ICCJ. Decizia nr. 311/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 311/2012
Dosar nr. 367/1/2011
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Deliberând asupra recursului civil de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:
Prin cererea formulată la 03 octombrie 2001 pe rolul Tribunalului Neamţ, reclamanţii C.I.E., J.I.I., J.I.C., J.I.J., J.I.T., R.I.I. şi T.L. au chemat în judecată pe pârâta SC M. SA, solicitând anularea Dispoziţiei nr. 240 din 20 august 2001 emisă de pârâtă cu obligarea acesteia la restituirea în natură a suprafeţei de 4600 m.p. teren situată pe teritoriul comunei Viişoara, judeţul Neamţ, în punctul Răchiţe.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Autorităţii pentru privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, solicitând obligarea acesteia la plata de despăgubiri, dacă acţiunea va fi admisă.
Tribunalul, prin Sentinţa nr. 271 din 23 septembrie 2002 a respins contestaţia ca neîntemeiată, cu motivarea, în esenţă, că terenul se află în proprietatea pârâtei şi în proprietatea C.F.R., că pârâta este o societate comercială privatizată integral, aşa încât, faţă de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii erau îndreptăţiţi să notifice Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi pe C.F.R.
Decizia Curţii de Apel Bacău nr. 3 din 27 ianuarie 2003, pronunţată în soluţionarea recursurilor declarat de reclamanţi şi de Primăria comunei Alexandru cel Bun şi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (fostul Fondul Proprietăţii de Stat), a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4942 din 30 iunie 2004, cauza fiind trimisă spre rejudecare întrucât cererea de chemare în garanţie nu a fost soluţionată, instanţa neidentificând corect entităţile obligate să soluţioneze notificarea.
Curtea de Apel Bacău, în rejudecare, a pronunţat Decizia nr. 25 din 28 februarie 2006, care a fost casată prin Decizia nr. 4613 din 06 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu motivarea că cererea de chemare în judecată a fost greşit soluţionată prin obligarea directă a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului la plată şi că regimul juridic al suprafeţei de teren de 1444 m.p. teren intravilan nu a fost corect stabilit.
În rejudecare, Curtea de Apel Bacău a pronunţat Decizia nr. 148 din 05 noiembrie 2008, hotărâre ce a fost casată, în parte, prin Decizia nr. 9093 din 06 noiembrie 2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu trimiterea cauzei spre rejudecare doar cu privire la suprafaţa de 1449 m.p., pentru considerentele ce urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în situaţia în care se află la data depunerii cererii de restituire în natură şi libere de orice sarcini, iar Normele Metodologice de aplicare unitară a legii precizează în art. 9.1. că ";sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului şi pe de altă parte, stabileşte momentul în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care stăpâneau imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii";.
Raportând aceste dispoziţii legale la datele speţei, în mod corect instanţa de apel a stabilit faptul că pârâta-recurentă SC M. SA Piatra Neamţ are calitatea de unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, având calitate procesual pasivă în cauză, această persoană juridică având la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 posesia şi proprietatea suprafeţei de 3151 m2 teren, fiind o societate comercială cu capital privat conform contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 289/2CC: încheiat cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti.
Sub acest aspect se constată că sunt nefondate susţinerile pârâtei, notificarea fiindu-i adresată în mod greşit, de către contestatori.
În al doilea rând, pârâta-recurentă are calitate procesual pasivă în cauză şi în raport de entitatea care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti (fostă A.P.A.P.S. şi fostă F.P.S.) întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 341/1966 care nu a fost publicat niciodată în M. Of. al României potrivit adresei din data de 6 iunie 2005 emisă de către RA M. Of. (Dosar nr. 151/32/2008 al Curţii de Apel Bacău) fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, prin imobilele preluate în mod abuziv se înţelege imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României, Partea I sau în Buletinul Oficial";.
De asemenea, pârâta-recurentă SC M. SA Piatra Neamţ are calitate procesuală pasivă şi în raport de dispoziţiile actuale art. 29 alin. (1) (în vechea numerotare a legii, dispoziţiile art. 27 alin. (1)) câtă vreme imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, fără titlu de către stat.
Aceste dispoziţii legale referitoare la imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi privatizate, altele decât cele prevăzute în art. 21 alin. (1) şi (2) din lege, cum este cazul în speţă, prevăd faptul că ";persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 830/2008 modificările aduse alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005 au fost declarate neconstituţionale, prin abrogarea sintagmei ";imobilele preluate cu titlu valabil"; din cuprinsul respectivului alineat încălcându-se dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Prin urmare, în urma a acestei decizii, numai pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi aflate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii în echivalent fiind propuse de către entitatea care a efectuat privatizarea.
per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, cum este cazul în speţă, se restituie, în natură şi libere de sarcini, către persoanele îndreptăţite, în cauză, contestatorii J. probându-şi dreptul de proprietate asupra terenului solicitat, la data intrării în vigoare a legii.
Ca atare, nu pot fi reţinute considerentele arătate de recurenţi potrivit cărora este vorba de o aplicare retroactivă a Legii nr. 10/2001, pârâta fiind posesoarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate transcris sub nr. 516 din 26 ianuarie 1999, câtă vreme prevederile Legii nr. 10/2001 arătate mai sus reglementează situaţia imobilelor aflate în evidenţa unor societăţi comerciale privatizate integral la data apariţiei legii, în sprijinul aceleiaşi idei fiind şi deciziile Curţii Constituţionale invocate ce vizează situaţia bunurilor preluate, aflate deja în proprietatea societăţilor comerciale privatizate, în condiţiile legii.
De asemenea, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cauză, chiar dacă obiectul acţiunii dedus judecăţii l-a constituit stabilirea faptului că preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv, fără titlu.
Este neîntemeiat şi cel de al doilea motiv de recurs principal, invocat de către pârâtă, cererea de chemare în garanţie formulată împotriva chematului în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti fiind respinsă, în mod corect, de către instanţa de apel.
Astfel pârâta SC M. SA Piatra Neamţ a formulat în cauză, la data de 18 octombrie 2001, cerere de chemare în garanţie a Fondului Proprietăţii de Stat (actual A.V.A.S. Bucureşti), solicitând, în baza art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 289/2005, să fie despăgubiţi, în cazul în care vor fi obligaţi, către reclamanţi, la despăgubiri în formele prevăzute de Legea nr. 10/2001, în situaţia admiterii acţiunii acestora.
În urma parcurgerii mai multor cicluri procesuale, instanţele au dispus, în mod irevocabil, restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 3151 m2 deţinută de către societatea comercială pârâtă, astfel încât cererea de chemare în garanţie nu putea fi admisă atâta vreme cât raportul juridic dedus judecăţii, cel principal, născut între contestatori, în calitate de persoane îndreptăţite, şi pârâte, în calitatea de unitate deţinătoare, avea drept obiect restituirea în natură, iar raportul juridic dintre pârât şi chematul în garanţie avea un alt obiect, respectiv despăgubiri.
În această privinţă, obligaţia de garanţie asumată de garanţie asumată de către Statul Român prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, întemeiată pe prevederile contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi pe dispoziţiile art. 1336 şi următoarele C. civ., nu putea fi valorificată de către societatea comercială pârâtă în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, ci numai în cadrul procedurii de drept comun.
Aceasta întrucât dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, după emiterea deciziei de restituire, organele de conducere ale societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) şi (2), vor proceda la reducerea capitalului social cu valoarea lucrului imobil restituit şi la recalcularea patrimoniului, se referă doar la entităţile juridice nominalizate expres în articolul respectiv, neaplicându-se la societăţile comerciale privatizate integral.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanţi, s-a constatat că este întemeiat şi a fost admis avându-se în vedere că reclamanţii au invocat, prin motivele de recurs, încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de trimitere, întrucât Curtea de Apel Bacău nu s-a conformat dispoziţiilor date prin Decizia civilă nr. 4613 din 6 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, respectiv pentru a completa probatoriul administrat în cauză pentru a se stabili în mod neechivoc dacă suprafaţa de 1444 m2 teren aparţine domeniului public al statului şi este în administrarea Companiei Naţionale C.F.R. - Regionala Iaşi, fiind amplasamentul liniei ferate Piatra Neamţ, Iaşi.
În urma rejudecării, după pronunţarea acestei decizii de casare, Curtea de Apel Bacău, care a concluzionat numai pe baza răspunsurilor la cele două adrese ce le-a înaintat către Regionala C.F.R. Iaşi, că pârâta SC M. SA Piatra Neamţ, nu deţine acest imobil, suprafaţa de 1444 mp teren fiind ocupată în parte de pârâta Primăria comunei Alexandru cel Bun, judeţul Neamţ şi de către Compania Naţională C.F.R. - Sucursala Regională Iaşi, exact cum s-a reţinut şi în ciclurile procesuale anterioare, aceleaşi îndrumări fiind date anterior de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, şi prin Decizia nr. 4942 din 30 iunie 2004, prin care s-a reţinut că trebuie identificate corect entităţile abilitate să soluţioneze notificarea dedusă judecăţii.
Dacă în privinţa suprafeţei de 3151 m.p. teren s-a stabilit cu claritate că este deţinută de către pârâta SC M. SA Piatra Neamţ, în privinţa terenului de 1444 mp nu s-a stabilit fără echivoc, contrar celor reţinute de către instanţele de apel, cine deţine această suprafaţă şi care este entitatea învestită cu soluţionarea notificării în această privinţă, şi în raport de acest aspect care sunt măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, restituirea în natură sau prin echivalent.
S-a reţinut astfel că, în cadrul rejudecării, instanţa de apel s-a rezumat a întocmi şi a înainta adrese către Compania Naţională C.F.R. - SA Regionala Căi Ferate Iaşi, pentru a comunica dacă suprafaţa de 1444 m.p. aparţine domeniului public al statului şi dacă este în administrarea sa, constituind amplasamentul liniei ferate Piatra Neamţ - Iaşi, răspunsuri înaintate pe data de 24 aprilie 2008 şi respectiv 9 mai 2008, probe insuficiente pentru a se clarifica regimul juridic al acestui teren, prin încheierea din 25 iunie 2008 respingându-se nejustificat proba cu expertiză tehnică solicitată de către apelanţii-reclamanţi.
Această expertiză era necesar a fi administrată în cauză, întrucât cele două expertize tehnice efectuate anterior în cauză sunt contradictorii, nestabilindu-se, în raport de situaţia de fapt rezultată din măsurătorile de la faţa locului şi de individualizarea suprafeţei solicitate, prin coroborare cu înscrisurile prezentate de către părţi, cine deţine suprafaţa de 1444 m.p. şi cu ce titlu, cu atât mai mult cu cât şi susţinerile reclamanţilor şi ale pârâţilor au fost contradictorii.
În acest sens, reclamanţii au susţinut că această suprafaţă este ocupată de pârâta SC M. SA Piatra Neamţ şi nu de către pârâta Primăria Alexandru cel Bun sau Regionala Căi Ferate Iaşi.
În urma rejudecării şi în urma completării probatoriului urmează să se stabilească, cu claritate, dacă acest teren constituie sau nu amplasamentul liniei ferate Piatra Neamţ, situaţie în care aparţine domeniului public al Statului Român şi în administrarea Regionalei Căi Ferate - Piatra Neamţ. era, sau este deţinut de către Primăria locală sau de pârâta SC M. SA Iaşi.
Dacă se va stabili că terenul respectiv nu constituie amplasamentul căii ferate respective şi că nu este deţinut în fapt şi în drept de SC M. SA, atunci suprafaţa respectivă nu se poate regăsi decât în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale locale.
Prin urmare, faţă de cele arătate, s-a constatat că instanţa de trimitere nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de recurs privind necesitatea administrării probelor, preluând motivarea instanţei de apel din primul ciclu procesual, nu au fost respectate îndrumările obligatorii arătate prin decizia de casare şi nu a administrat probele apreciate ca fiind obligatorii, ceea ce a atras casarea hotărârii recurate pronunţate în asemenea condiţii, prin încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de Apel Bacău, prin Decizia nr. 120 din 16 noiembrie 2010, a respins apelul reclamanţilor referitor la suprafaţa de 1449 m.p., reţinând că, potrivit raportului de expertiză efectuat la 22 septembrie 2010 de expertul P.C., terenul de 1449 m.p. se află în administrarea Companiei Naţionale. C.F.R. SA - Regionala Iaşi, pentru o parte din teren existând întocmită documentaţie cadastrală şi că, Compania Naţională nu a fost învestită cu soluţionarea notificării, neavând, de altfel, calitatea de parte în proces.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1201 C. civ., deoarece în dispozitivul deciziei nu se mai regăsesc dispoziţiile referitoare la restituirea suprafeţei de 3151 m.p.
Un alt motiv de recurs se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi art. 9.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, în sensul că instanţa trebuia să dispună restituirea în natură şi a terenului de 1449 m.p., întrucât nu există nicio dovadă că terenul aparţine domeniului public al Statului şi în administrarea Companiei Naţionale C.F.R. SA - Sucursala Iaşi. Terenul nu reprezintă infrastructura căilor ferate, din întregul material probator rezultând contrariul celor afirmate de expert, în sensul că unitatea deţinătoare este Primăria comunei Alexandru cel Bun, faţă de care s-a efectuat procedura prealabilă.
În subsidiar, se solicită restituirea în natură a suprafeţei de teren de 774 m.p. compusă din suprafaţa de 377 m.p., culoare verde pe schiţă şi din suprafaţa de 397 m.p. pentru care nu s-a întocmit documentaţia cadastrală. Totodată, pentru suprafaţa de teren de 675 m.p. se solicită să se constate că sunt îndreptăţiţi la acordare de despăgubiri băneşti în condiţiile legii speciale.
Intimaţii, legal citaţi, nu au formulat întâmpinare potrivit dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursului, pentru argumentele ce succed:
Prin Decizia nr. 9043 de la 06 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat, în parte, decizia Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cu nr. 148 din 05 noiembrie 2008, în sensul că a trimis cauza spre rejudecare doar în ceea ce priveşte suprafaţa de 1444 m.p., menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Prin motivarea recursului se arată că, în urma parcurgerii mai multor cicluri procesuale, instanţele au decis, în mod irevocabil, restituirea în natură, către reclamanţi, a suprafeţei de 3151 m.p. deţinută de către societatea comercială pârâtă.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel s-a pronunţat strict în limitele stabilite prin decizia de casare şi anume regimul juridic al suprafeţei de teren de 1444 m.p.
Instanţa de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 148 din 05 noiembrie 2008 a Curţii de Apel cu privire la terenul de 3151 m.p., întrucât aceste dispoziţii au fost menţinute prin decizia de casare, nefăcând obiect al rejudecării.
Un argument folosit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în adoptarea soluţiei de casare parţială a fost acela al necesităţii efectuării unei noi expertize tehnice, întrucât expertizele tehnice anterioare sunt contradictorii, contradictorii fiind şi susţinerile părţilor, în sensul că reclamanţii au pretins că terenul este ocupat de SC M. SA şi nu de Regionala Căi ferate Iaşi ori Primăria Alexandru cel Bun.
Instanţa de trimitere, faţă de prevederile art. 315 C. proc. civ., a administrat proba ordonată prin dispoziţiile instanţei de recurs.
Din raportul de expertiză tehnică judiciară rezultă că, din suprafaţa de 1444 m.p., suprafeţele de teren de 377 m.p. şi 379 m.p. sunt în administrarea Companiei Naţionale C.F.R. SA, suprafeţe de teren ce au făcut obiect al contractului de închiriere cu SC M. SA, contract în prezent reziliat.
Cu privire la celelalte două parcele de 360 m.p. şi 315 m.p. rezultă, de asemenea, că sunt în administrarea aceleiaşi Companii Naţionale, terenuri pentru care s-au întocmit şi documentaţii cadastrale.
Este lipsită de relevanţă împrejurarea că pentru trenurile de 377 m.p. şi 379 m.p. nu s-a întocmit documentaţia cadastrală de către Compania Naţională C.F.R. SA, câtă vreme aceste terenuri nu se află în administrarea unităţii administrativ-teritoriale, fiind folosite de Compania Naţională.
Cum regimul juridic al terenului în suprafaţă de 1444 (1449 cum pretinde expertul) m.p. a fost stabilit în această etapă procesuală, urmare a concluziilor raportului de expertiză, reclamanţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, au posibilitatea să-şi întregească dreptul pretins prin notificare prin chemarea în judecată a unităţii deţinătoare, respectiv a Companiei Naţionale.
Drept urmare, instanţa de apel a aplicat corespunzător dispoziţiile art. 9 din legea de reparaţie atunci când a constatat că unitatea deţinătoare, neavând calitatea de parte în proces, nu poate fi obligată să se pronunţe asupra măsurilor de reparaţie ce pot fi acordate reclamanţilor pentru terenul în litigiu.
Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, reţinând că motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii J.I.N., J.I.C., J.I.J., J.I.I., J.I.T., C.I.E., R.I.A., Ţ.I.L., J.A.A. şi J.L. împotriva Deciziei nr. 120 din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3106/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3110/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
