se forma personalitatea, era la început de drum din punct de vedere profesional, avea aspiraţii şi, altele ar fi fost şansele în viaţă dacă nu şi-ar fi pus amprenta asupra acesteia toate aceste abuzuri din partea celor care se fac răspunzători pentru aceste fapte.
În motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi s-a solicitat admitere apelului şi respingerea acţiunii reclamantei.
Astfel, în ceea ce priveşte acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, pârâtul a susţinut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama de măsurile reparatorii deja acordate, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi se susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este măsura dislocării.
Cum in cauza de faţă reclamanta nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, pârâtul consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat in urma luării măsurii administrative de dislocare într-o alta localitate.
În subsidiar, in măsura în care s-ar aprecia ca acţiunea este legală si temeinică, pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte obligarea Statului Roman prin M.F.P. la plata sumei de 10.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani cât a fost deportată într-o altă localitate, apelantul-pârât susţine că suma acordată de instanţa de fond este exagerat de mare şi disproporţionată.
Apelantul-pârât a solicitat să se observe că in speţă au fost deja acordate despăgubiri in baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
Ţinându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către reclamantă, pe perioada de 4 ani, cât a fost deportată într-o altă localitate, precum si de faptul că aceasta a primit deja despăgubiri in baza Decretului - Lege nr. 118/1990, se impune sa fie cenzurat si reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, suma de 10.000 euro fiind exagerat de mare.
Prin Decizia nr. 103/ A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta C.V.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 493 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 1.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii efective la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri către reclamanta C.V. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că la data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma în care a fost publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009, care la art. 5 alin. (1) prevedea că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".
Prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a intrat în vigoare după data pronunţării hotărârii de primă instanţă - a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziţii legale modificatoare au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la iniţiativa Statului Român.
De asemenea, Curtea mai reţine că, după publicarea în M. Of. a Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale (respectiv 15 noiembrie 2010, M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 2989, publicată în M. Of. Al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează (.) La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: Art. 5 - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanţei prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului"; de asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac şi a instanţei competente să o soluţioneze.
Din analiza acestor dispoziţii legale instanţa constată că legiuitorul a înţeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar după partea introductivă, din modul de redactare al dispoziţiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultând cu claritate că, după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) şi c) ale alin. (1), ca şi alin. (3), (4), (5), au rămas aceleaşi, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului", fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluţionării acestor cereri.
În acest fel, legiuitorul a înţeles să respecte obligaţia constituţională prevăzută de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Aplicând la speţă aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a pronunţat hotărârea apelată, prin care i-a acordat reclamantei o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile (daune morale), ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă faţă de acesta.
În baza probelor administrate în cauză, prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, în sensul că reclamanta a fost dislocată din localitatea de domiciliu în com. Brateş, jud. Galaţi, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, restricţia cu privire la domiciliu fiind ridicată în data de 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955.
Măsura administrativă dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 este calificată în mod expres de către legiuitor, prin dispoziţiile art. 3 lit. e) din lege, ca fiind o măsură administrativă cu caracter politic de drept.
În primul motiv de apel, apelantul-pârât Statul Român prin M.F.P. susţine faptul că, din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reiese că poate solicita instanţei de judecata acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoana care a suferit o condamnare, nu şi acea persoană care a tăcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, cum este cazul reclamantului.
Curtea nu va reţine această critică, constatând că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanta este îndreptăţit la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii administrative a strămutării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat ca fiind întemeiată susţinerea apelantei-reclamante, conform căreia instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv de dispoziţiile art. 5, art. 6 şi art. 14 din Convenţie.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
De aceea, instanţa de judecată va constata că voinţa statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi „Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere", adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
Drept urmare, contrar susţinerilor apelantului-pârât, Curtea a constatat că despăgubirile morale se acordă şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege.
A mai reţinut instanţa de apel că, pe parcursul soluţionării apelului au fost pronunţate şi publicate în M. Of., Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de care, la cuvântul pe fond, apelantul-pârât a solicitat să se constate că acţiunea a rămas fără temei legal, iar prin concluziile scrise apelanta-reclamantă a solicitat să se aplice dispoziţiile art. 20 din Constituţia României referitoare la aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi faţă de interpretările acestor dispoziţii date de forurile internaţionale competente
Curtea de Apel a analizat consecinţele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante, din perspectiva art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii, pentru următoarele argumente:
1. Principiul de drept aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela conform căruia instanţa de control judiciar va verifica legalitatea şi temeinicia (sau numai legalitatea - în situaţia căii extraordinare de atac a recursului) hotărârii pronunţate de instanţa ierarhic inferioară în funcţie de legea de drept substanţial în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate - tempus regit ac turn.
Aplicarea în continuare a legii de drept substanţial de la data introducerii acţiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi (definit în doctrină ca fiind acea regulă de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică şi situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi), deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi - care să fi modificat/abrogat dispoziţiile legii vechi - ci de constatarea neconstituţionalităţii normei de drept invocate de către reclamantă în susţinerea acţiunii.
Din punctul de vedere al efectelor deciziilor Curţii Constituţionale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 1 din 7 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate (publ. în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995) Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că, în cazul în care Curtea declară că legile şi ordonanţele atacate pe cale de excepţie sunt neconstituţionale, acele decizii sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la publicarea lor în M. Of.
În interpretarea dispoziţiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituţionale ale neretroactivitătii legii şi asigurarea securităţii juridice, instanţa de apel a constată că norma juridică de drept substanţial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituţională prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect şi pentru trecut, adică de la data introducerii acţiunii prin care reclamanta a invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivităţii efectelor deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.
În al doilea rând, Curtea a reţinut că, dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru apelanta-reclamantă - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, - prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, tară să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
În acord cu raţiunea pentru care Curtea Constituţională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, expusă în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, curtea de apel a considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, se face în funcţie de un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, astfel încât el nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Curtea de Apel Bucureşti a considerat că acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantei, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
Ca urmare a constatării lipsei unei justificări obiective şi rezonabile pentru acest tratament juridic diferit, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu se mai pune problema analizei celei de-a treia condiţii pentru respectarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi al nediscriminării (aceea de a exista un raport de proporţionalitate între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite).
Instanţa de apel a apreciat că aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale procesului de faţă, aflat în calea de atac, la momentul publicării acestor decizii - fapt ce ar avea drept consecinţă suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile - poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituţionalităţii legii a fost declanşată din iniţiativa acestuia.
În consecinţă, instanţa de apel a considerat că respingerea acţiunii formulate de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale pe parcursul soluţionării căii de atac, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât şi principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O., care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la principiul egalităţii armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, care a fost explicitat în jurisprudenta instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenţia legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate, ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Prin cel de-al doilea motiv de apel susţinut de către apelantul-pârât Statul Român prin M.F.P. şi prin apelul declarat de apelanta-reclamantă se critică cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, primul susţinând că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, învederându-se şi jurisprudenta Curţii Europene, iar cel de-al doilea solicitând schimbarea hotărârii apelate sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat ca fiind fondată critica susţinută de apelantul-pârât, cu consecinţa admiterii apelului declarat de pârât şi a reducerii cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de instanţa de fond şi respingerea apelului declarat de reclamantă, ca nefondat.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere faptul că mutarea forţată într-o altă localitate şi stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei şi reputaţiei, a relaţiilor cu prietenii, apropiaţii), valori care definesc personalitatea umană.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanţei, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
Este corectă acea susţinere a apelantului-pârât conform căreia, pentru a se limita gradul de aproximare, instanţa trebuie să ţină cont de anumite criterii legale, instituite chiar de legiuitor pentru determinarea valorii prejudiciului moral suferit.
În consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat ca fiind justificat, numai în parte, cuantumul sumei pretinse de reclamantă cu titlu de prejudiciu moral.
Ca atare, a conchis în raport de considerentele expuse mai sus, că suma de 1.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Împotriva Deciziei nr. 103/ A pronunţată la data de 4 februarie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs ambele părţi.
Recurenta-reclamantă C.V. a invocat motivele de nelegalitate circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că soluţia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, reclamanta arată că în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă şi conchide criticile sale, în sensul că a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului, în dreptul de acces al acesteia la o instanţă judecătorească, care nu este proporţional cu scopul urmărit.
Recurenta-reclamantă susţine că legea trebuie interpretată în favoarea acesteia, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă aprecierea eronată a probelor şi interpretarea greşită a temeiurilor de drept şi se arată că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia 1096 din 1996 a C.E.D.O.
Astfel, consideră că decizia Curţii Constituţionale referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care a formulat-o reclamanta, se afla pe rolul instanţelor şi astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
La data introducerii acţiunii (şi chiar la momentul pronunţării sentinţei de acordare a daunelor de către Tribunalul Bucureşti) Legea nr. 221/2009 era în vigoare (inclusiv art. 5), fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului, în forma de la data introducerii acţiunii.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând aplicarea greşită a legii, deoarece:
În mod vădit nelegal, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării acţiunii.
Recurentul-pârât solicită a se observa că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a)) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Se arată că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Alin. (4) al aceluiaşi text prevede că „deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
În acord cu dispoziţiile reglementate de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
Astfel, ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectul pentru viitor.
Ca atare, recurentul-pârât susţine că soluţia primei instanţei de a acorda daune morale nu mai putea fi menţinută de instanţa de apel, atât timp cât textul de lege, pe care s-a întemeiat reclamanta a fost declarat neconstituţional, aşa încât în situaţia incidenţei excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte, în sensul că aceste norme îşi încetează aplicabilitatea.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti este fondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat constituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, cât şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului (4 februarie 2011) s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context, urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz, numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susţine că potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, referitoare la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaţionale şi cele comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern.
Referitor la recursul declarat de reclamanta C.V., Înalta Curte constată că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele comune, evocate în analiza motivelor de recurs ale pârâtului privind efectele Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat a susţinut reclamanta.
Ca atare, urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Aşa fiind, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Deciziile Curţii Constituţionale, mai sus amintite.
În consecinţă, nemaiexistând temei juridic, toate celelalte critici privind cuantumul daunelor morale acordate rămân fără suport legal.
Nici interpretarea greşită a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, susţinută de reclamantă nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei recurate, nefiind incident motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cum s-a analizat mai sus, pentru considerentele redate, nu sunt fondate sub acest aspect, criticile reclamantei, potrivit cărora, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţie trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu sunt deduse judecăţii încă.
Este de menţionat că, în raport de dispoziţiile alin. (4) al art. 147 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în M. Of. sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă, o cerere.
Această problemă, astfel cum s-a reţinut deja, în considerentele mai sus expuse, a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, ce a fost analizată din această perspectivă şi s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci, soluţionată definitiv.
Deci, în speţă reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Nici celelalte critici promovate de reclamantă nu sunt fondate, în cauză neputându-se constata că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supermaţiei Constituţiei.
Celelalte critici referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării, nu vor fi analizate. Din cuprinsul dispozitivului sentinţei tribunalului, nu rezultă că s-ar fi constatat caracterul politic al condamnării reclamantei, de altfel, reclamanta neformulând un petit distinct în sensul menţionat.
Nu pot fi examinate sub aspectul cenzurii nelegalităţii acestora, nici criticile din recursul reclamantei referitoare la aprecierea probelor, dat fiind faptul că această cale de atac vizează numai chestiuni legate de nelegalitate, criticile de temeinicie neputând face obiectul examinării în recurs.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica în parte decizia recurată, va schimba în tot sentinţa tribunalului şi va respinge acţiunea reclamantei.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi decizii, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. (Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti) împotriva Deciziei nr. 103/ A din 4 februarie 201 la Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că schimbă în tot sentinţa nr. 493 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi respinge acţiunea reclamantei.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4893/2012. Civil. Acţiune în anularea... | ICCJ. Decizia nr. 3199/197/. Civil. Restituire obiecte aur.... → |
|---|
