ICCJ. Decizia nr. 3110/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3110/2012
Dosar nr. 3310/30/2010
Şedinţa publică din 8 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Timiş sub nr. 3310/30 din 29 aprilie 2010, reclamantul M.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, şi a solicitat obligarea acestuia la despăgubiri morale de 2.000.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, pentru condamnarea cu caracter politic a bunicului său.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că bunicul său, M.P. a fost reţinut în anul 1953, iar ulterior, a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale.
În închisoare, împotriva sa au fost folosite metode dintre cele mai dure, fiind supus la un regim de înfometare şi frig, în condițiile inumane.
Privarea de liberate a avut asupra sa şi consecinţe nepatrimoniale, fiindu-i afectate onoarea, reputaţia, demnitate și relaţiile sociale.
În drept, reclamantul a invocat art. 5 lit. a)lin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 2832 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul M.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, şi l-a obligat pe acesta din urmă la plata sumei de 5.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamant, se grefează pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, deoarece bunicul patern a fost supus unei condamnări cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii, conform Legii nr. 221/2009.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), deoarece dispoziţiile legale menţionate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cuantificarea prejudiciului moral, prima instanţă s-a raportat la: importanţa valorilor lezate şi măsura lezării; consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic; intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării; gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Totodată, Tribunalul a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, vis-a-vis de situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi față de caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile.
Împotriva sentinţei civile nr. 2832 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş au declarat apel reclamantul M.I. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea apelului său, reclamantul M.I. a adus critici cuantumului despăgubirilor acordate, prea mic în raport cu prejudiciul moral suferit de bunicul său, atât în timpul detenţiei, cât şi după eliberare.
În motivarea apelului pârâtului s-au adus, de asemenea, critici cuantumului despăgubirilor morale acordate, fără a se ţine seama de dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010.
De asemenea, s-au invocat Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, prin care s-au declarat neconstituţionale art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 22172009.
Prin decizia nr. 812/A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.
S-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantului.
S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.I. împotriva sentinței Tribunalului.
Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.
Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie, având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic, celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului M.I., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, cale de atac ce are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, nu se mai impun a fi analizate criticile formulate de ambii apelanţi cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Împotriva deciziei nr. 812/A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs reclamantul M.I., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., critici ce nu au fost, însă, decât formal întemeiate, nefiind structurate și dezvoltate în cuprinsul acestor motive de nelegalitate.
În motivele de recurs, reclamantul M.I. a arătat cronologic situația de fapt a condamnării bunicului său, M.P., singurele critici ce ar putea fi încadrate, prin conținutul expunerii, în motivul de nelegalitate circumscris pct. 9 al art. 304, fiind cel referitor la împrejurarea că,, instanța trebuia să constate elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 C. civ., ale art. 48 alin. (3) din Constituția României, cu referire (orientativ doar în ceea ce privește criteriile de acordare) la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. care sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia”.
O altă critică a reclamantului vizează evaluarea concretă a prejudiciului și, în dezvoltarea acesteia, se susține că „recunoașterea unui drept la despăgubire nu poate fi explicat decât prin voința de a oferi satisfacție, așa încât la cuantificarea sumei ce se va acorda, instanța va trebui să pună accentul pe importanța prejudiciului, statuând că persoana în măsură a cuantifica prejudicial este chiar persoana în cauză, vicitima unui asemenea prejudiciu”.
Se aduc critici în sensul nerespectării jursiprudenței Curții Europene, care este obligatorie în egală măsură, ca și normelor Convenției ce alcătuiesc împreună un bloc de neconvenționalitate.
Recursul declarat de reclamant este nefondat pentru considerentele ce succed și care au în vedere aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
În acest sens, cum corect a reținut instanța de apel, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, iar neretroactivitatea nu este afectată.
Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile APCE nr. 1096, nr. 1996 şi 1481/2006, astfel încât nu se poate reţine o încălcarea a acestora, cum greşit susţine reclamantul.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului Român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.
Având în vedere considerentele anterior expuse, privind incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale, critica recurentului-reclamant privind cuantumul acestora, nu se mai impune a fi analizată.
Nu pot fi primite ca pertinente nici criticile reclamantului, potrivit cărora, nu au fost reținute temeiuri de drept comun ale răspunderii civile delictuale (art. 998 C. civ.) și nici cele privind incidența art. 504 C. proc. pen., întrucât temeiul de drept al acțiunii de față, este cel descris pe tărâmul Legii speciale nr. 221/2009.
Ca atare, în limita obiectului învestirii, instanța de apel a analizat corect raportul juridic dedus judecății, apreciind că decizia de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 este incidentă în cauză, în condiţiile în care obligativitatea acestei este consacrată de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acţiunilor în curs, a fost rezolvată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluţionare la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă a instanţei de judecată.
Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituţionalitate arătate, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în M. Of.
Pe de altă parte, prin constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, nu este afectat procesul echitabil, întrucât acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional ale cărui limite, prin pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
Aplicarea efectelor deciziei de neconstituţionalitate în speţă, nu este de natură să încalce principiul nediscriminării şi egalităţii de tratament, ori al neretroactivităţii legii, chestiuni asupra cărora s-a statuat atât în considerentele respectivei decizii, cât şi în cele ale deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011.
Așa fiind, recursul declarat de reclamant urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 812/A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 311/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3113/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
