ICCJ. Decizia nr. 3148/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3148/2012
Dosar nr. 4778/108/2009
Şedinţa publică din 9 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 10 septembrie 2009, reclamanţii U.D.C. si U.P.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro (echivalentul a 2.100.000 lei), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicul lor, numitul U.P.A. (senior) prin condamnarea la 8 ani de temniţă grea pentru crima de uneltire contra ordini sociale prevăzută şi pedepsita de art. 209 pct. 3 din C. pen. din 1936.
În motivare, au arătat că bunicul lor U.P.A. (senior) a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 772 din 7 decembrie 1954 pronunţată în Dosar nr. 624/1954 al Tribunalului Militar Teritorial Timişoara la pedeapsa de 8 ani de temniţă grea si confiscarea averii personale pentru crima de uneltire contra ordini sociale prevăzută si pedepsita de art. 209 pct. 3 din C. pen. din anul 1936, sentinţă definitivă prin decizia nr. 534 din 11 martie 1955 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I Bucureşti prin care s-a respins recursul declarat împotriva acesteia.
Întreaga condamnare a fost executată în perioada 23 iulie 1954-20 iulie 1962.
Reclamanţii au arătat că bunicul lor a decedat la data de 7 august 1994, soţia acestuia a decedat la 5 septembrie 1996, iar tatăl reclamanţilor a decedat la data de 21 noiembrie 2008.
Fapta pentru care a fost condamnat bunicul lor a fost aceea de a participa cu 2-3 zile înainte de Crăciunul anului 1948 la o şedinţă a organizaţiei subversive „G.A. ” , organizaţie care a fost înfiinţată cu circa doua săptămâni înainte de acea şedinţă de către numitul J.T. şi care avea ca scop lupta împotriva GAC - urilor (gospodării agricole colective) si TOZ - urilor (întovărăşii agricole) si predării cotelor către statul comunist.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2, art. 5 alin. (1), lit. a) şi art. 5 alin. (2)-(4) din Legea nr. 221/2009.
Intimatul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca netemeinică, deoarece există neconcordanţe în actele privind persoana condamnată, reclamanţii nu au depus certificatul de moştenitor după acesta si nu au probat toate măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 de care a beneficiat bunicul acestora. A arătat şi că suma de 500.000 euro solicitată este nejustificată, nefiind produs nici un minim de argumente privind această reparaţie.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Arad, prin Sentinţa civilă nr. 315/ PI din 4 mai 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii U.D.C. şi U.P.A.; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 50.000 euro sau echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral; a respins restul pretenţiilor reclamanţilor, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reţinut că reclamanţii sunt nepoţii de fiu ai defunctului U.P.A. născut la data de 15 ianuarie 1923 în Chelmac, jud. Arad si decedat la data 7 august 1994 în Conop, jud. Arad.
Moştenirea acestui defunct a fost culeasă de tatăl reclamanţilor, după acesta din urmă (decedat la 20 noiembrie 2008 în Conop, jud. Arad) reclamanţii având calitate de moştenitori împreună cu mama lor (soţie supravieţuitoare).
Bunicul reclamanţilor a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 772 din 17 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Timişoara, definitivă prin deciziunea nr. 534 din 11 martie 1955 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I la pedeapsa de 8 ani temniţă grea şi confiscarea averii personale pentru săvârşirea crimei de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936.
Prin sentinţa de condamnare s-a reţinut că acesta, din anul 1946 a fost membrul P.N.Ţ. şi a participat la şedinţa ţinută în casa lui N.G. de organizaţia subversivă „G.A.” cu 2-3 zile înaintea anului 1948, fiind de acord cu cele spuse de coinculpatul J.T. în şedinţă, respectiv că organizaţia are ca scop lupta contra G.A.C - urilor si T.O.Z - urilor şi predării cotelor către stat.
U.P.A. a fost condamnat pentru însuşirea ideilor de luptă împotriva colectivizării agriculturii după modelul sovietic iar condamnarea a fost executată în întregime prin arest preventiv si detenţie în perioada 23 iulie 1954 - 20 iulie 1962.
Instanţa nu a primit apărarea pârâtului privind neclaritatea datelor de identitate ale condamnatului deoarece, eroarea privind anul naşterii din sentinţa de condamnare este o simpla greşeală de dactilografiere, anul naşterii fiind trecut corect în biletul de eliberare iar celelalte date de identitate ale condamnatului corespund cu cele din certificatul de naştere al bunicului reclamanţilor.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea penală sus-menţionată constituie de drept condamnarea cu caracter politic, referirile din cuprinsul hotărârii de condamnare la activitatea legionară a membrilor organizaţiei nu corespund realităţii cel puţin prin raportare la faptele imputate condamnatului U.P.A., rezultând astfel că nu este atrasă incidenţa art. 7 din lege (privind condamnările pentru promovarea unor doctrine xenofobe, antisemite etc.). Astfel, prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi (2) din lege a apreciat acţiunea reclamanţilor ca fiind întemeiată, aceştia fiind îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubirile morale decurgând din condamnarea cu caracter politic a bunicului lor.
Tribunalul a reţinut că defunctul U.P.A. a beneficiat pe o perioada scurtă de indemnizaţia acordată în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (între 01 aprilie 1990 si 31 august 1994), că despăgubirea este solicitată nu de către condamnatul politic care a suferit direct consecinţele condamnării, ci de nepoţii acestuia care nu invocă răsfrângerea consecinţelor acestei condamnări asupra situaţiei proprii, astfel încât luând în considerare durata efectivă a privării de libertate în baza respectivei condamnări politice, instanţa a apreciat că o despăgubire echitabilă pentru cei doi reclamanţi împreuna o constituie suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data plaţii, cu titlul de daune morale decurgând din condamnarea politică a bunicului lor, la plata căreia urmează a fi obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamanţilor.
Împotriva sentinţei civile nr. 315/ PI din 4 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4778/108/2009, în termen legal, au declarat apel atât reclamanţii U.D.C. şi U.P.A., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Reclamanţii U.D.C. şi U.P.A. au criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate cu titlu de despăgubiri, susţinând că suma de 50.000 euro este prea mică faţă de suma solicitată, respectiv aceea de 500.000 euro, care ar reflecta adevărata despăgubire pentru suferinţele îndurate de autorul lor.
Pârâtul apelant Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea in tot a sentinţei primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În motivarea apelului s-a arătat că antecesorul reclamanţilor, deşi a fost condamnat definitiv, nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desfiinţată, anulată sau casată.
De asemenea, nu s-a ţinut seama de aplicarea, în speţă, a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Suma de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogăţire tară just temei, fiind nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare şi subiectivism.
S-a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 724/ A din 7 aprilie 2011 a respins apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, ca motiv de ordine publică, incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi faptul că, în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale fiind obligatorie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii U.D.C. şi U.P.A., invocând ca temei de drept dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Au solicitat instanţei de recurs ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, precum şi schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii introductive de instanţă şi suplimentarii cuantumului despăgubirilor morale acordate prin sentinţa atacată, astfel cum au fost solicitate prin acţiunea introductiva de instanţă, respectiv suma de 500.000 euro.
Principala critică a vizat faptul că instanţa de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autorităţile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Au susţinut că voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi Declaraţia asupra principiilor de bază ale justiţiei privind victimele infracţiunilor şi ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 şi, prin urmare, reclamanta avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.
Au mai susţinut şi că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. l C.E.D.O.
Recurenţii au argumentat că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituţională la data cererii introductive, invocând dispoz. art. 14 C.E.D.O. şi cauze ale contenciosului european.
La termenul de dezbateri din data de 9 mai 2012 Înalta Curte a pus în discuţia părţilor incidenţa în speţă a soluţiei pronunţate de Înalta Curte în recursul în interesul legii privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, respectiv decizia nr. 12/2011.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.
Aspectul, care interesează prioritar în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie .2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1.
Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în speţă nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii enunţate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În concluzie, faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanţii invocă principiul neretroactivităţii legii.
De altfel, aplicarea dispoziţiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece, prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Prin urmare, în mod legal Curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii U.D.C. şi U.P.A. împotriva deciziei nr. 724/ A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3147/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3153/2012. Civil → |
|---|
