ICCJ. Decizia nr. 3114/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3114/2012
Dosar nr. 23811/3/2010
Şedinţa publică din 8 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 13 mai 2010, reclamantul E.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligat acesta, ca în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să îi plătească suma de 500.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, pentru perioada în care a fost deportat şi i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Raionul Galaţi.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că, urmare punerii in executare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, acesta împreună cu familia sa a fost dislocat din zona frontierei de vest, stabilindu-se şi domiciliul obligatoriu.
Măsura a încetat în anul 1955, când au fost ridicate restricţiile respective, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Prin sentinţa nr. 1526 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.
Tribunalul a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 3 lit. e) rap. la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii.
Astfel, textul de lege menţionat prevedea: „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.”
Tribunalul a constatat că stabilirea prin lege a caracterului politic al măsurii administrative dispuse în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, nu reprezintă o reparaţie suficientă pentru suferinţa morală a reclamantului.
În final, Tribunalul a reţinut că singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este acela al raportării la principiul echităţii, chiar dacă acesta nu este prevăzut în mod expres de legislaţia civilă.
A apreciat instanţa de fond că acest principiu implică, înainte de toate, o examinare flexibilă şi obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, având în vedere toate circumstanţele cazului, adică nu numai situaţia concretă a reclamantului, ci şi contextul general în care a fost săvârşită atingerea drepturilor acesteia, şi anume regimul social politic al României din perioada respectivă şi efectele sale asupra întregii populaţii.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti , iar reclamantul E.S. a declarat un apel incident.
Prin apelurile declarate de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Bucureşti şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti se invocă nelegalitatea sentinţei, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-au declarat neconstituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În apelul incident al reclamantului se arată că, la stabilirea despăgubirilor, instanţa este obligată să ia în considerare întinderea prejudiciului şi precizează că cererea a avut drept temei şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei ce a fost ignorat de instanţa de fond.
Se arată de asemenea, că prin soluţia dată, faţă de excepţia de neconstituţionalitate, se menţine starea măsurilor abuzive luate în 1951 şi că suma acordată cu titlu de daune morale este într-un cuantum prea mic, precizând că daunele materiale şi daunele morale nu pot fi disociate, reclamantul solicitând o sumă globală, conform practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin decizia nr. 528/A din 19 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile principale declarate de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1526 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
A respins ca nefondat apelul incident declarat de reclamantul E.S.
Pentru a decide ca atare, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Reclamantul a promovat prezenta acţiune în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală, este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti având efect asupra cauzelor aflate în cursul de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În prezent nu mai există astfel un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate, doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva deciziei nr. 528/A din 19 mai 2011 a Curții de Apel Bucureşti, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul E.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului.
S-au adus critici în sensul că instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile APCE nr. 1096, nr. 1996 şi 1481/2006, incidente în cauză, precum şi practica judiciară naţională în materie, conform căreia chiar şi ulterior constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cereri similare au fost soluţionate favorabil.
S-a invocat de către recurentul-reclamant că aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale încalcă pactele şi tratatele la care România este parte şi care au prioritate de aplicare în dreptul naţional, conform art. 20 din Constituţia României, precum și a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte reține că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurentul-reclamant.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului Român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
Așa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va fi respins recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul E.S. împotriva deciziei nr. 528/A din 19 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3113/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 312/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
