ICCJ. Decizia nr. 3100/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3100/2012

Dosar nr. 3606/118/2006

Şedinţa publică din 8 mai 2012

Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de fată, constată următoarele:

1. Instanţa de apel

Tribunalul Constanţa prin Sentinţa civilă nr. 2367 din 23 decembrie 2009 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta F.P.N. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, primarul municipiului Constanţa şi Consiliul local al municipiului Constanţa prin care s-a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1774 din 21 iunie 2006 emisă de primar şi restituirea în natură a terenului de 403,4 m2 (lotul 1, careul 10 din Mamaia) sau în subsidiar acordarea unui alt teren în compensare.

A fost obligată reclamanta la 400 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluţii tribunalul a reţinut următoarele:

Prin dispoziţia nr. 1774 din 21 iunie 2006 emisă de Primarul Municipiului Constanţa s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 403,41 mp, lotul 1, careul 10, din Mamaia, cu motivarea că nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că în mod corect s-a respins notificarea formulată de reclamantă, deoarece petenta nu au făcut dovada proprietăţii, având în vedere următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 01 august 1936, Primăria municipiului Constanţa a vândut lui N.B. autorul reclamantei, terenul în suprafaţă de 403,41 mp, lotul 1, careul 10, situat în Mamaia 513 mp. în contract a fost inserată clauza potrivit căreia cumpărătorul era obligat să edifice o construcţie în termen de 4 ani de la data autentificării actului. Totodată s-a stipulat că nerespectarea sau neexecutarea oricărei obligaţiuni din partea cumpărătorului dă dreptul vânzătorului, fără somaţie, judecată sau punere în întârziere, să considere contractul de vânzare cumpărare reziliat de drept, fără nici o pretenţie din partea cumpărătorului, terenul reintrând liber de orice sarcini în proprietatea vânzătorului, clauză ce constituie un pact comisoriu de gradul IV şi care înlătură aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1020 - 1021 C. civ.

Prin acelaşi contract părţile au consimţit, în mod expres, ca, nerespectarea vreunei obligaţii stabilite în sarcina cumpărătorului, să atragă rezilierea de plin drept a vânzării, fără somaţie, curs de judecată sau altă punere în întârziere, vânzătorul, urmând să reintre în proprietatea terenului, în condiţiile menţionate, respectiv fără îndeplinirea nici unei formalităţi, cumpărătorul pierzând şi sumele plătite drept preţ.

După modul în care a fost redactată această clauză contractuală respectiv rezilierea de plin drept a vânzării, fără somaţie, curs de judecată sau altă punere în întârziere, tribunalul a concluzionat că fără echivoc că această clauză reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, potrivit căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.

S-a apreciat că o atare stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire şi fără a mai fi necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, şi dacă, totuşi se apelează, instanţa va putea face numai verificările pe care însăşi clauzele convenţionale de rezoluţiune le permit.

Astfel, în raport de clauzele contractuale, s-a constatat că se poate verifica dacă cumpărătorul a realizat construcţia în termenul contractual, instanţa nefiind îndrituită să analizeze şi cauzele care au determinat neexecutarea obligaţiilor de către cumpărător.

S-a mai constatat că nu s-a menţionat că această clauză s-ar aplica numai în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate ci, s-a stipulat doar faptul că, neexecutarea obligaţiilor conduce la rezilierea convenţiei.

Instanţa a apreciat că se impune constatarea că nerealizarea condiţiei de a construi, conduce la revocarea contractului, indiferent de natura fortuită sau culpabilă a cumpărătorului, concluzie care se impune şi ca urmare a faptului că terenul avea destinaţia de teren pentru construire, iar nerealizarea construcţiei ar fi condus, implicit, la schimbarea destinaţiei terenului, ceea ce nu se putea realiza decât pe cale administrativă.

S-a concluzionat aşadar că dreptul de proprietate asupra terenul în litigiu a ieşit din patrimoniul autorului reclamantei ca efect al desfiinţării de plin drept a contractului, întrucât aşa cum s-a menţionat în contract, rezilierea intervine fără îndeplinirea nici unei formalităţi şi fără intervenţia justiţiei.

S-a reţinut în acelaşi sens jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2195/2004, prin care s-a decis că reclamanţii acţiunii în revendicare nu au calitatea de proprietari dacă, conform unui pact comisoriu expres, înscris în contractul cu care autoarea lor a cumpărat imobilul, actul s-a revocat de drept pe data neîndeplinirii condiţiei stipulate de părţi, conform art. 969 C. civ.

Aceeaşi concluzie se impune şi dacă se analizează convenţia părţilor din perspectiva riscului contractului, caz în care funcţionează regula potrivit cu care, în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi, deci a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părţi, în situaţia contractelor translative de proprietate, riscul contractului este suportat de acea parte care avea calitatea de proprietar al bunului, şi care, în speţă, a fost autorul reclamantei.

Acest efect se impune având în vedere atât faptul că, actul de vânzare cumpărare este un contract sinalagmatic ce se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor reciproce, şi prin împrejurarea că, fiecare dintre obligaţiile reciproce reprezintă cauza juridică a celeilalte, iar neexecutarea uneia dintre obligaţii lipseşte de suport juridic pe cealaltă, cât şi ca urmarea faptului că, dată fiind destinaţia terenului, scopul determinant al înstrăinării terenului l-a constituit chiar edificarea construcţiei, scop ce nu mai poate fi atins.

Modul de redactare a clauzei, respectiv neprecizarea desfiinţării contractului, numai în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor cât şi menţionarea faptului că, în caz de neexecutare, cumpărătorul pierde preţul plătit, acoperă şi situaţia desfiinţării convenţiei, perfectată sub condiţia rezolutorie a edificării construcţiei pe terenul ce a constituit obiectul convenţiei, întrucât această ultimă menţiune se referă chiar la riscul pierderii preţului urmare a nerealizării fortuite a condiţiei.

Dreptul de proprietate asupra terenului dobândit de către cumpărător, a fost afectat de condiţia rezolutorie a edificării de către acesta a unei construcţii, în termenul stipulat prin contract, astfel încât, nerealizarea, chiar fortuită a obligaţiei, conduce la desfiinţarea dreptului cumpărătorului, cu efect retroactiv, riscul contractului fiind suportat de către cumpărător, în calitate de proprietar şi debitor al condiţiei imposibil de realizat.

Prin neexecutarea obligaţiei stipulate în contract, actul s-a desfiinţat de plin drept, iar autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului, cu efect retroactiv, de la data perfectării contractului, şi nu prin preluare abuzivă de către Statul Român.

În consecinţă, în mod corect s-a respins notificarea, deoarece reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său.

2. Instanţa de apel

Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 64/ C din 31 ianuarie 2011 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei nr. 2367/2009 pe care a schimbat-o în parte în sensul că au fost obligaţi pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa să propună acordarea de despăgubiri pentru terenul de 403,41 m reclamantei, în conformitate cu titlul VII al Legii nr. 247/2005. A fost menţinută sentinţa în privinţa respingerii acţiunii faţă de Consiliul local al Municipiului Constanţa.

Instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin apelul formulat reclamanta F.P.N., a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea acesteia şi admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată, solicitând să se constate că nu a intervenit forţa majoră şi că imobilul nu a revenit de plin drept în proprietatea Primăriei câtă vreme nu s-a încheiat procesul-verbal convenit prin contract. Ca urmare, terenul care a trecut în proprietatea statului în baza deciziei administrative nr. 22043 din 24 octombrie 1958, explică şi susţine o preluare abuzivă. Ţara a fost ocupată de trupele ruseşti, anul 1958, an în care aceste trupe s-au retras.

Apelanta a învederat că proprietarul avea obligaţia de a construi, iar vânzătorul avea obligaţia de a constata neexecutarea printr-un proces-verbal al unei comisii, compusă din delegaţi ai administraţiei şi un proprietar din oraş. A mai susţinut că neexecutarea unei obligaţii contractuale este culpabilă şi generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze străine, adică forţei majore sau cazului fortuit.

Apelanta a mai invocat momentul istoric premergător celui de-al doilea război mondial care a determinat nerespectarea clauzei de construire, ceea ce reprezintă, în mod evident, o cauză de forţă majoră, astfel încât la 30 septembrie 1941 nu se putea împlini termenul de 6 ani stipulat pentru ridicarea imobilului.

Apelanta a susţinut că existenţa pactului comisoriu în contractul de vânzare-cumpărare nu exclude rolul instanţei de judecată ţinând seama de principiul liberului acces la justiţie, în a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor pentru desfiinţarea contractului.

Apelul reclamantei a fost admis în esenţă pentru următoarele considerente:

Prin contractul autentificat din 01 august 1936 numitul N.B. a cumpărat de la Municipiul Constanţa lotul nr. 1 careul nr. 10, plan de sistematizare a plajei Mamaia contra unui preţ total de 24.205 lei, plătibil în 4 rate anuale exigibile la 06 iunie a fiecărui an.

Examinând contractul încheiat de autorul petentului pentru terenul în discuţie, curtea de apel a reţinut următoarele:

N.B. a cumpărat terenul de la Municipiul Constanţa, în vederea construcţiei unei case de locuit sau vilă, în timp de 4 ani, cu începere din momentul autentificării să construiască. S-a stipulat că nerespectarea vreunei obligaţii luate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept fără somaţie, curs de judecată sau altă punere în întârziere, Municipiul Constanţa intrând de plin drept în posesia terenului vândut, termen prelungit la 6 ani, prin decizia din 05 decembrie 1924.

Cât priveşte plata preţului, s-a constatat că s-a făcut dovada achitării a două rate: la 30 iulie 1936 la momentul cumpărării şi la 12 iunie 1937 (filele 112-113 dosar tribunal).Intimaţii pârâţi nu au invocat faptul că preţul nu ar fi fost achitat, motivul respingerii notificării fiind nerespectarea obligaţiei de a construi.

Referitor la situaţia cumpărătorului N.B., curtea a reţinut că acesta a avut profesia de magistrat (calitate menţionată şi în contractul nr. 2830/1936), apoi a fost prefect al judeţului Timiş în anul 1941 pentru o perioadă de 7 luni (anterior fiind prefectul judeţului Cluj).

La data de 15 august 1952, N.B. a fost arestat şi „internat ” în Colonia Capul Midia, transferat la Colonia Peninsula şi, în final, la Colonia Penitenciar Poarta Albă de unde a fost eliberat la 18 iunie 1954.

Observând prevederile art. 2 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reţinut că beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 este acordat celor care dovedesc, cumulativ, calitatea de „persoană îndreptăţită” şi dreptul de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv.

S-a constatat că reclamanta F.P.N. este persoana care se poate bucura de prevederile acestui act normativ, autorul său - tatăl pe care 1-a moştenit prin succesiune legală, fiind proprietarul terenului în suprafaţă de 403,41 m.p., lot. 1, careu 10 din Staţiunea Mamaia, imobil preluat fără titlu valabil.

S-a apreciat că existenţa unui pact comisoriu de gradul IV, în contractul de dobândire a terenului, nu este de natură a duce automat la concluzia că preluarea în patrimoniul statului a bunului în cauză nu s-ar fi făcut în mod abuziv.

Chiar şi în cazul pactului comisoriu de gradul IV, când părţile înscriu clauza contractuală a desfiinţării actului în situaţia neexecutării obligaţiei de plin drept, fără somaţie sau punere în întârziere, trebuie îndeplinite condiţiile rezoluţiunii: a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale şi b) neexecutarea să fie imputabilă acelei părţi.

Astfel, s-a reţinut că autorul reclamantei avea obligaţia construirii în timp de 6 ani de la perfectarea vânzării - 01 august 1936, termen care s-ar fi împlinit, în condiţii normale, la 01 august 1942. însă la 22 iunie 1941 România a devenit parte beligerantă, intrând în război în luptă alături de forţele Axei împotriva U.R.S.S. (dată de la care al II-lea Război Mondial începuse demult, prin atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 01 septembrie 1939).

Ulterior încheierii contractului, a intrat în vigoare, la 16 decembrie 1938, Legea nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării. Prin acest act normativ se prevedea: că pot fi interzise, prin decizia Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Aerului şi Marinei, în tot sau în parte, construcţiile de orice natură la suprafaţă sau subterane (art. 9 pct. l); că orice construcţie pe care orice particular vrea să o facă pe terenul situat într-o zonă militară, trebuie autorizată de cele două ministere (art. 13) şi că orice proprietar particular este obligat să cedeze spre folosinţă terenurile ce erau situate în zonă militară, contra unei indemnizaţii, instituţiilor abilitate să efectueze lucrările necesare operaţiunilor de apărare a ţării.

S-a constatat, cu privire la posibilitatea edificării construcţiilor într-o zonă militară (terenul fiind situat în apropierea plajei făcea parte dintr-o astfel de zonă fiind situat într-o zonă de graniţă - art. 2 lit. c) din Legea nr. 4215/1938), că s-a instituit un regim foarte restrictiv, care mergea până la lipsirea de dreptul de folosinţă - chiar în lipsa acordului proprietarului - asupra terenurilor, echivalând practic cu o scoatere din circuitul civil a acestor terenuri.

Intervenţia unei cauze care pune în imposibilitate obiectivă (deci lipsită de orice culpă) de executare pe cel ţinut la o obligaţie, aduce în discuţie problema riscului contractului. În principiu, atunci când o obligaţie nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră, debitorul ţinut de această obligaţie se găseşte liberat de îndeplinirea ei.

Totuşi, în anumite contracte în care obligaţia se execută în timp (fără a fi neapărat vorba de contract de executare succesivă), în ideea salvării contractului - dată fiind şi lipsa oricărei culpe în neexecutarea acestuia, se admite soluţia amânării momentului la care trebuie îndeplinită obligaţia până la încetarea cauzei care a generat imposibilitatea de executare.

O astfel de cauză a existat în timpul participării României la conflictul mondial în perioada 22 iunie 1941 - 8/ 9 mai 1945, interval cu care ar fi trebuit prorogate efectele contractului de vânzare-cumpărare sub aspectul obligaţiei de construire, având în vedere că, încă de la 06 martie 1945, se instaurase în România un alt regim politic care nega principiile de organizare statală bazate pe democraţie şi reguli de drept, în care mijloacele de producţie şi bunurile solului şi subsolului aparţineau întregului popor, în care iniţiativa particulară, proprietatea privată şi respectul acesteia sunt total negate (au fost notate prevederile art. 12 din Constituţia din 1951, ce garantează proprietatea doar asupra casei de locuit şi a gospodăriei auxiliare, dar numai dacă a provenit din muncă).

Instanţa de apel a considerat că se impune concluzia că, imposibilitatea de executare a obligaţiei de construire nu a luat sfârşit odată cu încetarea războiului, ci s-a continuat cu o imposibilitate morală ce rezultă din regulile de funcţionare a regimului politic dictatorial-opresiv nou instaurat.

Instanţa de apel a făcut o amplă analiză a circumstanţelor personale în care s-a aflat autorul reclamantei din perspectiva carierei sale profesionale şi a îndatoririlor acestuia în contextul istoric, politic şi economic al timpului.

Curtea de apel a concluzionat că în împrejurări în care, pe de o parte, puterea comunistă recunoştea proprietatea doar asupra casei de locuit şi, pe de altă parte, N.B. - grav bolnav - îşi vedea pusă în pericol existenţa fizică prin lipsirea de orice mijloc de trai (fiind şi inapt de muncă), nu se poate reproşa acestuia că nu şi-a respectat obligaţia de a construi, statul fiind chiar acela care l-a pus în imposibilitatea respectării angajamentelor asumate.

Constatându-se că reclamanta îndeplineşte cerinţele legii privind calificarea ei drept persoană îndreptăţită iar imobilul deţinut de autorul ei fiind preluat de stat fără titlu, unităţile deţinătoare au obligaţia de a soluţiona notificarea conform dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Din expertiza efectuată în cauză coroborată cu înscrisurile emise de pârâţi, s-a reţinut că terenul solicitat de reclamantă nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de un spaţiu verde alăturat Hotelului P. şi de alei de acces.

Au fost avute în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 24/2007 care reglementează administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor. Potrivit acestei legi, protecţia şi conservarea spaţiilor verzi se face, printre altele, prin interzicerea ocupării cu construcţii provizorii sau permanente a zonelor inventariate ca spaţii verzi (art. 5). Construcţiile şi amenajările de orice tip, altele decât cele aferente unor obiective pentru activităţi socioculturale sunt interzise, (art. 9 alin 2), înstrăinarea şi atribuirea terenurilor cu spaţii verzi se efectuează în condiţiile prevăzute de lege, cu păstrarea destinaţiei de spaţiu verde, schimbarea destinaţiei terenurilor înregistrate în registrul local al spaţiilor verzi putându-se face numai pentru lucrări de utilitate publică, stabilite în baza documentaţiilor de urbanism, aprobate conform legislaţiei în vigoare (art. 18 alin. (3) şi (4)).

S-a constatat că restituirea în natură a suprafeţei de spaţiu verde - în ansamblul acestor dispoziţii legale - ar constitui o măsură pur formală şi nu una reparatorie, căci beneficiara s-ar vedea obligată să respecte prevederile privind protecţia şi conservarea spaţiilor verzi, dispoziţii care îi golesc de conţinut dreptul de proprietate astfel dobândit lipsindu-i prerogativele ius utendi şi ius fruendi.

Ca urmare au fost obligaţi pârâţii să soluţioneze notificarea prin propunerea de acordare a unor despăgubiri pentru terenul de 403,41 mp imposibil a fi restituit în natură, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

3. Recursul

Decizia Curţii de Apel Constanţa a fost atacată cu recurs în termen legal de pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa şi Consiliul local al municipiului Constanţa.

S-a criticat soluţia instanţei pentru greşita încadrare a situaţiei de fapt dedusă judecăţii în dispoziţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001 în sensul că în cauză a avut loc o preluare abuzivă a imobilului, în realitate fiind vorba de o rezoluţiune culpabilă a unui contract civil.

Prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Comitetului executiv al Sfatului popular al oraşului Constanţa au fost declarate „desfiinţate şi reziliate de plin drept toate actele de vânzare - cumpărare de loturi de pe plaja Mamaia pentru încălcarea clauzelor contractuale prevăzute de actele normative şi în acele contracte de vânzare, atât cu privire la neplata preţului cât şi cu privire la neefectuarea construcţiilor în termenele fixate.

Prin decizia din 5 decembrie 1924 termenul de patru ani fixat iniţial a fost prelungit la şase ani, astfel că beneficiarii acelor contracte care au nesocotit obligaţiile asumate se supun pactului comisoriu expres menţionat în contract.

Considerentul pentru care au fost reziliate şi desfiinţate de plin drept contractele, sunt cele din preambulul deciziei.

Recurentul a susţinut că reclamantul nu a pretins şi nu a dovedit realizarea vreunei construcţii, pe terenul cumpărat ceea ce conduce la concluzia că acesta a recunoscut implicit faptul că nu şi-a respectat obligaţia asumată de a ridica o construcţie pe terenul cumpărat în termenul stabilit şi de plată a preţului convenit.

Singura problemă care se pune este aceea a suportării riscului contractului, care cade în sarcina proprietarului lucrului la momentul preluării acestuia - res pent domino.

În speţă riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, transferul dreptului de proprietate fiind afectat de o condiţie rezolutorie, cumpărătorul comportându-se de la început ca un proprietar.

Recurentul a mai susţinut că în cauză nu interesează considerentele care l-au împiedicat pe cumpărător să nu-şi poată exercita obligaţia, cum pe larg se tratează în decizia curţii de apel, acesta fiind ţinut de contractul la care s-a obligat.

4. Analiza instanţei de recurs

O primă observaţie este aceea că deşi recursul nu a fost motivat în drept, criticile formulate se pot încadra în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă la greşita aplicare a legii, în cauză invocându-se în principal greşita încadrare a bunului pretins ca fiind din categoria prevăzută de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susţinerea motivului de recurs determinat se constată că aceasta este nelegală, împrejurare care a impus admiterea recursului pentru considerentele ce urmează.

Instanţa de apel a constatat în mod corect că în cauză este vorba despre un teren dobândit printr-un contract afectat de o clauză compromisorie care atrage rezilierea contractului în ipoteza nerespectării clauzelor asimilate de părţi.

Instanţa de apel a considerat că neîndeplinirea obligaţiei de construire nu i se poate imputa părţii contractante date fiind circumstanţele de fapt ale situaţiei sociale, politice şi militare ţării în epoca de derulare a contractului, precum şi circumstanţele particulare în care s-a aflat autorul reclamantei examinate din aceleaşi puncte de vedere.

Se constată aşadar că instanţa de apel s-a rezumat la a face o analiză (amplă) a situaţiei generale - importantă şi aceasta - dar insuficientă pentru obiectul supus discuţiei, modalitatea concretă în care s-a derulat contractul în temeiul căruia s-a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat, din perspectiva efectelor acestuia, cu referire directă la clauzele contractuale prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii în mod sinalagmatic.

Ca atare era necesar a se stabili efectele produse de contract, potrivit clauzelor convenite, măsura în care părţile şi-au respectat obligaţiile contractuale (inclusiv întinderea acestora), pentru a se putea stabili dacă preluarea bunului - ca urmare a producerii efectelor pactului comisoriu - este o preluare legală sau abuzivă şi, în raport de o atare constatare, pentru a se determina incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză.

Instanţa a reţinut că este o preluare abuzivă a bunului în discuţie prin raportare exclusiv la elemente de ordin general şi nu la elemente ce ţin de derularea raporturilor contractuale între părţi.

Nu s-a stabilit astfel potrivit contractului care au fost împiedicările opuse cumpărătorului în respectarea obligaţiilor asumate şi dacă acestea erau de natură a conduce sau nu la rezilierea contractului.

În mod egal nu s-a preocupat instanţa să determine dacă în contract s-au inserat obligaţii şi pentru vânzător şi, în cazul afirmativ, măsura în care acesta şi le-a respectat.

Este necesar pentru calificarea unui contract sinalagmatic - cum este cel în discuţie - să se stabilească măsura în care asumarea obligaţiilor reciproce interferează şi condiţionează realizarea acestuia.

Toate aceste aspecte, ce ţin de executarea sau neexecutarea concretă a obligaţiilor contractuale pentru imobilul dobândit sub condiţie rezolutorie prin contractul încheiat de autorul petenţilor, nu au fost examinate de instanţe pentru a putea constata natura juridică a bunului solicitat şi ca urmare pentru a dispune cu privire la aplicarea dispoziţiilor legale din legea specială invocate în cauză.

Sub acest aspect nu se poate reţine critica din recurs potrivit căreia nu interesează motivele pentru care cumpărătorul nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, câtă vreme răspunderea contractuală nu se poate angaja decât prin dovedirea culpei părţii astfel sancţionate şi câtă vreme există reglementări precise ale situaţiilor care exonerează, amână sau modifică o asemenea răspundere.

Instanţa de recurs în condiţiile art. 314 C. proc. civ. se pronunţă asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.

Cum în cauză nu s-au stabilit elementele de fapt arătate fără de care nu se poate face o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, văzând şi dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se constată că se impune în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. casarea cauzei cu trimitere spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

Constatarea lipsurilor mai sus detaliate în hotărârea atacată reprezintă tot atâtea îndrumări de complinire a materialului probator sau a raţionamentelor de judecată prin analiza probelor existente, după caz, date instanţei de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 64/ C din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2772/2012. Civil. Despăgubiri Legea...  ICCJ. Decizia nr. 3147/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3100/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs