ICCJ. Decizia nr. 3104/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3104/2012
Dosar nr. 4158/90/2009
Şedinţa publică din 8 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul Z.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vâlcea, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 300.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de mama acestuia, V.A., ca urmare a strămutării sale împreună cu familia, obligarea la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, având în vedere că acestea nu au fost restituite şi nici nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Ulterior, la data de 21 ianuarie 2010, reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând obligarea pârâtului la daune morale, în cuantum de 300.000 euro, reprezentând prejudiciu moral suferit de bunicul său, V.G., ca luptător în mișcarea anticomunistă, precum şi la plata de despăgubiri pentru bunurile confiscate, enumerate în acţiune.
Prin cererea de la dosar, reclamantul și-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat să se constate şi caracterul politic al măsurii administrative care a fost aplicată autorilor acestuia - Z.A. şi V.G. - în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
În motivarea acţiunii, astfel precizate şi completate, reclamantul a arătat că la data de 18 iunie 1951, mama acestuia împreună cu părinţii săi au fost deportaţi în judeţul Brăila, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu până la data de 20 decembrie 1955, când, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
A mai arătat reclamantul că, la momentul când s-a luat măsura deportării, familiei i-au fost confiscate toate bunurile, iar la momentul eliberării, acestea nu le-au mai fost restituite, membrii familiei rămânănd fără mijloace de subzistenţă şi având un trai mizer, la limita supravieţuirii.
Prin cererea introductivă de instanță au fost indicate bunurile confiscate constând în bunuri imobile, construcţii şi bunuri mobile, însă, ulterior, la data de 25 martie 2010, reclamantul a solicitat să se ia act că înţelege să renunţe la judecata celui de-al doilea capăt de cerere, privind plata de despăgubiri pentru bunurile confiscate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin încheierea pronunţată la data de 25 februarie 2010, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, invocată de către pârât prin întâmpinare, ca fiind inadmisibilă, cât şi cererea de suspendare a cauzei, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 542 din 17 iunie 2010, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârât.
A admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi completată, constatându-se caracterul politic al măsurilor aplicate autorilor reclamantului.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 500.000 euro în echivalent RON, la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamant.
S-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata celui de-al doilea petit al acțiunii.
A fost obligat pârâtul la 2.000 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de către pârât a fost respinsă cu motivarea că pretenţiile formulate în prezenta cauză se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, iar respingerea acţiunii prin promovarea acestei excepţii, ar echivala cu însăşi încălcarea dreptului de acces la justiţie, drept consacrat de Constituţia României, cât şi prin art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând dispoziţiile legale aplicabile în cauză, instanţa a reţinut că ele nu conţin vreo limitare a exerciţiului dreptului la justiţie pentru pretinsele despăgubiri morale în caz de condamnare politică, ori de aplicare a unei măsuri administrative abuzive, raportată la exercitarea altor drepturi referitoare la aceleaşi pretenţii, fiind incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din actul normativ menționat.
Instanța de fond a reținut că, în baza hotărârii nr. 90 din 06 august 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 din judeţul Vâlcea, s-a stabilit că perioada 18 iunie 1951-01 noiembrie 1951 reprezintă vechime neîntreruptă în muncă în aceeaşi unitate, solicitantei V.A. acordându-i-se de către aceeaşi comisie şi o indemnizaţie lunară de 1.000 RON, începând cu 01 aprilie 1990, conform art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Deși prin hotărârea nr. 90/1990, mai sus menţionată, mamei reclamantului i-au fost recunoscute anumite drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 în calitate de persoană persecutată politic, aceste drepturi constituie doar o reparaţie parțială, în timp ce, în privinţa autorului V.G., acesta nu a beneficiat de nici o măsură reparatorie din partea statului, în timpul vieţii.
Cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în speţă, tribunalul a reţinut incidența art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și a art. 4 alin. (2) din lege, astfel că, potrivit acestuia din urmă „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora”, iar în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia, pot solicita instanţei de judecată, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a ţinut seama şi de măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, instanța de fond apreciind că suma de 500.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, reprezintă o justă şi echitabilă reparaţie a prejudiciului.
Ca expresie a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, conform art. 246 C. proc. civ., instanța de fond a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere din acţiunea introductivă, având ca obiect despăgubirile, reprezentând echivalentul bunurilor mobile şi imobile confiscate.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform chitanţei de la dosar.
Împotriva sentinţei civile nr. 542 din 17 iunie 2010 a Tribunalului Vâlcea a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea, susţinând că hotărârea este netemeinică şi nelegală, întrucât:
1. În mod greşit prima instanţă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de pârât, încălcând astfel, dispoziţiile art. 138 din Constituţia României, art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi art. 24 alin. (1) C. proc. civ.
2. În mod eronat, instanța de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, întrucât, cu înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada că autorii reclamantului au fost despăgubiţi de către stat, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
3. Hotărârea este vădit nelegală şi dată cu încălcarea art. 4 şi 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
4. Sentința Tribunalului este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 244 alin. (1) C. proc. civ., fiind respinsă în mod greşit cererea de suspendare a soluţionării cauzei.
5. Pe fondul cauzei, s-a susţinut că soluţia este nelegală, întrucât instanţa nu a arătat care au fost elementele probatorii care au condus la găsirea unor criterii de evaluare a întinderii daunelor morale în cuantum de 500.000 euro, nefiind suficientă libera apreciere a instanţei.
6. În mod greşit a fost obligat pârâtul la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, fără a se cenzura onorariul acordat, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În apel, intimatul-reclamant Z.M. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 62/2010.
Prin încheierea din 20 octombrie 2010, instanţa a respins cererea de înaintare a excepţiei la Curtea Constituţională, cu motivarea că O.U.G. nr. 62/2010, de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009, a intrat în vigoare, la o dată ulterioară pronunţării sentinţei apelate.
La 08 decembrie 2010, judecata cauzei a fost suspendată în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la expirarea termenului prevăzut de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, având în vedere decizia Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Ulterior, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei, întrucât nu mai subzistă motivul suspendării, expirând termenul prevăzut de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Prin decizia nr. 55/A din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea, împotriva sentinței nr. 542 din 17 iunie 2010 a Tribunalului Vâlcea.
A schimbat sentința Tribunalului și a respins acțiunea.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a avut în vedere modificările intervenite, urmare a pronunţării Deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat, de asemenea, neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii legale.
Împotriva deciziei nr. 55/A din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești invocând nelegalitatea hotărârii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunțată de instanța de apel, în sensul admiterii apelului declarat de pârât, doar sub aspectul înlăturării obligării acestuia la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, deoarece soluția instanței de fond de constatare a caracterului politic al măsurilor administrative aplicate autorilor reclamanților, era legală, astfel că trebuia menținută.
Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate la lit. a)-f) din actul normativ menționat”.
În speță, s-a reținut că în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955 familia reclamantului compusă din V.G. împreună cu V.C. (soție), V.A., V.T., V.S. au fost supuși măsurii strămutării din localitatea de domiciliu, jud. Mehedinți, și stabilirii domiciliului obligatoriu în jud. Brăila, astfel cum a rezultat din înscrisurile de la dosar fond, măsura fiind aplicată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, vizând înființarea de colonii de muncă și stabilirea domiciliilor obligatorii ale persoanelor astfel strămutate (deportate), fiind incidente prevederile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Textul mai sus evocat prevede că are caracter politic măsura administrativă ce a fost aplicată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, și acesta operează de drept, în puterea legii, nefiind necesar a se solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acesteia.
Situația pentru care legea prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței să constate caracterul politic al acestora este cea reglementată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, dar aceasta excede cazului în speță, unde măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, are caracter politic în virtutea legii, acesta fiind expres conferit prin dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Așa fiind, nu se poate reține cu temei, că instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative, în mod legal, întrucât operând în puterea legii, caracterul politic este atribuit de lege, în cazurile expres prevăzute de art. 3 lit. a)-f), pentru aceste cazuri, nefiind necesară intervenția instanței de judecată pentru a constata caracterul politic al măsurilor administrative luate de organele fostei miliții sau securități.
Ca atare, instanța de apel a pronunțat o decizie legală, nefiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., soluția de respingere a acțiunii, cu privire la primul capăt de cerere fiind în acord cu Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cum corect a reținut instanța de control judiciar, care a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea, schimbând sentința Tribunalului și respingând acțiunea, cu privire la daunele morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, împotriva deciziei nr. 55/A din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3101/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3106/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
