ICCJ. Decizia nr. 3150/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3150/2012
Dosar nr. 426/103/2010
Şedinţa publică din 9 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 15 februarie 2010 reclamanţii H.G. şi J.A. auz chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al pedepsei cu închisoarea la care a fost condamnat soţul/ respectiv tatăl H.A. prin Sentinţa nr. 110 din 13 martie 1953 pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi în Dosarul nr. 77/1953 şi obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro către H.G. şi 600.000 euro către J.A. cu titlu de daune morale.
Învestit cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 723/ C din 9 iunie 2010 Tribunalul Neamţ a admis în parte acţiunea în despăgubiri, formulată în temeiul Legii nr. 221/1009 de reclamantul J.A. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins ca lipsit de interes capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic de drept al condamnărilor părinţilor săi - H.A. şi H.A., pronunţate prin Sentinţa 110 din 13 martie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Iaşi şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale. S-a respins ca neîntemeiată acţiunea având acelaşi obiect formulată de reclamanta H.G.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii H.G., în calitate de moştenitoare a numitului H.A., decedat la data de 15 octombrie 2002, şi J.A., în calitate de moştenitor al defuncţilor H.A. şi G. (fostă H.) A., decedată la data 17 februarie 2000, în contradictoriu cu pârâtul Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat ca, pe baza probelor ce se vor administra, să se constate de drept caracterul politic al pedepsei cu închisoarea la care a fost condamnat soţul şi, respectiv, tatăl lor, prin Sentinţa nr. 110 din 13 martie 1953, pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi în Dosarul nr. 77/1953.
În plus, reclamantul a solicitat să se constate de drept şi caracterul politic al pedepsei cu închisoarea la care, prin aceeaşi hotărâre judecătorească, a fost condamnată mama sa, G.A.
De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, la plata unor sume de bani cu titlu de daune morale pentru prejudiciul pricinuit, reclamanta pretinzând 200.000 euro pentru defunctul său soţ, iar reclamantul, câte 600.000 euro pentru fiecare dintre autori, cu cheltuieli de judecată, conform chitanţelor de la dosar.
Tribunalul a reţinut, ca situaţie de fapt, că reclamanta este soţia supravieţuitoare, iar reclamantul este fiul lui H.A. (decedat la data de 5 octombrie 2002), cu privire la care, prin sentinţa penală nr. 110/1953, Tribunalul Militar Iaşi a reţinut că, într-una din zilele de la începutul lunii octombrie 1950, a fost încadrat de către numitul M.C., în organizaţia „F.P. ” , al cărei membru activ a devenit încă de la început, deşi îi cunoştea caracterul şi scopul contrarevoluţionar. Mai mult, chiar de la încadrarea în respectiva organizaţie, autorul reclamanţilor a primit şi o funcţie de răspundere, aceea de şef al comitetului executiv, manifestându-se ca unul dintre cei mai activi şi mai apropiaţi colaboratori, calitate în care a depus o intensă activitate pentru consolidarea şi mărirea organizaţiei, scop în care a răspândit manifeste în comuna Soci, judeţul Neamţ, dar şi în alte comune din judeţ, prin intermediul soţiei sale H.A. Acelaşi H.A. a activat şi pentru mărirea numărului de membri, îndemnând pe mulţi să se înscrie în această organizaţie şi recrutând membri noi, a redactat personal scrisori de ameninţare, pe care le-a trimis reprezentanţilor organizaţiilor de partid şi politice şi administraţiei locale.
In urma acestor fapte, soţii H. au devenit fugari şi au continuat activitatea contrarevoluţionară prin consfătuiri cu membrii organizaţiei, cunoscuţi prin intermediul aceluiaşi M.C., şi prin pregătiri de acte teroriste, ca cele comise de acesta din urmă asupra colectivistului T. şi a devastării şcolii din comuna Soci, pe a cărei populaţie a terorizat-o. în tot acest timp, H.A. a purtat arme şi muniţii, având asupra sa un pistol O. (pistol-mitralieră de calibrul 9 mm, fabricat în România în al doilea război mondial şi câţiva ani după), o puşcă mitralieră, o grenadă şi 154 de cartuşe.
Pentru faptele comise, prin Sentinţa penală 110/1953, Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat pe autorul reclamanţilor la: 25 de ani de închisoare muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, crima de complot şi delictul de port şi deţinere de arme mitraliere; 7 ani degradare civică; 8 ani detenţiune riguroasă; 4 ani degradare civică; 7 ani închisoare corecţională; 800 lei amendă.
H.A. a executat 13 ani, 2 luni şi 13 zile de detenţie, fiind arestat pe data de 17 iunie 1951 şi eliberat pe data de 1 august 1964, conform biletului de eliberare nr. x/1964, întocmit de Penitenciarul Gherla. Datorită condiţiilor severe de detenţie, starea sa de sănătate a fost grav afectată, motiv pentru care, după eliberare, nu a mai putut să ocupe alte funcţii, în plus, el fiind în mod permanent urmărit de securitate şi obligat să dea rapoarte periodice.
H.V.A., s-a căsătorit, la 16 august 1944, cu G.A. După căsătorie, soţii H. s-au stabilit în satul Soci, din comuna Ştefan cel Mare, judeţul Neamţ, unde H.A. a profesat ca învăţător, soţia sa fiind casnică, şi unde, la 1 iulie 1945, s-a născut fiul lor, H.A.A., reclamantul în cauză.
Din lecturarea celor două extrase din sentinţa nr. 110 din 13 martie 1953, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Iaşi în Dosarul nr. 77/1953 (filele 18-19 şi 22-23), tribunalul a constatat că faptele pentru care părinţii acestuia au fost condamnaţi la pedepse deosebit de severe, sunt cele descrise detaliat în acţiunea reclamanţilor şi prezentate, deja.
Părinţii reclamantului au fost urmăriţi, cercetaţi şi trimişi în judecată pentru săvârşirea crimei prevăzute şi pedepsite de art. l lit. b) din Decretul nr. 199/1950, act normativ adoptat de Ministerul Forţelor Armate pentru modificarea Legii nr. 16 din 15 ianuarie 1949 pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului şi propăşirea economiei naţionale. Textul de lege menţionat prevedea că se pedepseşte cu moartea infracţiunea de procurare şi transmitere către o putere străină sau duşmană a statului, a unor secrete de stat.
Ca atare, la 17 iunie 1951, organele represive ale vremii i-au arestat preventiv pe H.A. şi A., dar, în cursul judecăţii, coroborând probele administrate, T.M.T. Iaşi a schimbat încadrarea şi calificarea juridică iniţiale ale faptelor (crima de uneltire contra ordinii sociale prev. şi ped. de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 199/1950), condamnându-i pe amândoi la: 25 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prev. şi ped. de art. 209 C. pen., 8 ani detenţie riguroasă şi 4 ani degradare civică pentru crima de complot prev. şi ped. de art. 227 alin. (3) alterativa a doua C. pen. şi 7 ani închisoare corecţională şi 800 lei amendă pentru delictul de port şi deţinere de arme mitraliere prev. şi ped. de art. 14 lit. a) din Decretul nr. 163/1950, pentru deţinerea, portul şi vânzarea armelor şi muniţiilor, precum şi transportul explozivilor. Potrivit art. 101 C. pen., cei doi au fost obligaţi să execute pedeapsa cea mai grea, care, consecinţă a computării prevenţiei începute la 17 iunie 1951, trebuia să expire la 9 iunie 1976.
Părinţii reclamantului au fost puşi în libertate, însă, înainte de această dată, urmare graţierii restului de pedeapsă. Astfel, H.A. a ieşit din Penitenciarul Văcăreşti la 14 aprilie 1964 (după 12 ani, 9 luni şi 24 zile), în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 176/1964 al, iar H.A. a părăsit Penitenciarul Gherla la 1 august 1964 (după 13 ani, 2 luni şi 13 zile), fiind graţiat prin Decretul Consiliului de Stat nr.411/1964.
Într-adevăr, cum întemeiat arată şi părţile, toate cele trei fapte pentru care soţii H. au fost condamnaţi constituie de drept condamnări cu caracter politic, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, primele două fiind prevăzute la lit. a), iar cea de-a treia la lit. h) a acestui text de lege. Ca atare, instanţa nu mai trebuie să cerceteze dacă aceste fapte au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, întrucât legiuitorul însuşi a considerat, de drept, că ele urmăreau un astfel de scop.
Copiile fişelor matricole penale întocmite în dosarele personale ale celor doi „infractori confirmă faptul că politici” (filele 52 şi 53), confirmă menţiunea din sentinţă de condamnare (care, se pare că nu era supusă niciunei căi de atac), potrivit căreia, la data pronunţării, ei erau deţinuţi în Penitenciarul Iaşi, în baza mandatelor de arestare nr. 8343/1952 emise de fostul Parchet Militar Iaşi. Ulterior, însă, aceştia nu au mai fost niciodată „colegi” de închisoare, fiecare fiind transferat în mai multe, dar, de fiecare dată, alte, penitenciare: H.A. a trecut, succesiv, prin Penitenciarele Jilava, Mislea (judeţul Prahova), Văcăreşti, Jilava, Văcăreşti, Mislea, Miercurea Ciuc, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc şi, din nou, Văcăreşti (15 transferuri), iar soţul său a fost închis, rând pe rând, la Capu Midiei, Aiud, Cavnic, Iaşi, Jilava, Satu Mare, Cavnic, Baia Sprie şi Gherla (9 transferuri).
Neîndoielnic, în timpul perioadei de recluziune, din cauza separării definitive, dar şi a tratamentelor pe care a trebuit să le suportate fiecare în detenţie (muncă silnică, cruzimi, violenţe fizice şi psihice, subalimentaţie, condiţii improprii de viaţă ş.a.m.d.), relaţiile de familie fireşti dintre cei doi soţi s-au destrămat în mod aproape inevitabil, astfel că, după eliberare, H.A. a refuzat să mai reia convieţuirea cu soţia sa, iar aceasta din urmă a intentat acţiune de divorţ, care a format obiectul Dosarului nr. 2528/1965 al Tribunalului popular al raionului Piatra Neamţ. Pârâtul nu s-a prezentat în instanţă, pentru a-şi formula vreo apărare, iar prin Sentinţa civilă nr. 2202 din 31 august 1965, căsătoria încheiată în urmă cu 20 de ani a fost desfăcută din vina acestuia.
H.A. s-a întors în oraşul natal, unde s-a căsătorit, la 13 iulie 1966, cu numita A.G., reclamantă în dosarul de faţă, iar G. (fostă H.) A. a revenit în comuna Ştefan cel Mare. Asupra acesteia, perioada de detenţie şi-a pus într-un mod mai evident amprenta, deoarece i-a fost grav afectată sănătatea, s-a îmbolnăvit de T.B.C., boală de care a suferit tot restul vieţii.
Dar nu numai existenţele părinţilor reclamantului şi-au schimbat, în mod definitiv şi ireversibil, cursul normal, consecinţă a perioadelor extrem de mari trăite prin închisori, lagăre sau colonii de muncă ale fostului regim comunist, ci şi viaţa reclamantului însuşi.
Modul negativ în care reclamantul a fost marcat, mai ales psihic, de momentele triste şi grele pe care a trebuit să le traverseze din cauza lipsirii sale de dragostea, sprijinul şi ajutorul efectiv, material şi spiritual al părinţilor, de o viaţă de familie şi de o copilărie normale, liniştite, a fost evident pentru cei din jur şi s-a manifestat de la nevoia de a se izola de ceilalţi copii, care îl insultau şi îl dispreţuiau pentru că era fiu de condamnaţi pentru fapte considerate, în acele timpuri, antisociale, până la piedicile care i s-au pus în calea pregătirii şcolare şi a carierei profesionale.
Elocvente pentru greutăţile cu care reclamantul s-a confruntat în anii care au urmat prigoanei, arestării şi condamnării definitive a părinţilor sunt cele două adrese de la filele 52-54, din care reiese că, neştiind nimic despre soarta acestora, la 20 mai 1957, pe când era elev în clasa a V-a la Şcoala de 7 ani din comuna Ştefan cel Mare, s-a adresat Procuraturii Generale, care, după ce i-a confirmat, o zi mai târziu, că a fost primită reclamaţia trimisă, la 24 iulie 1957, i-a comunicat, fără niciun fel de detalii concrete, că părinţii „se află arestaţi în executarea unor pedepse”.
Pentru a diminua, pe cât posibil, efectele negative ale condamnării politice a părinţilor lui, şi a-şi ajuta nepotul după puteri, J.C., bunica reclamantului, a hotărât să-l adopte, prima şi cea mai importantă consecinţă a acestui fapt fiind schimbarea numelui din H. în Jora, alegere inspirată, ale cărei beneficii nu au întârziat să apară, începând cu primirea dosarului său de înscriere la liceu, refuzată iniţial, din motivele politice bine cunoscute.
Împrejurările de fapt reţinute din economia probelor dosarului conduc la constatarea că reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv îl îndreptăţesc să solicite şi să obţină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările politice ale defuncţilor săi părinţi. întrucât textul de lege incident în cauză impune ca instanţa să ţină seama de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118 din 30 martie 1990 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, tribunalul a reţinut nu numai că autorii săi nu au beneficiat de nimic altceva, în baza celor două acte normative anterioare, decât de prevederile art. 1 alin. (1) lit. a) şi art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990 (prin Hotărârile nr. 43 din 11 iulie 1990 a Comisiei judeţene Neamţ şi, respectiv, nr. 20 din 3 august 1990 a Comisiei judeţene Botoşani pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, G.A. şi H.A. au obţinut transformarea în vechime în muncă a perioadei de detenţie şi o indemnizaţie lunară de câte 200 lei pentru fiecare an de detenţie), dar şi că aceste acte nu conţin nicio dispoziţie, deci nu prevăd niciun temei legal în baza căruia o persoană din cele vizate să poată obţină reparaţia prejudiciului moral într-un fel sau altul în timpul dictaturii comuniste.
Astfel, prima instanţă, analizând, prin raportare la împrejurările de fapt reţinute, consecinţele negative suferite fizic şi psihic de reclamant şi de părinţii săi, atât în timpul cât aceştia şi-au executat pedepsele, cât şi ulterior punerii lor în libertate, de măsura în care le-au fost afectate viaţa şi situaţia familială, profesională şi socială, de importanţa valorilor care definesc personalitatea umană (existenţa fizică a omului, libertatea acestuia, sănătatea şi integritatea corporală, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional etc.) şi cărora li s-a adus atingere prin condamnare, de măsura acestei lezări şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării suferite de cei afectaţi, a apreciat că, dacă pentru compensarea prejudiciului moral produs reclamantului şi autorilor acestuia, suma de 1.200.000 euro este excesivă, cuantumul de 150.000 euro apare ca fiind unul rezonabil, suficient şi susceptibil de a oferi cuvenitele satisfacţii de ordin moral.
Ca atare, în temeiul textului de lege indicat deja, acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, în sensul respingerii ca lipsit de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic de drept al condamnării părinţilor săi, şi al obligării pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale.
Totodată, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acţiunea cu acelaşi obiect a reclamantei H.G., pentru că, pe de o parte, la momentul căsătoriei sale cu H.A., se împliniseră aproape doi ani de la executarea de către acesta a pedepsei la care fusese condamnat (mai puţin perioada graţiată din respectiva pedeapsă), şi, deci, cunoscând situaţia socială şi politică a soţului său, este de presupus că reclamanta şi-a asumat unele neajunsuri decurgând din respectiva situaţie, iar pe de altă parte, în cauza de faţă nu există nici măcar o singură dovadă că ea ar fi fost, într-o măsură mai mare sau mai mică, prejudiciată de condamnarea pe care defunctul său soţ a suportat-o anterior căsătoriei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Criticile formulate de Statul Român au vizat, în esenţă, greşita admitere a acţiunii formulate de reclamantul J.A., apreciind că se impune respingerea sa ca lipsită de temei legal faţă de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010; în subsidiar, s-a apreciat şi că s-a acordat un cuantum al despăgubirilor nejustificat de mare.
Nu s-au administrat probe noi în apel.
Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 48 din 18 mai 2011 a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a respins în tot acţiunea civilă introdusă de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, ca motiv de ordine publică, incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi faptul că, în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale fiind obligatorie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii H.G. şi J.A., invocând ca temei de drept dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Au solicitat desfiinţarea în totalitate a acestei decizii civile şi menţinerea ca legală şi temeinică a Sentinţei civile nr. 723/ C din 09 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ în acest dosar.
Un prim motiv de recurs are în vedere faptul că în mod cu totul eronat au fost considerate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 Legea nr. 221/2009 şi s-a considerat că deciziile nr. 1958 (n.r. corect 1358) şi 1960 (n.r. corect 1360) ale Curţii Constituţionale trebuie aplicate în mod obligatoriu.
Astfel, apariţia deciziilor Curţii Constituţionale a venit ca un trăsnet pentru foştii deţinuţi politici, care contestaseră acea limitare a despăgubirilor introdusă de O.U.G. nr. 62/2010; ei au fost şocaţi de soluţia Curţii Constituţionale şi au simţit că retrăiesc sistemul comunist.
Consideră că solicitarea pârâtului de a se aplica aceste dispoziţii este nelegală şi este contrară normelor de drept european, aplicarea lor ducând la încălcarea principiului supremaţiei dreptului european în faţa dreptului naţional, iar, în România este prevăzut în mod expres în Constituţie, art. 148 alin. (2) supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului naţional.
România, fiind stat membru al Uniunii Europene, este obligată să respecte principiul supremaţiei dreptului european, chiar şi în cazul în care acest lucru presupune nerespectarea unor decizii ale Curţii Constituţionale date la noi în tară.
Prin Deciziile nr. 1354/2010 şi 1358/2010 li s-a produs şi mai multă inechitate, aceste decizii lăsându-i practic fără nicio apărare la nivelul dreptului naţional.
Dacă instanţa nu va da eficienţă în soluţionarea prezentului litigiu principiilor garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a ne garanta dreptul la un proces echitabil conform prevederilor art. 6, la respectarea art. 14 privind interzicerea discriminărilor, dar şi aceea de a da eficienţă deplină dispoziţiilor art. 41 coroborat cu art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei sunt nevoiţi să apeleze la instanţele europene.
Solicită, în virtutea puterilor cu care instanţa este învestită, să nu reţină conţinutul deciziilor Curţii Constituţionale deoarece s-ar crea o situaţie discriminatorie în raport de modul în care alte instanţe naţionale au procedat la acordarea de reparaţii pentru cei care s-au aflat în situaţii identice cu reclamanţii.
Legea nr. 221/2009 a fost un act normativ în concordanţă cu Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 07 mai 1992 adresată Comitetului de Miniştri; Rezoluţia nr. 1096/1996 referitoare Ia măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Modificările legislative repetate şi bulversante luate direct de executiv ori administrate beneficiarilor prin intermediul Curţii Constituţionale urmăresc, de fapt, în prezent să lipsească de substanţă şi conţinut finalitatea dorită şi declarată iniţial prin adoptarea Legii nr. 221/2009.
Susţinerea pârâtului că nu există fonduri în bugetul statului care să susţină eventualele sume acordate în baza Legii nr. 221/2009 trebuie să fie înlăturată deoarece aceasta este o simplă afirmaţie neprobată.
Prin intrarea României în UE, ţara noastră este obligată să respecte de fiecare dată prevederile europene mai favorabile cetăţeanului decât cele din dreptul intern şi de aceea solicită să nu se dea curs recomandărilor instanţei de contencios constituţional şi să le fie garantat dreptul la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenţie.
O altă critică priveşte cuantumul daunelor morale acordate, instanţa de apel ignorând faptul că acestea au fost pe deplin justificate, având în vedere suferinţele îndurate de autor şi de recurenţi.
Se critică şi faptul că în mod greşit au fost puse în aplicare cele două decizii ale Curţii Constituţionale fără a se aştepta ultimele modificări legislative, care par a fi în favoarea celor care au suferit, şi nu în favoarea statului, care este dator pentru suferinţa îndurată.
Recurenţii susţin că în data de 12 aprilie 2011 Comisia juridică a Senatului României a dat aviz de admitere a unei propuneri iniţiate de unii deputaţi P.N.L.
Astfel, potrivit expunerii de motive, legea vine să corecteze o decizie a C.C.R. prin care indemnizaţia pe care o primesc foştii deţinuţi politici se poate încadra ca „despăgubire morală” şi propune acordarea unor despăgubiri de 300 euro pentru fiecare zi de detenţie şi 200 euro pentru fiecare zi de măsură administrativă; compensaţia totală neputând depăşi 400.000 euro.
Potrivit textului, aceste compensaţii băneşti urmează să fie acordate oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, moştenitorilor sau soţului.
Acest proiect de lege a fost adoptat în Senat, fiind trimis în continuare spre votare în Camera Deputaţilor şi urmează a fi supus la vot.
La termenul de judecată din data de 9 mai 2012, Înalta Curte a supus dezbaterii incidenţa în speţă a Deciziei nr. 12/2011 pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.
Aspectul, care interesează prioritar în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. I.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1.
Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în speţă nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu era titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care le fi confirmat dreptul la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii enunţate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care le confirmă dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, iară nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
În situaţia analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În concluzie, faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanţii invocă principiul neretroactivităţii legii.
De altfel, aplicarea dispoziţiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece, prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Prin urmare, în mod legal Curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Critica referitoare la aplicarea normelor europene nu este, de asemenea, fondată.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care, aşa cum s-a arătat, sunt condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României, hotărârea publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, considerente în consonanţă cu jurisprudenţa europeană.
În condiţiile în care, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, examinarea condiţiilor şi criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute de legea specială, a devenit inutilă. Ca atare, Înalta Curte nu va mai examina criticile referitoare la modul de cuantificare a daunelor morale.
Nici ultima critică nu poate fi primită întrucât instanţa de judecată nu poate pronunţa o hotărâre in temeiul unui act normativ viitor/ probabil.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii H.G. şi J.A. împotriva deciziei nr. 48 din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7075/2012. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 4692/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
