ICCJ. Decizia nr. 3101/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3101/2012
Dosar nr. 2588/105/2008*
Şedinţa publică din 8 mai 2012
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 23 aprilie 2008, contestatorul B.V.E. a solicitat ca, în contradictoriu cu intimata Primăria comunei G.V., să se dispună anularea dispoziţiei din 2002 ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei la emiterea unei noi dispoziţii care să cuprindă răspunsul la notificarea pe care a formulat-o şi pentru terenul în suprafaţă de 3.000 m.p., precum şi la plata sumei de 10.000 RON cu titlul de daune cominatorii.
În motivarea contestaţiei s-a învederat că la data de 25 septembrie 2001 contestatorul şi vărul său B.S.I. au formulat cerere prin care au solicitat intimatei despăgubiri pentru imobilul situat în comuna G.V., jud. Prahova, ce a aparţinut autorului lor B.I., având în vedere că acea construcţie era degradată în proporţie de 75%.
Totodată, a fost solicitată şi restituirea în natură a terenului aferent, imobilele fiind trecute abuziv în proprietatea statului ca efect al Decretului-Lege nr. 83/1949.
La termenul din 01 aprilie 2009, contestatorul a precizat că solicită despăgubiri pentru imobilul casă de locuit ce are 6 camere, conform înscrisurilor ce emană de la Direcţia Judeţeană Prahova - Arhivelor Naţionale, fiind compus din 4 camere, cămară şi hol, precum şi stabilirea acestor despăgubiri prin actualizarea sumelor reprezentând valoarea bunurilor la momentul preluării, cu indicele de inflaţie.
La termenul de judecată din 29 aprilie 2009, contestatorul a precizat că formulează cerere de chemare în judecată a varului său B.S.I., împreună cu care a formulat notificarea, dispunându-se introducerea în cauză a acestuia, fiind reprezentat prin avocat ales.
Prin sentinţa civilă nr. 973 din 05 mai 2009, Tribunalul Prahova a admis în parte contestaţia şi în parte cererea de chemare în judecată a altei persoane, fiind obligată Primăria comunei G.V. la plata sumei de 159.802,2 RON către contestator şi intervenient, reprezentând despăgubiri pentru degradarea imobilului-construcţie restituit în natură prin dispoziţia din 25 septembrie 2002 a Primarului comunei G.V.
De asemenea, a fost obligată intimata să soluţioneze notificarea contestatorului şi a intervenientului pentru restituirea în natură a terenului de 3.000 m.p., solicitat în mod expres prin cererea înregistrată în 19 decembrie 2001, prin emiterea unei dispoziţii.
A mai fost obligată intimata la plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 RON pe zi de întârziere către contestator şi intervenient, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la emiterea dispoziţiei, respingându-se în rest contestaţia ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul intimatei, a schimbat în parte sentinţa civilă, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a sumei de 159.802,2 RON către contestator şi intervenient, a fost menţinută dispoziţia din 25 septembrie 2002 în ceea ce priveşte imobilul construcţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, pentru motivele ce urmează:
Curtea a apreciat că este corectă susţinerea apelantei, în sensul că dispoziţia din 2002 de restituire în natură a casei expropriate este legală, fiind respectate prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Astfel, în mod corect apelanta a procedat la restituirea în natură a imobilului în starea în care se afla, mai ales că intimatul-reclamant şi intimatul-intervenient nu au făcut dovada că degradările aduse imobilului de la data cererii de restituire s-ar datora culpei deţinătorului imobilului.
Mai mult, intimatul-reclamant şi intimatul-intervenient nu s-au conformat dispoziţiilor art. 41 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu s-au adresat executorului judecătoresc pentru a întocmi procesul-verbal privind situaţia reală a imobilului în termenul prevăzut în art. 41 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a considerat fondată critica apelantei că, în speţă, nu putea fi reţinută răspunderea civilă delictuală în sarcina persoanei juridice deţinătoare, întrucât contestaţia este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., astfel cum au fost reţinute de instanţa de fond şi în baza cărora au fost acordate despăgubiri contestatorilor.
De asemenea, s-a reţinut ca fiind corectă susţinerea apelantei că, pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală a instituţiei, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între fapta cauzatoare de prejudicii şi prejudiciul suferit efectiv de către persoanele îndreptăţite la restituire, mai ales că, contestatorii nu au uzat de dispoziţiile art. 41 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Numai în situaţia în care se întocmea procesul-verbal de către executorul judecătoresc şi se stabilea situaţia reală a imobilului la data cererii de restituire, contestatorii ar fi putut solicita despăgubiri pentru degradările aduse imobilului conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la critica apelantei în sensul că instanţa de fond avea obligaţia ca, pentru aflarea adevărului în cauză, conform art. 1291 C. proc. civ., să dispună şi să administreze toate probatoriile necesare justei soluţionări a cauzei, inclusiv o expertiză în specialitatea topografie, Curtea a reţinut că în şedinţa publică din 28 februarie 2011, reprezentantul intimaţilor a arătat că nu înţelege să solicite în cadrul acestui dosar pronunţarea unei soluţii cu privire la suprafaţa de teren de 3.000 m.p., că nu solicită restituirea acestuia.
Instanţa a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la obligarea apelantei-intimate Primăria comunei G.V., prin Primar, să soluţioneze notificarea contestatorului şi intervenientului pentru restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.000 m.p., precum şi obligarea apelantei la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 RON/zi de întârziere către contestator şi intervenient, având în vedere faptul că apelanta nu a formulat critici pe acest ultim aspect.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul, intervenientul şi pârâta.
Prin recursul formulat împreună de reclamant şi intervenient, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este criticată decizia pentru nelegalitate pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, în sensul că legiuitorul fixează data cererii de restituire ca moment în raport cu care se determină starea în care trebuie să fie restituit imobilul.
Astfel, recurenţii au făcut demersuri pentru redobândirea imobilului încă din 1993, precum şi în temeiul Legii nr. 112/1995. Chiar dacă s-ar aprecia drept dată de pornire anul notificării, 2001, instanţa a omis că dispoziţia a fost comunicată abia la 23 martie 2008, ceea ce demonstrează că starea imobilului nu mai era aceeaşi după 7 ani.
O altă critică se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi art. 1079-1080 C. civ., deoarece au fost înlăturate înscrisurile doveditoare existente, cât şi textele de lege incidente referitoare la culpa deţinătorului imobilului în degradarea imobilului.
În apel s-a reţinut greşit culpa recurenţilor pentru neîntocmirea procesului-verbal dispus de art. 41 alin. (2) din lege care obligă pe deţinătorul imobilului să încheie un proces-verbal privind situaţia de fapt a imobilului.
Imobilul este degradat în proporţie de 97%, fiind încălcate dispoziţiile art. 9 din lege, art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale.
Se mai arată că instanţa a reţinut greşit necesitatea existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, deoarece Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie absolută în sarcina deţinătorului imobilului pentru degradările cauzate de la data apariţiei legii şi până la data restituirii efective.
Curtea de apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 1079 C. civ. deoarece notificarea este o formă de punere în întârziere, pârâta fiind cea care trebuia să dovedească că imobilul s-ar fi degradat chiar dacă s-ar fi aflat în posesia recurenţilor.
Decizia a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece dispoziţia din 25 septembrie 2002 a fost comunicată abia la 23 martie 2008.
Suma stabilită de Tribunalul Prahova reprezintă valoarea de înlocuire a construcţiei pretinse prin notificare, fiind o reparaţie integrală pentru prejudiciul suferit prin nerestituirea bunului.
Pârâta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., critică decizia sub aspectul menţinerii dispoziţiilor din sentinţa referitoare la plata daunelor cominatorii în condiţiile în care, prin apel, s-a cerut desfiinţarea în totalitate a sentinţei civile nr. 973 din 05 mai 2009, iar contestatorul şi intervenientul, prin apărător, au declarat la termenul din 28 februarie 2011 că înţeleg să nu mai solicite pronunţarea unei soluţii cu privire la teren.
Intimata-pârâtă, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului declarat de contestator şi intervenient.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a temeiurilor de drept incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed:
- Potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”. Faţă de dispoziţiile arătate, efectul devolutiv al apelului este limitat prin faptul că, expresie a principiului disponibilităţii, instanţa de apel procedează la o nouă judecată a fondului numai în limitele criticii formulate de apelant.
În cauză, pârâta a învestit instanţa de apel cu privire la: greşita reţinere a culpei sale în judecarea degradării; încălcarea dispoziţiilor art. 1291 C. proc. civ. sub aspectul neadministrării tuturor probelor necesare, precum şi asupra legalităţii dispoziţiei de restituire în natură a bunului.
Cum pârâta nu a formulat critici referitoare la greşita sa obligare la plata daunelor cominatorii în favoarea contestatorului şi intervenientului, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a menţinut aceste dispoziţii din sentinţă.
Argumentul recurentei referitor la faptul că prin cererea introductivă de instanţă nu s-a solicitat şi restituirea terenului nu are suport în conţinutul acesteia din care rezultă, aşa cum s-a arătat în expunerea rezumativă a cursului procesului, că petiţionarul a solicitat şi obligarea unităţii deţinătoare la emiterea dispoziţiei prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul pe care se află construcţia.
Un alt argument al recurentei în favoarea soluţiei de exonerare de la plata daunelor cominatorii se referă la împrejurarea că, în şedinţa publică de la 28 februarie 2011, avocatul reclamantului şi al intervenientului a renunţat la judecată cu privire la teren.
Într-adevăr, în încheierea de şedinţă de la acel termen apare această menţiune. Cu toate acestea, declaraţia făcură de avocat nu are semnificaţia pretinsă întrucât, în absenţa unui mandat special, apărătorul părţilor nu poate renunţa la judecata unei acţiuni formulate de partea pe care o reprezintă în instanţă.
- Prin notificarea formulată la 25 septembrie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, B.V.E. şi B.S.I. au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul din comuna G.V. expropriat prin Decretul nr. 83/1945 pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187/1945, pentru înfăptuirea reformei agrare.
În motivarea cererii de acordarea despăgubirilor se arată că „din 1995 şi până în prezent, imobilul a fost devastat şi degradat peste 75%”.
Unitatea deţinătoare, comuna G.V., prin dispoziţia din 25 septembrie 2002, a dispus restituirea în natură a imobilului.
Acţiunea formulată împotriva dispoziţiei din 2002 nu contesta inexistenţa bunului, urmare a degradării în proporţie de 97%, conform raportului de expertiză efectuat în cauză şi necontestat de părţi, şi acordarea, în consecinţă, de despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 47/1992 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Modalitatea de despăgubire aleasă de recurenţi şi confirmată de prima instanţă, respectiv redobândirea construcţiei în starea în care se află şi primirea sumei de 159.802,2 RON, reprezentând valoarea de înlocuire a bunului în integralitatea sa, nu are temei în legea specială de reparaţie.
Astfel, persoana îndreptăţită primeşte bunul în starea în care se afla la data cererii de restituire (art. 9) ori, în situaţia în care bunul nu mai există, măsuri reparatorii prin echivalent [art. 1 alin. (2)].
Recurenţii afirmă prin notificare că bunul solicitat a fi restituit este într-o stare de degradare de peste 75%.
În vederea prezervării dreptului persoanei îndreptăţite de a primi bunul în natură în starea în care se afla la data cererii de restituire şi liber de orice sarcini, legiuitorul a creat în sarcina unităţii deţinătoare obligaţia de a încheiat un proces-verbal privind starea de fapt a imobilului, în termen de cel mult 15 zile de la data solicitării [art. 41 alin. (2)].
De asemenea, în cazul nerespectării de către deţinătorul imobilului a acestui termen, persoana îndreptăţită avea posibilitatea asigurării acestei dovezi prin intermediul executorului judecătoresc abilitat să întocmească procesul-verbal privind situaţia reală a bunului.
Recurenţii, neapelând la procedura dispusă de lege, aveau obligaţia de a dovedi, în temeiul art. 1169 C. civ., gradul real de degradare al imobilului, care putea fi de 75%-80%-85%, astfel putând fi interpretată sintagma „peste 75%” pentru ca, ulterior, să poată fi aplicate dispoziţiile art. 41 alin. (1) din lege. Şi aceasta pentru că unitatea deţinătoare putea fi obligată doar la diferenţa de valoare, respectiv valoarea degradărilor suferite ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi nu la valoarea de înlocuire a bunului.
În absenţa dovezilor privind starea reală de degradare, coroborată cu limitele învestirii instanţei – restituirea construcţiei în natură şi acordarea de despăgubiri pentru degradările şi distrugerile ulterioare notificării, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 9 şi art. 41 alin. (1) şi (2) din legea specială.
Recurenţii invocă şi încălcarea dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi art. 1079-1080 C. civ. Textele de lege menţionate nu au aplicare în cauză, dat fiind dispoziţiile derogatorii ale legii speciale ce au prioritate faţă de dispoziţiile de drept comun, specialia generalibus derogant.
Instanţa de apel a aplicat corect şi dispoziţiile art. 1169 C. civ. atunci când a statuat că recurenţii sunt cei ce trebuiau să dovedească câtimea degradărilor şi distrugerilor cauzate imobilului după data notificării, urmare a faptului că nu au utilizat procedura înscrisă la art. 41 alin. (3) din lege.
O altă critică de nelegalitate se referă la încălcarea prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Contrar opiniei recurenţilor, instanţa de apel nu a încălcat aceste dispoziţii câtă vreme a obligat unitatea deţinătoare să emită o decizie/dispoziţie cu privire la terenul notificat, cu obligarea la plata de daune cominatorii în favoarea recurenţilor.
Nefondată se vădeşte a fi şi critica prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, recurenţii au dobândit în natură bunul notificat în condiţiile dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel, cu respectarea principiului disponibilităţii, concretizat în opţiunea recurenţilor de a nu contesta decizia emisă de unitatea deţinătoare sub aspectul restituirii în natură a bunul degradat cel puţin în proporţie de 75%, coroborat cu faptul că dispoziţiile art. 41 alin. (1) sunt aplicabile doar pentru degradările şi distrugerile cauzate imobilului după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a căror dimensiune nu a fost dovedită de recurenţi, a aplicat, a stabilit corespunzător situaţia de fapt cu referire la procedurile administrative şi judiciare din legea specială de reparaţie, ceea ce a determinat aplicarea corectă a legii.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.V.E. şi de intervenientul B.S.I., precum şi recursul declarat de pârâta Primăria G.V. împotriva deciziei nr. 58 din 07 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3078/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3104/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
