ICCJ. Decizia nr. 3113/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3113/2012
Dosar nr. 11226/3/2010
Şedinţa publică din 8 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 1404 din 18 octombrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 11226/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis, în parte, acţiunea reclamantelor T.C.I. şi T.V. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către fiecare reclamantă, a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
S-a respins capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată, ca nefondat.
Pentru a dispune în acest sens, în esență, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 756/1950, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, modificată prin decizia penală nr. 3436/1950 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, autorul reclamantelor T.I. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de agitaţie publică, prevăzută de art. 327 alin. penultim C. pen.
S-a reţinut că autorul reclamantelor - soţie şi fiică - a fost arestat la de 15 februarie 1950 şi eliberat la data de 13 februarie 1955, aspect ce rezultă din fişa matricolă penală.
Instanţa a mai reținut că autorul reclamantelor a suferit o condamnare cu caracter politic, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În ce priveşte întinderea despăgubirilor, instanţa de fond a arătat că a avut în vedere suferinţe fizice şi psihice, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă a onoarei şi demnităţii autorului reclamantelor, precum şi sentimentul de frustrare datorită izolării, pentru care se impune acordarea de daune morale în cuantum de câte 5.000 euro, pentru fiecare reclamantă.
Tribunalul a constatat că nu se poate admite în tot, cererea de obligare la plata sumei de 250.000 euro, care este o sumă exorbitantă, fiind suficientă şi rezonabilă o sumă de 5.000 euro, în condiţiile în care suferinţele fizice şi psihice au fost ale autorului reclamantelor, iar un salariu mediu net în luna martie a fost de 1.509 RON.
Instanţa de fond a arătat că, la stabilirea daunelor, nu a avut în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciind că aceste dispoziţii nu se pot aplica proceselor deja înregistrate şi nesoluţionate, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile şi vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) în forma iniţială, nemodificată.
În ce priveşte capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, s-a reţinut că nu există o culpă a pârâtului, deoarece acesta nu a negat dreptul reclamantelor, ci doar a solicitat limitarea acestui drept, recunoscând, în parte, pretenţiile reclamantelor.
Împotriva sentinţei nr. 1404 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, au declarat apeluri reclamantele T.V., T.C.I. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivarea cererii de apel, reclamantele au susţinut următoarele critici:
Printr-un prim motiv, s-a susţinut că, deşi aparent, hotărârea este motivată cu ignorarea O.U.G. nr. 62/2010, instanţa de fond, în mod greşit a avut în vedere dispoziţiile care fac obiectul acestei ordonanțe, limitând cuantumul daunelor morale la suma de câte 5.000 euro, pentru fiecare dintre reclamante.
Printr-un al doilea motiv, s-a susţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate referitoare la cuantumul despăgubirilor.
Apelantele-reclamante au arătat că, deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor, include o doză apreciabilă de arbitrariu, ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind însă necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral, sub aspectul importanţei valorii bunurilor lezate.
S-a mai arătat că la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere cumulativ, prejudiciul fizic şi psihic suferit ca urmare a persecuţiilor politice, restrângerea posibilităţilor de viaţă, de a avea parte din plin de satisfacţiile materiale şi spirituale, fără constrângeri.
În concluzie, apelantele reclamante solicită acordarea de daune morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
În motivarea cererii sale de apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a arătat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat caracterul neconstituţional al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care hotărârea de fond este nelegală şi netemeinică.
Printr-un al doilea motiv s-a precizat că raţiunea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi şi în al doilea rând, într-o funcţie preventivă.
Apelantul-pârât susține că acţiunea este una personală şi că la stabilirea cuantumului daunelor trebuie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului real suferit, fără a se tinde la obţinerea unor sume exorbitante, fără corespondent, în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral.
De asemenea, a solicitat a se avea în vedere că prin art. 2 din Legea nr. 221/2009 au fost înlăturate efectele hotărârii de condamnare cu caracter politic, că fapta s-a petrecut cu mult peste 50 de ani, situaţie în care a avut loc o diminuare a prejudiciului moral.
Apelantul arată că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabileşte sume mici reprezentând daune morale, sume care au fost exemplificate şi citând din hotărâri pronunţate de Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Omului.
În motivarea cererii de apel declarat de acesta, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a relevat următoarele critici:
S-a susţinut, în esență, caracterul neconstituţional al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatat de Curtea Constituţională în Dosar nr. 1070/D/2010, astfel că, acest text de lege nu se mai aplică începând cu 15 noiembrie 2010, motiv pentru care sentinţa este netemeinică şi nelegală.
Prin decizia nr. 496/A din 11 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1404 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului București.
A schimbat sentința sus-menționată și a respins acțiunea reclamantelor.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași sentințe.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele:
Conform cererii de chemare în judecată, ulterior precizată, reclamantele au solicitat, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro.
Referitor la apelul reclamantelor, instanța a reținut condamnarea autorului reclamantelor și că aceasta reprezintă o condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantelor la despăgubiri, conform art. 5 din actul normativ menționat, reclamantele dovedind un prejudiciu nepatrimonial, constând în condamnarea autorului lor, care impune acordarea de daune morale, în cuantum de câte 5.000 euro pentru fiecare reclamantă.
Instanţa de fond a precizat că la stabilirea daunelor, nu s-au avut în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece nu se pot aplica proceselor deja înregistrate, dar nesoluţionate şi că, a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1), în forma iniţială.
Din aceste considerente reiese că primul motiv de apel este nefondat, instanţa stabilind o despăgubire pe art. 5 alin. (1) lit. a) în forma iniţială, dar care este nelegală, întrucât la data pronunţării, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) erau modificate, iar instanţa de fond trebuia să aibă în vedere textul în vigoare la data pronunţării, fiind vorba de o situaţie în curs de soluţionare, caz în care, se aplică legea nouă.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat, nici această critică nu poate fi primită, deoarece, instanţa de fond a avut în vedere prejudiciul moral suferit de autorul reclamantelor şi de către reclamante, precum şi valorile vătămate ca urmare a condamnării.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum și apelul Ministerului Public, s-a constatat de instanța de control judiciar, că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale, situație în raport de care, apelantele-reclamante nu mai au temei de drept pentru a pretinde daune morale, astfel că se vor admite ambele apeluri, cu consecinţa schimbării sentinţei Tribunalului şi respingerii acţiunii.
Cel de-al doilea motiv de apel susţinut de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va fi înlăturat, atâta timp cât nu mai există temei de drept pentru acţiune, situaţie în care, în lipsa temeiului juridic al acordării daunelor morale, devin lipsite de relevanță, criticile ce au ca obiect cuantumul acestora.
Împotriva deciziei nr. 496/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs, reclamantele T.C.I. și T.V. criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de apel încalcă principiul neretroactivității, consacrat de prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, determinând o discriminare.
Se critică faptul că, instanţa de apel a încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie care interzice discriminarea, art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie care garantează dreptul la respectarea bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale s-a realizat o intervenţie a legiuitorului în actul de justiţie, de natură să creeze premisele discriminării.
Aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale încalcă pactele şi tratatele la care România este parte şi care au prioritate de aplicare în dreptul naţional, conform art. 20 din Constituţia României.
Recursul declarat de reclamante este nefondat, pentru argumentele ce succed:
În cauză nu au fost încălcate statuările anterioare ale Curţii Constituţionale cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de aplicare directă a Constituţiei, întrucât incidentă situaţiei deduse judecăţii este Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, iar chestiunea aplicabilităţii acesteia a fost tranşată prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurentele-reclamante se raportează la alte persoane, a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate, până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă, pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentele s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu se poate susţine că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
În speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greşit susţin recurentele-reclamante, intervenţiei intempestive a legiuitorului în actul de justiţie, ci controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, decizia de neconstituţionalitate în discuţie, nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 11 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurentele-reclamante.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului Român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată, în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentele-reclamante.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja, atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantele T.C.I. şi T.V. împotriva deciziei nr. 496/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3110/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3114/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
