ICCJ. Decizia nr. 3490/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3490/2012
Dosar nr. 37467/3/2009
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 24 septembrie 2009 reclamanţii C.G., Ş.C. şi M.L. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General solicitând să fie obligat acesta să admită Notificarea nr. 1868/2001 şi să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul-teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţiile demolate din Bucureşti, Calea C sector 3 şi să înainteze dispoziţia şi documentaţia către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în conformitate cu procedura stabilită de art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 85 din 26 ianuarie 2010 a admis cererea reclamanţilor, a obligat pârâtul să răspundă la Notificarea nr. 1868/2001 prin emiterea unei dispoziţii motivate constând în acordarea de despăgubiri conform art. 11 pct. 4 şi 5 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul revendicat, compus din teren în suprafaţă de 178 mp şi construcţii în suprafaţă de 316 mp şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite pentru imobilul în litigiu, care a fost expropriat şi demolat abuziv în baza Decretului nr. 397/1968.
Interpretând probele dosarului, prima instanţă a constatat întinderea dreptului de proprietate doar la 178 mp teren şi 316 mp construcţie demolată, apreciind că reclamanţii nu au dovedit suprafaţa solicitată de 265 mp teren.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.
Reclamanţii au arătat că, în realitate, suprafaţa totală a terenului deţinut de autorii lor este de cel puţin 265 mp, luându-se în considerare atât amprenta casei cât şi terenul aferent construcţiei, în decretul de expropriere fiind cuprinsă doar suprafeţele libere de teren.
Pârâtul a susţinut că nu se poate reţine o culpă a sa în soluţionarea notificării întrucât reclamanţii nu au depus toate actele necesare soluţionării dosarului administrativ. A criticat şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 276A din 15 martie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţii C.G., Ş.C. şi M.L. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Argumentele Curţii au fost următoarele:
Cu privire la apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a reţinut că în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, instanţa poate să dispună ea însăşi restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea persoanei îndreptăţite.
Când unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, cazul în speţă, de a se pronunţa asupra cererii de restituire, se impune ca instanţa să soluţioneze fondul şi să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
Cu privire la interpretarea acestor texte legale aplicabile în speţă, prin Decizia nr. XX/2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, obligatorie conform art. 329 C. proc. civ., (menţionată, de altfel, şi în considerentele sentinţei apelate), s-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptăţit de a se adresa instanţei, ci dimpotrivă, dreptul este consfinţit şi prin art. 21 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Curtea a apreciat că, având în vedere că Primăria municipiului Bucureşti a fost învestită cu o notificare la data de 1 august 2001, notificare nesoluţionată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantei în exercitarea drepturilor sale, fundamentate pe prevederile legii speciale de reparaţie prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziţii motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecăţii, neexistând niciun impediment în acest sens şi fiind evident că reclamanta, în raport de conduita unităţii deţinătoare, nu poate fi lipsită de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Prevederile Legii nr. 10/2001 nu interzic completarea probatoriului în etapa judiciară, întrucât rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în faţa persoanei juridice notificate, ceea ce ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei, reglementat de art. 129 C. proc. civ.
Curtea a apreciat că cheltuielile de judecată nu pot fi analizate cu ignorarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat de partea căzută în pretenţii, în raport de culpa sa procesuală reţinută în cauză.
Curtea a reţinut ca nefondat şi apelul reclamanţilor.
În ceea ce priveşte întinderea dreptului pretins, tribunalul a reţinut că aceasta este de 178 mp - teren şi 316 mp - construcţie.
Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, persoana individualizată în actul respectiv fiind presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Astfel, analizând ansamblul probelor administrate în cauză, Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului a cărei restituire se solicită că a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 397/1986, iar în tabelul anexă la decret, poz. 2 - 3, sunt înscrise M.F. şi Ş.I. cu teren expropriat 178 mp (respectiv, 89 mp şi 89 mp) şi construcţii în suprafaţă de 159,50 mp, respectiv, 156,50 mp.
Autorii reclamanţilor au figurat ca proprietari şi în evidenţele organelor administrativ-fiscale, fiind înscrişi cu rol fiscal, inclusiv pentru teren, Adresa nr. 224 din 16 ianuarie 2000 a D.V.I.T.L. Sector 3 confirmând că erau impuse în perioada 1952 - 1961 pentru construcţie şi teren în suprafaţă de totală de 178,15 mp, ulterior neexistând alte date în evidenţele fiscale.
Curtea a considerat că nu poate fi primită susţinerea reclamanţilor în sensul că în realitate, suprafaţa totală a terenului deţinut de autorii lor la adresa din Calea C este de cel puţin 265 mp, luându-se în considerare atât amprenta casei, cât şi terenul aferent construcţiei, întrucât chiar notificarea din 17 iulie 2001 a fost formulată pentru 200 mp, din care 77 mp construcţia.
Curtea, în absenţa unor probe contrare şi apreciind că Adresa nr. 11383 din 26 septembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală ori fişa imobilului, întocmită în 1979 de aceeaşi Direcţie Cadastrală a Primăriei Municipiului Bucureşti, indicate prin motivele cererii de apel nu constituie acte de proprietate care să răstoarne prezumţia, a reţinut că suprafaţa deţinută cu titlu de proprietate la momentul preluării abuzive era de 178 mp, conform actului de preluare, care se corelează şi cu datele comunicate din evidenţele Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Sector 3 din care rezultă că aceasta a fost suprafaţa de teren care a fost înscrisă pentru impozitare în funcţie de actul de proprietate deţinut, iar ulterior nu s-a înregistrat vreun alt act cu privire la dobândirea de teren.
În raport de motivele de apel invocate în cauză, reclamanţii au putut solicita completarea probatoriului administrat în faţa primei instanţe şi li s-a încuviinţat administrarea expertizei tehnice în faza apelului, probă a cărei relevanţă nu a fost privită de Curte decât prin prisma actelor depuse la dosar privind preluarea imobilului, expertiza identificând doar terenul aflat în proprietate conform titlurilor exhibate.
Curtea a constatat că expertul tehnic a confirmat că fişa bunului imobil nu poate fi avută vedere pentru determinarea întinderii terenului în litigiu, întrucât „la întocmirea acesteia nu se făcea şi măsurarea terenului", iar Adresa nr. 11383 din 26 septembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, nu a putut fi folosită, de asemenea, în identificarea terenului, faţă de datele inexacte consemnate, pentru considerentele arătate în răspunsul la obiecţiuni.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii C.G., Ş.C. şi M.L. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii C.G., Ş.C. şi M.L. au invocat ca motive de nelegalitate:
- art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii;
- art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii: actele de proprietate, planurile şi măsurătorile terenului aflat în litigiu, dar şi concluziile raportului de expertiză; schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora;
- art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunţată s-a dat cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a legii, respectiv dispoz. art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001.
Au arătat că, deşi în apel s-a efectuat o expertiză tehnică topografică Curtea a ignorat această probă, deosebit de concludentă şi nu a ţinut cont nici de actele de proprietate şi planurile vechi ale terenului situat în Bucureşti, Calea C, sector 3.
Astfel, raportul de expertiză a răspuns la obiectivele stabilite de instanţă şi a concluzionat următoarele:
- identificarea terenului în cauză s-a efectuat pe baza Planului de situaţie conform planului din anul 1964;
- obiectul prezentei cauze îl formează fosta parcelă nr. 2, delimitată pe anexa nr. 1 de linia ce uneşte punctele 7-6-5-8-7-â, în suprafaţă de 199 mp (faţă de 199, 40 mp în actele autorului reclamanţilor);
- şi servitutea în suprafaţă de 109 mp;
- potrivit variantei 1, dacă servitutea s-a creat prin contribuţia egală a celor trei parcele, reclamanţilor le revine o suprafaţă de 235,33 mp, potrivit variantei 2, dacă servitutea s-a creat pentru parcela 3, reclamanţilor le revine o suprafaţă de 253,50 mp.
Prin urmare, instanţa de apel putea şi trebuia să-şi întemeieze hotărârea pe concluziile raportului de expertiză, care, la rândul său, se baza atât pe actele de proprietate, cât şi pe planurile cadastrale existente, în contextul în care terenul expropriat nu a fost măsurat niciodată.
Mai mult, instanţa de apel a încălcat şi art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că numai „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive."
Or, cu toate că în speţă există probe contrare concludente, Curtea de Apel a înţeles să respingă apelul reclamanţilor, preluând suprafaţa terenului din actul de preluare abuzivă.
Motivele hotărârii recurate sunt confuze şi contradictorii, având în vedere că deşi instanţa de apel le-a încuviinţat o nouă expertiză, pe de altă parte, nu a primit concluziile expertului.
În realitate, suprafaţa totală a terenului deţinut de autorii reclamanţilor la adresa din Calea C este de cel puţin 199 mp aşa cum a stabilit expertiza, la care se adaugă parte din servitute, luându-se în considerare atât amprenta casei, cât şi terenul aferent construcţiei.
Or, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 urmează a li se acorda măsuri reparatorii pentru întreaga suprafaţă de teren expropriat abuziv de statul comunist.
Au arătat că potrivit celor două acte dotale ale surorilor B.P. şi F.A., suprafeţele de teren deţinute de acestea însumează circa 411,5 mp - Act dotai nr. 28437 din 22 octombrie 1932, respectiv Act dotai nr. 10662 din 21 aprilie 1934.
Prin urmare, este limpede că în actul de preluare a proprietăţilor aflate la adresa din Calea C, Decretul Consiliului de Stat nr. 397/1986, nu sunt cuprinse suprafeţele de teren aflate sub construcţii în prezent demolate, aşa zisele amprente ale caselor, ci numai suprafeţele de teren libere de construcţii aferente caselor.
În concluzie, solicită admiterea recursul, astfel cum a fost motivat şi modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel, în sensul admiterii apelului declarat de reclamanţi.
În dezvoltarea criticilor formulate pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a reluat criticile formulate în apel pe care le-a motivat în drept pe dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A arătat că instanţa de judecată a respins în mod eronat ca nefondat apelul reţinând în considerentele hotărârii pronunţate faptul că, în cazul în care unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respecta obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire, se impune ca instanţa învestită cu contestaţia reclamanţilor să soluţioneze fondul şi să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
Instanţa de apel a evocat Decizia nr. XX/2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat pentru ca nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se considera nedreptăţit de a se adresa instanţei, ci dimpotrivă.
Soluţia instanţei de apel este nelegală, cu aplicarea greşită a legii, pentru că aşa cum a arătat şi în motivele de apel, notificarea reclamanţilor urmează să fie analizată pe cale administrativă şi, dacă se va stabili că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, că solicitanţii nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, că s-a făcut dovada dreptului de proprietate, precum şi că s-a formulat notificare în termen legal iar restituirea în natură este posibilă, potrivit legii, se va emite o dispoziţie de restituire în natură cu privire la imobilul litigios, astfel încât nu există un refuz nejustificat în a soluţiona notificarea.
Pentru aceste considerente, având în vedere faptul că în speţă nu a fost probat un refuz nejustificat de soluţionare a notificării sau o lipsă a răspunsului din partea instituţiei pârâte (purtându-se periodic corespondenta cu reclamanţii), solicită admiterea recursului, modificarea deciziei pronunţate, iar pe fond, respingerea cererii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Analiza instanţei de recurs.
Recursul formulat de pârât nu este fondat.
Prin critica formulată pârâtul tinde la a invoca, de fapt, prematuritatea acţiunii reclamanţilor, care nu au aşteptat finalizarea demersului administrativ şi au acţionat în instanţă pentru recunoaşterea dreptului lor.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, "în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură."
Din dispoziţiile legale enunţate rezultă în mod cert că termenul de 60 zile în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării are natura unui termen imperativ, modul de redactare a normei care îl reglementează fiind nesusceptibil de o altă interpretare: „în termen de 60 zile (..) unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe (..)". Caracterul imperativ al termenului în discuţie se deduce şi din interpretarea teleologică a Legii nr. 10/2001, unul din scopurile acestei legi fiind rezolvarea cu celeritate a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, în vederea asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile.
Lipsa sancţiunii pentru nerespectarea acestui termen, nu-i permite unităţii deţinătoare, dreptul de a soluţiona notificarea într-un termen stabilit unilateral şi fără control judiciar.
Prin urmare, critica pârâtei pe acest aspect nu este întemeiată ca şi aceea privind necompetenţa instanţei de judecată de a se pronunţa pe fondul cererii de restituire mai înainte de epuizarea procedurii prealabile administrative prin emiterea de către entitatea notificată a deciziei/dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării.
Astfel, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este ţinută de obligaţia de rezolvare a acesteia în termenul imperativ prevăzut de lege, iar nerespectarea acestui termen echivalează cu un refuz nejustificat de restituire, care trebuie cenzurat de instanţă prin soluţionarea pe fond a cererii de restituire.
În acest sens s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007.
Prin această decizie, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii învestite, potrivit legii, de a răspunde la notificarea de restituire. Aceasta deoarece, lipsa unui asemenea răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Faptul că documentaţia aferentă notificării reclamantei ar fi fost incompletă nu justifica nesoluţionarea ei în termen de 60 de zile de la înregistrare, cum greşit pretinde pârâtul. Aceasta deoarece, în conformitate cu prevederile pct. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prorogarea termenului de 60 de zile pentru soluţionarea notificării nu poate opera decât atunci când entitatea notificată, apreciind în urma analizei actelor doveditoare deja depuse că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, comunică în scris persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare; în caz contrar, entitatea notificată are obligaţia soluţionării notificării în 60 de zile de la înregistrare, pe baza actelor depuse.
Or, în speţă, deşi între părţi s-a purtat corespondenţă iar reclamanţii au depus actele solicitate de pârât în vederea soluţionării notificării lor, acesta nu a depus diligentele necesare soluţionării acesteia, situaţie în care reclamanţii au recurs la demersul judiciar.
De altfel, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de persoană îndreptăţită, în etapa administrativă de soluţionare a notificării, nu poate avea drept consecinţă decât pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza acestor acte depuse şi în termenul dispus de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25 alin. (1) după republicare), dosarul administrativ neputând rămâne în nelucrare, pe acest motiv, sine die.
În condiţiile arătate, recurenta-pârâtă avea obligaţia de a se pronunţa asupra notificării reclamantei în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o, astfel că în acord cu Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, în mod legal s-a reţinut în etapele procesuale anterioare refuzul nejustificat al pârâtei de soluţionare a notificării şi, implicit, refuzul de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, cu consecinţa cenzurării unui asemenea refuz de către instanţă în litigiul pendinte, prin soluţionarea pe fond a cererii de restituire a reclamantei.
Pe de altă parte, faptul că art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că actele doveditoare se depun până la data soluţionării notificării nu poate avea semnificaţia pretinsă de recurentă, aceea că atâta timp cât notificatoarea nu a depus toate actele doveditoare, termenul de soluţionare a notificării nu a început, practic, să curgă.
O asemenea teză este de neacceptat, pe de o parte pentru că ea conduce în fapt la o neaplicare a legii, iar pe de altă parte pentru că ar deschide calea încălcării dreptului de acces la instanţă al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei decizii emisă în soluţionarea notificării lor, aceştia nu-şi pot valorifica garanţiile procesuale consacrate prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii şi lipsite de orice eficienţă.
Faţă de toate aceste considerente, urmează a se respinge recursul pârâtei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la recursul reclamanţilor, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Verificând considerentele deciziei atacate, înalta Curte constată că instanţa a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel şi care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.
În susţinerea acestor critici reclamanţii au formulat mai multe argumente rezultate din interpretarea probelor administrate în cauză, iar instanţa de apel în mod legal a grupat aceste argumente şi a răspuns, obligaţia care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelanţi, în parte.
Or, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicare legii de către prima instanţă, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.
Nefondată este şi critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia "
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată o critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotium juris).
În realitate, reclamanţii contestă modul în care instanţa a interpretat şi aplicat la speţă prevederile dispoz. art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare.
În ce priveşte prezumţia de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că aceasta nu poate fi răsturnată în cauză, critica reclamanţilor pe acest aspect fiind fondată.
Astfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Prin urmare, în domeniul reglementat de acest act normativ, există norme derogatorii de la regimul probaţiunii în materia drepturilor reale imobiliare, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind suficientă prezumţia de proprietate, în absenţa unor probe contrare.
Textul instituie trei prezumţii legale privind existenţa, întinderea dreptului de proprietate şi calitatea de proprietar la data preluării, a persoanei menţionate în actul de preluare sau de punere în executare a măsurii.
Rezultă că, dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în favoarea persoanelor care nu deţin înscrisuri privitoare la proprietate, dar care sunt menţionate în actul normativ de preluare, existând o prezumţie în favoarea respectivelor persoane că deţin bunul sub nume de proprietar. Această prezumţie poate fi răsturnată prin probe contrare, după cum se prevede în chiar textul art. 24.
Or, în speţă, cu referire la întinderea dreptului de proprietate, reclamanţi au făcut o astfel de probă contrară, reprezentată de actele de proprietate ale autorilor reclamanţilor cu privire la terenul litigios, înscrisuri care, coroborate cu constatările conţinute de raportul de expertiză efectuat în cauză relevă că aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea unei suprafeţe de 199 mp teren.
Aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, bunicul reclamanţilor S.D. a dobândit în baza Actelor de vânzare-cumpărare nr. 17272/1921 şi nr. 22165/1992 terenul din Calea C, sector 3, Bucureşti, imobilul teren pe care a ridicat o construcţie compusă din pivniţă, parter şi etaj în baza Autorizaţiei nr. 271C/1928. Terenul deţinut de S.D. era format din parcele 1, 2, 3 la care se adăuga drumul de servitute.
Prin actul dotai din 22 octombrie 1932 s-a acordat fiicei P.D. o parcelă de teren (parcela nr. 1) în suprafaţă de 205 mp situată în Bucureşti, adresa imobilului în litigiu, potrivit schiţei de plan anexate şi potrivit dimensiunilor şi vecinătăţilor acolo arătate.
Prin actul dotai din 21 aprilie 1934 s-a acordat fiicei A.D. o parcelă de teren (parcela nr. 3) în suprafaţă de 206,50 mp la adresa imobilului în litigiu, indicându-se vecinătăţile.
În urma decesului autorului S.D., copii acestuia, printre care şi autoarele reclamanţilor: Ş.I. şi M. (fostă D.) F. au convenit partajarea averii succesorale.
Conform actului de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia notariat sub nr. 16884 din 6 noiembrie 1948, parcela nr. 2, de forma unui patrulater în suprafaţă de 199,40 mp a intrat în posesia I.Ş. (parterul) şi F.D. (întregul etaj.) potrivit menţiunilor de la poziţiile 4 şi 5, scăzându-se din totalul deţinut de S.D. parcele constituite drept dotă în favoarea fiicelor P.D. şi A.D.
Astfel, potrivit raportului de expertiză tehnică topografică efectuată în cauză, necontestat de pârât, fosta parcelă nr. 2 cuprinzând terenul din Calea C, (având în vedere şi planurile cadastrale din anul 1964), delimitată pe anexa 1 de linia frântă ce uneşte punctele 7-6-5-8-7 este în suprafaţă de 199 mp.
Prin răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză tehnică, expertul a precizat că la întocmirea fişei bunului imobil expropriat nu se făcea şi măsurarea terenului, ci doar a construcţiilor existente pe teren întrucât despăgubirile acordate de stat se adresau doar construcţiilor ce urmau a se demola.
Faţă de aceste înscrisuri, nu se poate prezuma existenţa dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor asupra terenului cu care aceştia figurează înscrişi în decretul de expropriere, prezumţia de proprietate întemeiată pe menţiunile din actul normativ de preluare, prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind răsturnată de actele de proprietate exhibate de recurenţii, coroborate cu menţiunile raportului de expertiză efectuat în cauză.
Concluzionând, urmează a se reţine că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin acordarea despăgubirilor conform art. 1 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 199 mp.
Aşa fiind, înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul reclamanţilor în limitele arătate şi să dispună modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul că va admite apelul declarat de reclamanţi, va schimbă în parte sentinţa tribunalului, în sensul că suprafaţa de teren pentru care trebuie să se emită dispoziţie motivată cu propunere de despăgubiri este de 199 mp şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii C.G., Ş.C. şi M.L. împotriva Deciziei nr. 276 A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia recurată.
Admite apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 85 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că suprafaţa de teren pentru care trebuie să se emită dispoziţie motivată cu propunere de despăgubiri este de 199 mp.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 276 A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3491/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3031/2012. Civil → |
|---|
