ICCJ. Decizia nr. 3106/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3106/2012
Dosar nr. 38406/3/2009
Şedinţa publică din 8 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 29 septembrie 2010 sub nr. 38406/3/2009, reclamanta J.Z. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral suferit de familia sa, compusă din 4 membri (părinţii şi cele două fiice), în urma condamnării soţului său, J.G., la 10 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale de către Tribunalul Militar Constanţa, conform sentinţei nr. 422 din 28 octombrie 1950.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin cererea precizatoare depusă la 08 decembrie 2009, reclamanta J.Z. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 5.000.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării şi condamnării cu caracter politic a soţului său, J.G., în perioada 04 septembrie 1950-02 septembrie 1960, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
În motivare, reclamanta a arătat că soţul său a fost arestat de către forţele de Securitate, iar prin sentinţa nr. 422 din 28 octombrie 1950 a Tribunalului Militar Constanta a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţionala, fiind acuzat de săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii interne.
Aşa cum rezultă şi din adresa din 04 decembrie 1991 emisă de Ministerul Justiţiei, soţul său a fost pus în libertate după 10 ani, respectiv la data de 02 septembrie 1960.
Prin cererea de intervenţie formulată la 08 decembrie 2009, intervenientele J.E. şi B.N. au solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 5.000.000 euro, echivalent în RON la data plaţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării şi condamnării cu caracter politic a tatălui lor, J.G., în intervalul 04 septembrie 1950-02 septembrie 1960, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, conform art. 274 C. proc. civ.
Motivarea în fapt şi în drept a cererii corespunde întocmai cu acţiunea principală, aşa cum a fost precizată.
Prin sentinţa civilă nr. 1144 din 21 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acțiunea.
A obligat pârâtul să plătească reclamantelor şi intervenientei suma de 5.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului acestora.
A respins în rest acţiunea şi cererea de intervenţie, ca neîntemeiate, și l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă şi interveniente, în cuantum de 1.000 RON.
Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 422 din 28 octombrie 1950, pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa, soţul reclamantei şi tatăl intervenientelor, J.G. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen., respectiv pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale.
Potrivit adresei din 1991, emisă de Ministerul Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare, numitul J.G. a fost arestat la 04 septembrie 1950 şi a fost pus în libertate la expirarea pedepsei – 02 septembrie 1960.
Conform actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamanta este soţia supravieţuitoare a defunctului J.G., decedat la 18 iulie 1976, iar intervenientele sunt fiicele acestuia. Astfel, reclamanta şi intervenientele şi-au dovedit calitatea de a solicita despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009.
În aceste condiţii, în ce priveşte condamnarea soţului reclamantei în temeiul art. 209 pct. 3 C. pen., s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, aceasta constituind de drept condamnare cu caracter politic, reclamanta şi intervenientele justificându-şi, astfel, calitatea de a invoca aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 62/2010.
Tribunalul a constatat, astfel, că acţiunea este, în parte, întemeiată, reclamanta şi intervenientele făcând dovada îndeplinirii cerinţelor Legii nr. 221/2009, modificată, pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic suferită de autorul acestora. Prin măsura condamnării, instanţa a apreciat că s-a cauzat persoanei un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu apropiaţii, colegii, imposibilitatea practicării unei profesii corespunzătoare studiilor, vătămări care îşi găsesc expresia în durerea morală încercată de victimă şi de familia sa.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, s-a considerat că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte. În schimb, poate fi acordată victimei sau moştenitorilor săi o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, dar, ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul, ca atare.
În stabilirea întinderii daunelor, ţinând cont de intervenţia legiuitorului prin O.G. nr. 62/2010, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, faţă de limita maximă prevăzută de textul de lege.
Au fost înlăturate apărările pârâtului, ce vizau incidenţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauzele Barbu Angelescu şi Bursuc contra României, hotărâri care, din punctul de vedere al pârâtului, ar justifica acordarea unor daune într-un cuantum mult mai redus decât cel acordat. Instanţa a apreciat că aceste hotărâri nu sunt aplicabile cauzei, ambele vizând tratamentele aplicate de organe ale poliţiei în timpul anchetelor după anii 1990, situaţii diferite faţă de cea dedusă judecăţii în prezenta cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri reclamanta J.Z., intervenientele J.E., B.N. (fostă J.), pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Apelanta-reclamantă şi apelantele interveniente au criticat sentinţa primei instanţe exclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de Tribunal, solicitând admiterea în tot a acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 euro, cu acest titlu.
Apelantele au arătat că este incontestabil şi mai presus de orice probatorii ar fi administrate în această cauză, că supunerea unui regim cum a fost cel impus autorului lor, i-a cauzat acestuia suferinţe psihice imense, şocul resimţit într-un asemenea context fiind extrem, nicio persoană neputând fi ferită de repercusiunile negative aferente.
Solicită ca instanţa de apel să aibă în vedere o justă şi integrală reparaţie a pagubei suferite, la evaluarea întinderii prejudiciului, urmând a se avea în vedere şi criteriile expuse în cererea precizatoare depusă în dosarul primei instanţe, apreciind că toate suferinţele îndurate de autorul lor şi de apelante înseşi, justifică acordarea unei compensaţii materiale al cărei cuantum, instanţa de apel urmează să-l stabilească, având în vedere toate consecinţele negative suferite de autorul lor pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, toate acestea în coroborare şi cu practica în materie.
Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, a solicitat instanţei să admită apelul aşa cum a fost formulat şi să schimbe sentinţa civilă nr. 1144 din 21 septembrie 2010, în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, reaprecierea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat pârâtul.
S-a susținut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, având în vedere că la data de 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358, a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituţionale.
Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile în baza cărora instanţa de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 5.000 euro au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, se impune admiterea apelului şi schimbarea sentinţei civile nr. 1144 din 21 septembrie 2010, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
În subsidiar, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru măsurile represive luate împotriva autorului reclamantei şi intervenientelor, în perioada comunistă, apelantul-pârât a solicitat instanţei a avea în vedere faptul că suma acordată de către instanţă este mult prea mare.
Apelantul-pârât a precizat că, în speţă, au fost deja acordate drepturi în baza O.U.G. nr. 214/1999, fapt reţinut de către instanţa de fond, dar neapreciat suficient, astfel că, prin urmare, într-o astfel de situaţie devin incidente dispoziţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care prevăd că: „la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al O.U.G. nr. 214/1999”.
Apelantul Ministerul Public, reprezentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a solicitat prin apelul propriu, desfiinţarea sentinţei atacate şi, pe fond, pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, de respingere a cererii de acordare de daune morale.
În motivarea căii de atac, apelantul Ministerul Public a arătat că, dată fiind incidenţa în cauză a deciziei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, instanţa nu mai poate acorda, în acest caz, vreo sumă de bani, cu titlu de daune morale.
Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 91/A din 17 martie 2011 a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, şi de către Ministerul Public.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă şi interveniente.
Cu referire la apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public, curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea deciziei, s-a reţinut, în esenţă, că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură, sau despre acordarea unei despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice, edificatoare în acest sens fiind: prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631/23.09.2009, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin urmare, Curtea a constatat că, deşi a fortiori nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative, Decretul-Lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop.
S-a reţinut în decizia citată, că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”, şi al art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „În România, respectarea (...) legilor este obligatorie”, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală. Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituţional.
În consecinţa celor mai sus expuse, instanţa de control judiciar a reţinut şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
De altfel, această concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care, neconstituţionalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului.
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei şi a intervenientelor de a invoca în beneficiul lor dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, curtea a considerat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime” a acestora la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior, iluzorie.
La analizarea acestui aspect, va fi avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa conţinutului noţiunii de „speranţă legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se naşte ex lege (automat), ci este supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aştepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuie să verifice dacă petentul îndeplineşte condiţiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Aceste consideraţii au fost reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reţinut, totodată, similar situaţiei din România, că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situaţia nefiind identică cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existenţa unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia. În consecinţă, nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
În hotărârea menţionată (cauza Slavov contra Bulgariei), instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, instanța de apel a constatat că soluţia adoptată de prima instanţă este fondată pe dispoziţii legale ce au fost constatate de instanţa de contencios constituţional, ca fiind contrare Legii fundamentale.
Pe cale de consecinţă, ţinând seama atât de caracterul devolutiv al apelului, cât şi de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziţii ale Legii nr. 221/2009, nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei apelate, astfel că se impune respingerea acţiunii, ca nefondată.
Faţă de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel, nu se mai impune analizarea celuilalt motiv invocat de apelantul pârât, legat de reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Implicit, rezultă netemeinicia apelului declarat de apelanta-reclamantă şi apelantele-interveniente, care au solicitat reconsiderarea cuantumului despăgubirilor acordate.
Împotriva deciziei nr. 91/A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au declarat recurs reclamanta J.Z. și intervenientele J.E. și B.N., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului comun, reclamanta și intervenientele au arătat că instanţa de apel a încălcat principiul nediscriminării între persoane care s-au aflat în situaţii similare şi, printr-o întâmplare, au reuşit să parcurgă întreaga procedură şi să încaseze sume enorme prin acţiuni întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
Au susținut că acțiunea și cererea de intervenție sunt întemeiate, iar despăgubirile primite în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu au acoperit prejudiciul pe care regimul comunist i l-a provocat acestuia şi familiei sale. Conform prevederilor Legii nr. 221/2009 persoanele care au beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1990 beneficiază şi de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
De asemenea, recurentele au arătat că intervenţia unei decizii a Curţii Constituţionale într-un proces în curs de desfăşurare ar încălca principiile esenţiale privind stabilitatea şi legalitatea într-un stat democratic, unde puterea judecătorească trebuie să fie independentă şi să se supună numai legii.
În mod greşit instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate în raport de care a respins acţiunea, aceasta fiind aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
O interpretare contrară este de natură să încalce principiile egalităţii de tratament în faţa legii şi al nediscriminării, prin adoptarea unor soluţii juridice diferite în situaţii similare, funcţie de momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului.
S-a adus critici, în sensul că instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile APCE nr. 1096, nr. 1996 şi 1481/2006, incidente în cauză, precum şi practica judiciară naţională în materie, conform căreia chiar şi ulterior constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cereri similare au fost soluţionate favorabil.
Totodată, au fost invocate critici privind reconsiderarea cuantumul daunelor morale, susținându-se că daunele acordate de către prima instanţă sunt reduse, în funcţie de situaţia de fapt prezentată şi de sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de intervenție, nereprezentând o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Recursul declarat de reclamantă și interveniente este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010. Cererea reclamantei și a intervenientelor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte reține că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În această situație devine nerelevantă criticile privind cuantumul daunelor morale, formulată de recurente.
Așa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va fi respins recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta J.Z. și de intervenientele J.E. și B.N. împotriva deciziei nr. 91/A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3104/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 311/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
